Nr. 2/2010 Anul 125 - Revista Pădurilor

Există mari diferenţieri zonale ale procentului
de împădurire actual şi ale procentului de împădurire
optim:
actual
optim
munte 55-60 60-80
dealuri 20-30 40-60
câmpie 3-10 20-25
După procentul de împădurire, cele mai despădurite
zone sunt: Câmpia de vest (3,2%), Câmpia
Bărăganului (3,5%), Câmpia Moldovei (4,1%),
Câm pia Olteniei (5,3%), Câmpia Transilvaniei
(6,8%).
S-ar putea contesta nivelul de 45 pentru procentul
de împădurire optim adecvat ţării noastre. Dar, o
analiză a gradului de împădurire a ţărilor europene
cu condiţii naturale relativ apropiate de cele ale ţării
noastre arată, fără putinţă de tăgadă, că în majoritatea
acestor ţări s-a atins deja şi chiar depăşit nivelul
optim prognozat de noi pentru România: Slovenia –
63%, Austria – 47%, Bosnia – 43%, Slovacia – 41%
ş.a. (FAO, 2009).
De o excepţională importanţă este informaţia
foarte recentă (martie 2010) primită de la Comisia
Europeană [ C.O.M. (2010)066 ] , potrivit căreia
,,pădurile şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră acoperă
circa 176 milioane de hectare pe teritoriul
Uniunii Europene“, însumând peste 42% din suprafaţa
terestră a U.E., faţă de 27% în România.
Am ajuns astfel la concluzia potrivit căreia pentru
majoritatea zonelor şi bazinelor hidrografice din
ţara noastră, gradul de împădurire efectiv este acum
aflat cu mult sub limitele critice menţionate anterior.
Din cele prezentate mai sus rezultă că România
este o ţară foarte săracă în păduri, ceea ce, în condiţiile
poziţiei sale geografice, ale reliefului accidentat
şi ale substratului litologic friabil al munţilor
şi dealurilor, dar şi ale câmpiilor stepizate şi ale
stepelor aridizate, explică în mare parte vulnerabilitatea
ţării noastre la hazarde hidrologice, geomorfologice,
climatice şi antropice, respectiv la inundaţii,
alunecări de teren, eroziuni, secete severe şi perturbaţii
economico-sociale.
1.2. Scurtă incursiune istorică
O analiză de fond a dramei pădurilor noastre
scoate în evidenţă o constatare pe cât de adevărată,
pe atât de uluitoare; anume: toate evenimentele politice
care au schimbat favorabil destinul nostru naţional
au fost urmate corelativ de masive despăduriri,
de reduceri drastice a suprafeţei pădurilor, de
supraexploatarea şi destructurarea celor rămase
(Giurgiu, 2003, 2004). Frecvent, marile reconstrucţii
şi dezvoltări economice ale ţării după asemenea
evenimente s-au făcut în mare parte prin sacrificarea
pădurilor. Într-adevăr, pădurile din spaţiul geografic
românesc au avut de suferit îndeosebi după:
cucerirea Daciei de către romani; formarea cnezatelor
şi voievodatelor româneşti; dobândirea independenţei
economice ca urmare a Păcii de la Adrianopol
(1829), când au căzut pradă pădurile de stejari din
câmpii; Unirea Principatelor (1859); dobândirea independenţei
politice (1878); Unirea cea Mare
(1918); evenimentele politice din 1989.
În intervalul 1858-1890 fondul forestier al ţării
a scăzut cu aproape trei milioane hectare (Giurescu,
1981). [Din păcate niciunul dintre cei trei consilieri
francezi chemaţi atunci în ţară (Bouquet de la Grye,
Broilliard şi Huffel) nu a sesizat această dramă a pădurilor
României]. În urma reformelor agrare din
perioada 1919-1937, suprafaţa pădurilor a fost diminuată
cu încă aproximativ 1,3 milioane hectare
(Giurescu, 1981; Florescu, 1937). Codul silvic din
1910 a favorizat ieşirea din indiviziune a moşnenilor
şi răzeşilor, fărâmiţând astfel proprietatea forestieră
a multor obştii. Apoi, Legea din iunie 1921 referitoare
la reforma agrară din Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş a avut ca urmare defrişarea
unei considerabile suprafeţe împădurite (800 mii
hectare numai în Transilvania) (Sabău, 1946). Însăşi
Constituţia din 1923 a favorizat aceste masive
defrişări.
În privinţa marilor defrişări produse după primul
război mondial un martor obiectiv şi autorizat
al acestor evenimente afirma următoarele: „după felul
cum a ieşit din acest vârtej, suntem îndreptăţiţi a
spune că România a avut de suportat, nu o revoluţie
mai blândă, ci un groaznic război care a început la
1916 şi nu s-a isprăvit nici în zilele de azi (în 1924,
n.n.), un război lung, crâncen şi necruţător şi chiar
dacă naţiunea română a ieşit biruitoare din război
(în 1918), pădurea a ieşit învinsă din războiul său.
Ea plăteşte despăgubiri grele, ea plăteşte şi războiul
întreg” (Stinghe, 1924).
O lege referitoare la „Satisfacerea trebuinţelor
normale de lemn de foc şi de construcţii” din 1924,
care ar fi expropriat şi fărâmiţat 1,65 milioane hec-
REVISTA PĂDURILOR • Anul 125 • 2010 • Nr. 2 5