Nr. 2/2010 Anul 125 - Revista Pădurilor

evaluare a stării lor de fapt, elaborată special pentru acest scop în Manualul pentru elaborarea planurilor de management
şi care conţine trei para metri-cadru principali, respectiv (1) Inventarul de specii tipice habitatului forestier, (2) Structurile
de habitat tipice habitatului fores tier, precum şi (3) Dereglări ale habitatului forestier. Cele trei trepte de evaluare
aplicate practic sunt: A = dereglări minore/stare de conservare excepţională, B =dereglări medii/stare de conservare
bună, C = dereglări puternice/stare de conservare redusă/deficitară.
Ulterior, pe baza unui algoritm special de calcul, s-a realizat evaluarea globală a stării de conservare a fiecărui
habitat forestier.
Din cele arătate rezultă că datele culese pe teren şi ulterior astfel prelucrate, conduc la evaluarea concretă şi obiectivă
a stării reale de conservare a fiecărui habitat forestier existent în sit. Cunoscându-se, astfel, starea reală de conservare a
habitatului forestier, se pot deduce ţelurile şi ulterior măsurile - necesare sau nu – pentru conservarea sau după caz
îmbunătăţirea pe viitor a acestei stări, cu respectarea evidentă a dinamicii aparte, proprii habitatelor forestiere, care
rezultă din durata îndelungată a ciclului lor de viaţă.
Spre simplificare, în articol s-au tratat exhaustiv numai o parte din cele şase tipuri de habitate forestiere existente în
sit. Ele corespund tipurilor natural-fundamentale de pădure aferente. Articolul nu a prezentat în mod deliberat toate
habitatele de specii vulnerabile (plante, animale şi păsări) existente şi inventariate în acest areal, care se suprapun total
sau parţial, adeseori multiplu, pe aceeaşi suprafaţă din cadrul sitului, cu habitatele forestiere. În cazul suprapunerii
(multiple) a habitatelor, ţelurile de conservare precum şi ţelurile de dezvoltare formulate pe baza stării de fapt/stării de
conservare determinate pentru fiecare habitat în parte nu converg întotdeauna ci, dimpotrivă, sunt deseori cel puţin
parţial divergente. Într-un proces ulterior a avut loc soluţionarea conflictelor de ţeluri care apar pe aceeaşi suprafaţă,
obţinându-se astfel cel mai mic numitor comun de formulare de ţeluri.
În fine, pe baza ţelurilor astfel formulate, s-au dedus măsurile de conservare şi măsurile de dezvoltare de aplicat pe
suprafeţele concret determinate şi delimitate din cadrul sitului. Aplicarea acestei proceduri a dus la suprafeţe concret
determinate lipsite de măsuri contradictorii.
Măsurile concrete de conservare devin obligatoriu (ferm) de aplicat pentru pădurile de stat. De aceea, ele se includ
ulterior în amenajamentul silvic la capitolul de planuri, acest instrument rămânând unicul de transpus în practică pe
suprafaţa forestieră. Autoritatea care urmează sa le transpună în practică este administraţia silvică. Pentru pădurile
comunale şi în proprietate privată, atunci când ele sunt afectate de situl Natura 2000, măsurile de conservare nu devin
obligatorii (ferme), pentru transpunerea în practică folosindu-se acordarea de subvenţii/plăţi compensatorii în cazul
aplicării lor.
Măsurile concrete de dezvoltare nu sunt obligatoriu de aplicat (ferme) pentru nici o formă de proprietate.
Transpunerea lor în practică depinde integral de acceptarea/bunăvoinţa utilizatorilor de teren/proprietarilor de teren,
respectiv de acordarea de subvenţii/plăţi compensatorii.
In concluzie, se poate afirma, pe baza cazului concret prezentat, că un habitat forestier se află cu atât mai mult într-un
stadiu de conservare favorabil după cerinţele impuse de Natura 2000 (pe baza manualului special elaborat în acest sens
în Baden-Württemberg) cu cât el se intinde pe o suprafaţă mai mare în cadrul sitului. Un stadiu de conservare favorabil,
la rândul lui, ne eliberează de obligaţia de a formula ţeluri si de a lua, în viitorul apropiat, măsuri suplimentare faţă de
cele “ de gospodărire a pădurilor existente actual, reflectate în amenajamentul silvic”.
De aici se poate, din nou, concluziona că, în principiu, modul actual de gospodărire a pădurilor de către administraţia
silvică care, de altfel, a şi condus la obţinerea în timp a acestor habitate forestiere demne de conservat, este adecvat, el
îndeplinind şi pe viitor, în mare măsură, cerinţele de protecţie impuse de siturile Natura 2000.
Habitatele forestiere cu întindere mai mică din cadrul sitului prezintă, de regulă, o stare de conservare ceva mai
puţin favorabilă. Aceasta se datorează, în mare parte, înzestrării lor mai modeste cu parametri importanţi pentru evaluare
cum ar fi existenţa unei cantităţi suficiente (m 3 ) de lemn mort/uscat pe sol sau în picioare, precum şi existenţa unui
număr suficient (indivizi) de arbori singulari cu calitate de habitat, ambii parametri raportaţi la hectar.
Pentru a obţine pe viitor o înzestrare cantitativă suficientă cu lemn mort/uscat culcat pe sol sau în picioare,
administraţia silvică a elaborat un program special, denumit “Conceptul de lemn mort/uscat”, care se va aplica la nivelul
landului Baden-Württemberg în pădurile de stat afectate de siturile Natura 2000.
Pentru a mări numărul de arbori singulari cu calitate de habitat în zonele dorite se intenţionează să se prelungească
faza de regenerare a arboretelor în pădurile de stat afectate de siturile Natura 2000.
În viitor, din raţiuni evidente, este necesară monitorizarea periodică a evoluţiei stării de conservare a habitatelor
forestiere.
Cuvinte cheie: Natura 2000, metodologia elaborării planurilor de management, proiect pilot „Stromberg“,
Baden-Württemberg, Germania.
26 REVISTA PĂDURILOR • Anul 125 • 2010 • Nr. 2