Nr. 2/2010 Anul 125 - Revista Pădurilor

durirea de terenuri degradate şi abandonate (Aşa se
explică, probabil, recenta hotărâre a Parlamentului
României referitoare la transferul silviculturii de la
Ministerul Agriculturii la Ministerul Mediului).
Este în afara oricărei îndoieli faptul că România
nu va putea depăşi starea de subîmpădurire, fără absorbţia
unor importante fonduri de la Uniunea
Europeană şi împrumuturi nerambursabile de la alte
organisme internaţionale, cu atât mai mult cu cât
împădurirea României se poate dovedi un factor important
pentru atenuarea consecinţelor provocate de
schimbările climatice globale.
În schimb, pentru înfăptuirea Programului naţional
de împădurire există atât fundamentele ştiinţifice
necesare, o autentică şcoală românească în
acest domeniu, formată prin temeinice cercetări ştiinţifice
(care trebuie continuate) (Munteanu et al.,
1993; Traci, 1985; Lupe, 1981; Catrina, 2007;
Untaru, 2010 ş.a.), cât şi vocaţia, voinţa şi entuziasmul
silvicultorilor români.
Nu este lipsită de interes nici iniţiativa privată
referitoare la constituirea de asociaţii ale proprietarilor
de terenuri degradate şi nerentabile pentru folosinţe
agricole. Iniţiativele şi înfăptuirile inginerului
Dan Popescu în judeţul Dolj este de bun augur.
Pe de altă parte, starea de subîmpădurire şi marginalizarea
împăduririi ţării nu au fost şi nu sunt
percepute corect de factorii politici, chiar şi la nivelul
conducerii superioare a statului. Următorul
exemplu este elocvent din acest punct de vedere.
Astfel, la dezbaterea naţională pe tema „Folosirii raţionale
şi conservarea solurilor româneşti”, organizată
de Academia Română (Hera, 2002), preşedintele
de atunci al României a afirmat că în România
avem o „structură echilibrată a teritoriului. Cam 1/3
zonă cu păduri, 1/3 de dealuri cu fâneţe, pomicultură
şi viticultură şi 1/3 de şes unde se desfăşoară
agricultura” (Ion Iliescu, 2002). Or, pentru a ajunge
la nivelul de 33% al gradului de împădurire, cât rezultă
din cele citate mai sus, vor fi necesare câteva
decenii de masive împăduriri, aproximativ 1,5 mil. hectare,
pentru a înfăptui dorita „structură echilibrată”.
Tulburător pentru noi este şi faptul că marile agresiuni
împotriva pădurii şi marginalizarea reîmpăduririi
ţării au avut şi au la bază legi şi programe guvernamentale
neeficiente sau neaplicabile, promovate
de partidele politice aflate succesiv la putere, factorii
politici şi guvernanţii fiind, astfel, în cea mai mare
parte, responsabili de tragedia pădurii româneşti, de
slaba preocupare pentru împăduriri, de păguboasa dezechilibrare
a naturii din spaţiul nostru geografic.
O eficienţă redusă (în raport cu imensele costuri
implicate) au şi împăduririle festiviste copios televizate,
organizate sub lozinca ,,România prinde rădăcini”.
Neeficiente şi festiviste s-au dovedit şi aşanumitele
forumuri dedicate protejării şi dezvoltării
pădurilor. Apreciem ca lăudabilă prezenţa activă la
aceste forumuri silvice a foştilor preşedinţi ai
României. De neînţeles rămâne însă faptul că domniile
lor nu îşi amintesc cu câtă uşurinţă au promulgat
legi care au adus atâtea suferinţe patrimoniului
forestier naţional.
Este instructiv să amintim că, din punct de vedere
al atitudinii lor faţă de păduri, ţările lumii se împart
în două categorii: prima categorie, a ţărilor subdezvoltate,
care îşi diminuează suprafaţa pădurilor
– cu aproximativ 13 milioane hectare pe an; a doua
categorie, a ţărilor dezvoltate (industriale), care îşi
măresc suprafaţa împădurită – cu aproximativ 3,6
milioane hectare pe an (Brown, 2008). Pentru a depăşi
pragul subdezvoltării în care se află, România –
dacă ţine la prestigiul ei - urmează să-şi revizuiască
politicile, strategiile, legile şi programele în sensul
majorării substanţiale a suprafeţei pădurilor şi ameliorării
stării lor.
Cu atât mai mult este necesară această ameliorare,
cu cât României nu îi stă bine pe primul loc în
Uniunea Europeană, după gradul de restrângere,
maltratare şi brutalizare a pădurilor.
Un obiectiv predominant al politicienilor şi guvernanţilor
pentru domeniul silviculturii şi o preocupare
majoră a silvicultorilor în ultimele două decenii
a fost reconstituirea dreptului de propietate asupra
terenurilor forestiere, obiectiv îndeplinit aproape integral,
dar, din păcate, defectuos şi cu o incredibilă
întârziere, marginalizând în acelaşi timp obiectivul
prioritar care a fost şi rămâne întregirea domeniului
forestier naţional şi gestionarea durabilă a pădurilor.
În noile condiţii generate de schimbările climatice,
a sosit timpul reconsiderării priorităţilor, dând
curs îndemnurilor Uniunii Europene pentru majorarea
suprafeţei pădurilor, îndemnuri consemnate în
recenta ,, Carte verde’’, lansată în martie 2010 la
Bruxelles și destinată să contribuie la ,,menţinerea
încălzirii globale la sub 2 °C” ( Hedegaard - comisarul
european pentru schimbări climatice).
14 REVISTA PĂDURILOR • Anul 125 • 2010 • Nr. 2