Nr. 2/2010 Anul 125 - Revista Pădurilor

perdelelor forestiere de protecţie a câmpului agricol
(aproximativ 18 mii hectare – Catrina, 2007), a defrişărilor
impuse pentru realizarea unor investiţii
(pentru şosele, canale de irigaţii, exploatări miniere
ş.a.) (Giurgiu, 2004).
Defrişarea în scopuri agricole a aproximativ
400 mii hectare de păduri, dictată de partidul comunist,
a fost oprită în faza sa incipientă în anul 1962,
la intervenţia Academiei Române adresată forurilor
superioare de partid şi de stat, în baza documentaţiei
elaborată de academicianul Gheorghe Ionescu-
Şişeşti (Giurgiu, 1999). A fost astfel salvat un patrimoniu
natural de excepţie. (Din nefericire, acesta
este supus astăzi unor agresiuni incredibile).
O altă contribuţie a comunităţii academice la
apărarea pădurilor a fost simpozionul „Pădurile noastre:
ieri, astăzi, mâine”, iniţiat de acad. Constantin
Chiriţă şi organizat de Academia R S. România, ale
cărui lucrări publicate (Giurgiu, 1986, sub red.) au
sensibilizat forurile conducătoare ale ţării, făcând
astfel posibilă adoptarea „Legii pentru conservarea,
protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor
raţională şi menţinerea echilibrului ecologic” (Le gea
2/1987), prin care s-au introdus şi restricţii severe
pentru scoaterea de terenuri din fondul forestier.
1.3. În perioada actuală
Indiferent de statisticile oficiale, care nu reuşesc
să surprindă adevărul, suprafaţa pădurilor scade şi
în actuala perioadă. Într-adevăr, după evenimentele
politice din decembrie 1989, despădurirea şi brăcuirea
pădurilor au intrat într-o fază nouă, dominată de
interpretarea greşită a termenului de proprietate forestieră
şi, implicit, a conceputului de reconstituire a
dreptului de proprietate asupra acestora. În atmosfera
postrevoluţionară dătătoare de „libertate”, s-au
dezlănţuit tăierile ilegale săvârşite de anumite segmente
ale populaţiei rurale, cum au fost masivele
defrişări din judeţul Dolj. Concomitent, au apărut
promisiunile partidelor politice, de-abia înfiinţate
sau reînfiinţate, sub presiunea cărora s-au născut
proiecte, în grabă încropite, pentru retrocedarea pădurilor
foştilor proprietari, fără să se înţeleagă adevărul
potrivit căruia proprietatea forestieră, spre deosebire
de alte forme de proprietate, este însoţită de
incontestabile obligaţii sociale pe termen lung.
Baza informaţională a celor menţionate mai sus
îşi are sorgintea în faptul că înainte de etatizarea pădurilor
(din 1948), statul deţinea în proprietate doar
29,0% din suprafaţa totală a fondului forestier, restul
fiind deţinut în proprietate de comune şi instituţii
publice (27,2%), de colectivităţi (composesorate,
obşti, comunităţi de avere) (20,5%) şi de persoane
fizice (23,3%, respectiv de aproximativ 500 mii
proprietari, dintre care 95,6% deţineau suprafeţe de
pădure mai mici de 5 ha, de unde rezultă excesiva
pulverizare a acestor păduri) (Giurgiu, 2000). Mai
înţelegem că procesul de retrocedare va putea continua,
deoarece, acum statul încă mai deţine în proprietate
3,3 mil. ha de păduri faţă de 1,9 mil. ha cât a
deţinut înainte de etatizarea fondului forestier
(1948). Recenta insistenţă pentru retrocedarea pădurilor
fostului Fond Bisericesc Ortodox Român
din Bucovina - prin care un grup de solicitanţi deformează
adevărul istoric- şi numărul mare de procese
judecătoreşti referitoare la retrocedări demonstrează
că acţiunea de reconstituire a dreptului de
proprietate asupra pădurilor nu este încheiată.
În condiţiile menţionate anterior, comunitatea
academică din silvicultură şi organizaţia nonguvernamentală
„Progresul Silvic”, intuind consecinţele,
au fost îndreptăţite să-şi ridice glasul oriunde au
crezut că ar avea ecou propunerile lor potrivit cărora
în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate
asupra pădurilor nu trebuie făcută o „operă” de
răsturnare şi distrugere, ci o operă de renaştere, consolidare
şi progres, aşezând cu înţelepciune în cumpăna
judecăţii strădania pentru respect faţă de dreptul
omului de astăzi, pe de o parte, şi grija pentru
dreptul generaţiilor viitoare, pentru fiinţa pădurii,
pentru dezvoltarea durabilă şi performantă a economiei
forestiere, precum şi pentru protecţia mediului,
pe de altă parte.
Pornind de la aceste principii şi recunoscând
dreptul de proprietate al adevăraţilor proprietari, au
fost transmise în repetate rânduri şi cu multă insistenţă
următoarele atenţionări şi recomandări, atât
factorilor politici, cât şi celor de decizie parlamentară
şi guvernamentală:
--
retrocedarea pădurilor este o acţiune necesară,
dar foarte costisitoare pentru stat, complicată şi
însoţită de mari riscuri, comparativ cu reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole
sau a clădirilor;
--
statul să asigure paza şi administrarea pădurilor
retrocedate şi să se implice substanţial cu
REVISTA PĂDURILOR • Anul 125 • 2010 • Nr. 2 7