Nr. 2/2010 Anul 125 - Revista Pădurilor

ţarea realizării de perdele forestiere de-a lungul căilor
de comunicaţie constituie obligaţii, în primul
rând ale ministerului de profil, dar, pentru studii şi
proiecte, solicitând contribuţia institutelor silvice de
specialitate.
Slabele preocupări pentru întregirea patrimoniului
forestier naţional vin totodată în directă contradicţie
cu imperativul atenuării schimbărilor climatice
(prin sechestrarea dioxidului de carbon în biomasa
forestieră şi în solul de pădure, dar şi prin capacitatea
azotului din aparatul foliar al arborilor de
a reflecta radiaţiile solare); mai vin în contradicţie şi
cu imperativul reconstrucţiei ecologice a spaţiului
rural, precum şi al dezvoltării durabile a acestuia
(Maroschek et al., 2009).
Este locul să facem precizarea potrivit căreia
statisticile oficiale, atât din perioada comunismului,
cât şi din ultimii ani, consemnează anumite „creşteri”
ale suprafeţei pădurilor; numai că acestea sunt
doar artificiale, formale, de exemplu:
--
prin transferul scriptic al clasei de regenerare,
al culturilor tinere cu starea de masiv neîncheiată în
categoria „păduri”, aşa cum s-a procedat după anul
1971;
--
prin încadrarea la „păduri” a păşunilor împădurite
având consistenţe egale sau mai mari de 0,4,
aşa cum s-a oficializat odată cu apariţia Codului silvic
din 2008.
Aşadar, impresionantă este atât mişcarea înapoi
a suprafeţei pădurilor României, cât şi dezinteresul
pentru întregirea şi dezvoltarea acesteia, în timp ce
majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană fac paşi
înainte (FAO, 2009). Este important şi pilduitor să
menţionăm că Franţa şi-a dublat suprafaţa pădurilor
în ultimii 170 de ani, iar Ungaria în ultimii 60 de
ani! În perioada 1990-2005, creşteri spectaculoase
ale fondului forestier au avut loc în ţările sudice ale
Europei (mii hectare anual): Spania (592), Italia
(212), Portugalia (88), Turcia (62), Grecia (60),
Bulgaria (50) şi în alte ţări subîmpădurite (FAO, 2009).
În România, soluţia pentru depăşirea stării de
înapoiere în care se află din acest punct de vedere
este punerea în aplicare neîntârziată a Strategiei naţionale
pentru dezvoltarea durabilă a României,
adoptată de Guvernul României (2008) la propunerea
comunităţii academice, care prevede „creşterea
suprafeţei pădurilor cu cel puţin 200 000 ha prin
împădurirea în principal de terenuri degradate şi
abandonate, până în anul 2013”, urmând ca procentul
de împădurire să ajungă în anul 2030 la 34%
din suprafaţa ţării, cu perspectiva să evolueze spre
procentul optim de 45. Acelaşi obiectiv este prevăzut
şi în Codul silvic adoptat în anul 2008, prin care
este lansat Programul naţional de împădurire, conceput
ca un mijloc eficient şi indispensabil pentru
reconstrucţia ecologică a ţării, inclusiv pentru dezvoltarea
durabilă a spaţiului rural. Pentru îndeplinirea
acestui Program s-a prevăzut „împădurirea
unor terenuri cu altă destinaţie decât cea silvică în
suprafaţă de două milioane hectare, până în anul
2035”, ceea ce înseamnă că urmează să se împădurească
anual câte 75-80 mii hectare!
Alte ţări au reuşit asemenea performanţe; de
exemplu, Coreea de Sud: în perioada 1960-2008 a
majorat procentul de împădurire la 65% (Brown,
2006, 2008). De asemenea, China, pentru imensul
bazin Yangtze, puternic despădurit şi supus inundaţiilor
catastrofale, a interzis exploatările forestiere,
„abandonând securea şi punând mâna pe lopată”.
Impresionant: în perioada 2000-2005, în această
imensă ţară fondul forestier a crescut, anual, în medie,
cu aproximativ 4 milioane de hectare de terenuri
degradate.
Din nefericire, în România Programul naţional
de împădurire nu funcţionează la toţi parametrii; după
doi ani de la lansare, constatăm că înfăptuirile
sunt nesemnificative, lipsindu-i oferta de terenuri
pentru împădurire, finanţarea 3 şi, mai ales, strădania
ministerului de resort. Suntem în faţa unui serios
obstacol în calea reconstrucţiei ecologice a României.
Observăm că cele mai slabe preocupări în domeniul
împăduririlor au avut loc îndeosebi atunci
când silvicultura a fost anexată la ministere de alt
profil. Într-adevăr, Ministerul Agriculturii, în care a
fost integrată şi silvicultura, în ultimul deceniu a
marginalizat iresponsabil atât împădurirea de terenuri
degradate şi având un potenţial agricol redus, cât şi
realizarea de perdele forestiere de protecţie, acţionând
astfel împotriva propriilor obiective, dar şi în dauna
interesului naţional. Acelaşi minister este responsabil
şi de insuficienta preocupare pentru absorbţia de
fonduri nerambursabile de la Uniunea Europeană,
oferite în vederea înfiinţării de noi păduri prin împă-
3
Regretăm că bugetul pentru anul 2010, recent adoptat de
Parlamentul României, nu asigură finanţarea adecvată a
Programului naţional de împădurire pentru anul respectiv.
REVISTA PĂDURILOR • Anul 125 • 2010 • Nr. 2 13