Nr. 2/2010 Anul 125 - Revista Pădurilor

tare de pădure în folosul locuitorilor din spaţiul rural,
ar fi avut consecinţe catastrofale, dacă nu ar fi
fost oprită în aplicare. Într-adevăr, „Dacă s-ar fi pus
în aplicare această lege, s-ar fi desfiinţat proprietatea
forestieră a statului şi s-ar fi mers conştient la
distrugerea ultimelor rezerve de păduri din care se
puteau satisface continuu nevoile de lemn” (Sabău,
1946). Iar replica academicianului Gh. Ionescu-Şişeşti
(1924), agronom de prestigiu, a fost promptă:
„Ca plugar sunt cuprins de o adâncă îngrijorare că
pădurile date pe mâna comunelor se vor brăcui şi se
vor crea în viitor tot mai grele condiţii pentru agricultură
şi deci pentru putinţa de viaţă a ţărănimii
din multe regiuni ale ţării. S-a făcut deja un mare
sacrificiu cu transformarea unor întinse suprafeţe
de pădure, adesea păduri de protecţie, în izlazuri”.
Promisiunile electorale ale partidelor politice
care în perioada interbelică s-au succedat la putere,
promisiuni puse în aplicare sub forma izlazurilor
comunale (cunoscute sub denumirea de „izlazuri
electorale”) pe seama pădurilor, au avut consecinţe
majore ecologice, sociale şi economice cu urmări
până în prezent.
Doar protestele internaţionale şi ale multor academicieni
români (Gh. Ionescu-Şişeşti, Ion
Simionescu, Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga ş.a.),
ale silvicultorilor autohtoni în frunte cu Marin
Drăcea, precum şi sfaturile consilierului german Fr.
Gernlein (Sabău, 1946), adresate politicienilor, guvernelor
şi parlamentelor României, au determinat
ca, spre sfârşitul deceniului al IV-lea al secolului
trecut, să se instaureze mai multă linişte la hotarele
fondului forestier şi să se adopte soluţii adecvate de
administrare a acestuia (care ar fi putut servi ca model
pentru actuala perioadă).
Dezordinea şi instabilitatea la hotarele pădurii,
dar şi înăuntrul ei, s-au dezlănţuit din nou în primii
ani după ocuparea ţării de trupele sovietice, în august
1944. În aceste noi condiţii, forţele politice de
stânga, în scopuri electorale, au promis înzestrarea
ţăranilor cu terenuri forestiere pe seama pădurilor
statului şi a marilor proprietăţi, repetând într-un
mod mult mai periculos reformele agrare adoptate
după primul război mondial. Faţă de aceste intenţii,
profesorul Marin Drăcea, în ultima sa cuvântare, ţinută
la Academia de Agricultură al cărei membru titular
era, intuind gravele consecinţe ale unor asemenea
decizii pentru pădurile şi spaţiul rural, ne-a
transmis următorul crez al său: „În cazul unei noi
întocmiri a rosturilor forestiere, care să ceară pădurii,
în orice mână s-ar găsi ea, să contribuie la
consolidarea neamului, se impune categoric ca procesul
de pulverizare a proprietăţii să fie sistat radical.
Ceva mai mult, tot aşa de necesar este să se facă
chiar drumul înapoi, prin refacerea, din ţăndări
mărunte, a unor organisme forestiere sau unităţi
economice forestiere, care singure pot ameliora
economia forestieră şi economia lemnului în ţinutul
respectiv. Acest principiu, al sistării pulverizării şi
al reîntregirii acestora în unităţi mari trebuie să
stea hotărât la temelia viitoarei planificări a folosirii
spaţiului naţional” (Drăcea, 1945).
Cum în următorii ani (1946-1947) starea pădurilor,
excesiv fărâmiţate, se înrăutăţise (Vlad, 1947),
ilustrul silvicultor prof. Constantin Georgescu (1947),
în calitatea sa de preşedinte al Societăţii „Progresul
Silvic”, a constatat şi solicitat următoarele:
„Marea majoritate a pădurilor particulare şi o
parte însemnată dintre cele ale persoanelor juridice
sunt folosite în mod barbar, iar starea în care se află
legitimează o urgentă intervenţie din partea statului,
care să oprească procesul de fărâmiţare a proprietăţii
particulare (circa 500 mii proprietari, n.n.)
şi să întrunească mai multe proprietăţi într-o singură
unitate economică de producţie”. Legea nr. 204
din iunie 1947 (Legea pentru apărarea patrimoniului
forestier), adoptată în Parlamentul României cu
aportul academicianului Traian Săvulescu, a dat satisfacţie
acestei cerinţe, exprimată de întregul Corp
silvic.
Din păcate, această lege a funcţionat doar câteva
luni, fiind abrogată de regimul Partidului Comunist
prin Constituţia din anul 1948 (adoptată după
schimbarea formei de guvernământ a României
şi alungarea regelui Mihai I din ţară). În consecinţă,
toate pădurile au fost „naţionalizate” (etatizate) şi
declarate „bun al întregului popor”.
S-a afirmat şi se mai susţine, uneori şi în prezent,
că în perioada comunismului suprafaţa fondului
forestier s-ar fi redus nesemnificativ (doar cu circa
140 mii ha). Recent s-a putut însă dovedi că şi în
această perioadă despădurirea s-a extins substanţial,
pe o suprafaţă de aproximativ 600 mii ha, pe seama
aşa-numitelor „păşuni împădurite” (considerate
acum adevărate păduri), a unor păduri de câmpie
defrişate în anii ’60 ai secolului trecut, a majorităţii
6 REVISTA PĂDURILOR • Anul 125 • 2010 • Nr. 2