Nr. 2/2010 Anul 125 - Revista Pădurilor

me de o suprafaţă a pădurilor de 6.315.344 ha.
Având în vedere că la 1 ianuarie 1999 pădurile reprezentau
98% din suprafaţa fondului forestier, respectiv
6.210.260 ha (Popescu et al., 2004), ar rezulta că, faţă de
anul 1929, suprafaţa pădurilor României s-a micşorat cu
numai 105.084 ha, sau cu 1,6%. Valoarea foarte redusă a
acestei descreşteri, comparativ cu cea înregistrată concomitent
de fondul forestier, poate fi explicată prin aceea
că, la începutul perioadei de referinţă (1929), o mare parte
a fondului forestier (circa 10%) era reprezentată de poieni
şi goluri, a căror pondere, după cum putem deduce, a
scăzut între timp în mod corespunzător.
Privitor la suprafaţa pădurilor, trebuie totodată remarcat
că, după primul război mondial, acesteia i-ar fi revenit,
potrivit unor evaluări statistice, 7.134.200 ha
(Milescu şi Alexe, 1982), ceea ce ar reprezenta, cum constatăm,
o valoare foarte apropiată de mărimea fondului
forestier din acea vreme.
Suprafaţa de teren ocupată de diferitele specii forestiere
şi ponderea acestora la nivelul României anului
1929 erau: brad 421.911 ha (6,46%); molid 1.141.739 ha
(17,50%); pin 14.721 ha (0,23%); larice 6.665 ha
(0,10%); fag 2.455.689 ha (37,64%); gorun 593.054 ha
(9,09%); gârniţă 138.055 ha (2,11%); stejar pedunculat
646.858 ha (9,91%); cer 186.791 ha (2,86%); tei 76.525
(1,17%); carpen 232.623 ha (3,56%); frasin 34.952 ha
(0,53%); ulm 29.412 ha (0,45%); paltin 6.027 ha (0,09%);
mesteacăn 77.698 ha (1,19%); castan 649 ha (0,01%);
salcâm 28.604 ha (0,44%); anin 13.020 ha (0,20%); plop
şi salcie 126.788 ha (1,94%); alte specii 292.972 ha
(4,49%). Se subînţelege că datele respective, cuprinzând
şi pe cele ale Basarabiei, nu corespund României din graniţele
de astăzi.
Centre importante de răspândire a unor specii forestiere.
Pentru gorun se semnalează zona Baia de Aramă
unde, în perioada apariţiei cărţii, existau arbori de 20-30
m înălţime şi 60-70 cm diametru, cu creşteri viguroase,
regulate şi având lemn de calitate excelentă.
Stejarul din Banat, se spune, avea lemn de o calitate
fină, rivalizând din acest punct de vedere cu stejarul din
Jugoslavia. Păduri întinse se găseau în zona Caraş-
Severin. De asemenea, în nord-vestul Transilvaniei, cam
de la Satu-Mare până la Abrud şi Arad, se găseau stejerete
întinse (230.000 ha), ce formau masive compacte, cu
creştere activă, cu lemn de calitate deosebită. Suprafeţe
importante cu stejar existau şi în Maramureş.
Fagul forma păduri întinse în zona Ma ra mu reşului
(300.000 ha), aici concentrându-se 12% din întreaga suprafaţă
care revenea speciei în ţara noastră. În zona Baia
de Aramă, fagul forma masive secu lare compacte, arborii
având înălţimi de 30 m şi 1 m diametru.
Despre răşinoase se precizează că acestea formau păduri
întinse în zona Maramureşului (200.000 ha). Bu covina
reprezenta cea mai bogată regiune în păduri din ţară
şi, datorită creşterii drepte a arborilor şi fineţei lemnului,
molidul provenit de aici era cunoscut în toată Europa.
Totodată, în zona Baia de Aramă, bradul şi molidul atingeau
diametre de peste 1 m şi înălţimi de 30-40 m.
Pădurile de molid din România, aşa cum se sublinia,
conţineau un procent însemnt de lemn de rezonanţă, până
la 10-12%. Cele mai importante locuri în care era răspândită
această valoroasă resursă erau văile Mureşului,
Trotuşului, Bistriţei, Bucovina.
Elemente generale privind exploatarea lemnului.
Din textul lucrării reiese că, la nivelul anului 1929, în baza
cunoştinţelor teoretice de care se dispunea, existau
premise ale unei gospodăriri raţionale a pădurilor, inclusiv
în ceea ce priveşte exploatarea acestora. Fraza care
urmează certifică acest fapt. Astfel, potrivit precizărilor
autorului, “Pădurile, indiferent de proprietarul căruia
aparţin, nu se pot exploata decât pe baza unui amenajament
sau unui regulament de exploatare, întocmit pe baza
unui studiu amănunţit al circumstanţelor fizice şi economice
ale pădurii, elaborat pentru fiecare caz în parte de
către Casa Pădurilor şi aprobat prin decret regal.
Amenajamentul are scopul de a împiedica exploatările
peste posibilitatea pădurii şi a conserva masivul forestier
prin tăieri de rotaţie şi replantări la timp”. În realitate, aşa
cum se ştie, în condiţiile istorice, tehnice şi economice de
la acea vreme, pădurile României au trăit unele dintre cele
mai triste împrejurări din existenţa lor.
Valea Bistriţei, cu bogatele sale păduri, este considerată
ca fiind regiunea în care s-au făcut cele dintâi exploatări
forestiere din România, lemnul recoltat ajungând
apoi prin plutărit până la Galaţi. Este amintită zona Suha-
Găineşti, unde mai înainte se găseau centre de exploatare
ale complexului de păduri de răşinoase de pe Domeniile
Coroanei. Pădurile respective, conţinând un procent ridicat
de arbori de molid de rezonanţă, se precizează că aici
s-au făcut primele exploatări de lemn având această preţioasă
calitate din România.
Principalele direcţii de utilizare a lemnului. Volumul
de masă lemnoasă exploatată se cifra în anul în care a fost
scrisă cartea la 24,5 mil. m 3 . Din acest volum, 16,575 mil.
m 3 , adică circa două treimi (67,65%), constituiau volumul
produselor comercializate, iar 7,925 mil. m 3 , sau circa
o treime (32,35%), alcătuiau ceea ce autorul numeşte
deşeuri.
Din datele consemnate în lucrare reiese că, din masa
lemnoasă exploatată, la pădure se obţineau buşteni,
grinzi, manele, lemn de mină, lemn de foc, produse însumând
21,0 mil. m 3 , restul de circa 3,5 mil. m 3 fiind crăci,
aşchii, resturi diverse, considerate deşeuri. La pădure, fasonarea
buştenilor (volum net 7,4 mil. m 3 ) se realiza cu
preţul unor pierderi de 1,48 mil. m 3 (16,7%), iar pentru
producerea a 12,6 mil. m 3 lemn de foc pierderile se cifrau
la 2,04 mil. m 3 (13,9%).
Buştenii cunoşteau în continuare o serie de operaţii
40 REVISTA PĂDURILOR • Anul 125 • 2010 • Nr. 2