Nr. 2/2010 Anul 125 - Revista Pădurilor

Fig. 1 . Dinamica procentului de împădurire în România de-a lungul timpului:
80% – procent de împădurire natural; 27% – procent de împădurire actual;
45% – procent de împădurire optim (schemă).
ilegale (cum sunt cele din ultimii 20 de ani); suprafaţa
culturilor tinere neajunse la starea de pădure;
arboretele brăcuite şi degradate, nefuncţionale sub
raport ecologic ş.a.
Aşadar, dacă vom lua în considerare numai pădurea
funcţională sub raport ecologic procentul de
împădurire „funcţional” este doar de aproximativ
22, respectiv pe jumătate faţă de procentul de împădurire
optim calculat pentru ţara noastră, care este
de 45. S-a ajuns astfel la o gravă destructurare ecologică
a ţării.
În paranteză fie spus, concepţia noastră referitoare
la procentul de împădurire „funcţional” se
apropie de gândirea lui Lester Brown, expusă în recenta
sa carte „Planul B – 3,0” (2008).
Este momentul să precizăm că în lucrările noastre
anterioare (Giurgiu, 1978, 1982, 1986, 1995,
2004), procentul de împădurire optim a fost evaluat
la aproximativ 40. Dar, în actualele şi viitoarele
condiţii, generate şi de modificările climatice globale
(FAO, 2009; Maroschek et al., 2009), această ţintă
trebuie ridicată la nivelul de 45%, nivel deja luat
în considerare şi la elaborarea „Strategiei Naţionale
pentru Dezvoltare Durabilă a României” (Guvernul
României, 2008).
O analiză mai profundă a stării pădurilor ţării
dezvăluie faptul că îngrijorător este nu doar nivelul
redus al actualului procent de împădurire; îngrijorător
este şi faptul că, în ţara noastră, spre deosebire
de ţările avansate ale Uniunii Eu ropene, suprafaţa
efectiv acoperită cu păduri ecologic
funcţionale este în descreştere,
fără ca acest regres să
fie surprins de statisticile oficiale.
Într-ade văr, întinderea pădurilor,
în sensul adevărat al
termenului, este afectată de tot
mai întinsele tăieri rase legale
şi, mai ales, ilegale, de brăcuirea
şi degradarea multor arborete
aflate acum în proprietate
privată a persoanelor fizice, aşa
cum vom arăta mai departe.
Din păcate, la nivelul factorilor
superiori de decizie
acest adevăr este desconsiderat,
aceştia amin tin du-şi de păduri
doar în zilele când marile
viituri şi alunecări de teren
distrug aşezări omeneşti şi curmă viaţa oamenilor,
fără să adopte decizii pentru înlăturarea răului de
la obârşia lui.
Altfel spus, în România există un considerabil
decalaj între procentul de împădurire optim, pe de o
parte, şi gradul de împădurire adevărat, pe de alta,
decalaj care, neînlăturat şi în condiţiile schimbărilor
climatice globale (FAO, 2009; Giurgiu et al., 2005),
este în măsură să afecteze calitatea vieţii românilor
şi siguranţa naţională a României.
Dar, optimizarea procentului de împădurire nu
este o problemă care se rezolvă numai la nivel de
ţară sau de judeţ, pe zone geomorfologice sau pe
bazine hidrografice mari. Eficientă va fi numai optimizarea
proporţiei pădurilor pe zone fitoclimatice,
pe bazine hidrografice mari şi mici la munte şi
dealuri, ca şi în perimetrul fiecărei localităţi de
câmpie. Iată de ce este neştiinţifică şi, în consecinţă,
derutantă definiţia dată de Codul silvic (2008),
potrivit căreia prin „zonă deficitară în păduri” ar
trebui să înţelegem „judeţul în care suprafaţa pădurilor
reprezintă mai puţin de 16% din suprafaţa
totală a acestuia”. Astfel, judeţul Vrancea, deşi are
un procent de împădurire de 37%, este grav despădurit
în zona de câmpie, necesitând aici masive
împăduriri, inclusiv perdele forestiere de protecţie
a câmpului, iar la deal şi munte există întinse suprafeţe
de terenuri degradate care aşteaptă să fie
împădurite.
4 REVISTA PĂDURILOR • Anul 125 • 2010 • Nr. 2