Nr. 2/2010 Anul 125 - Revista Pădurilor

într-un mod raţional, nu afectând, nu subminând
valori create cu eforturile unor generaţii. Din păcate,
am asistat cu neputinţă la asemenea procese de
distrugere şi degradare, de demolare în sensul direct
al cuvântului. N-am avut înţelepciunea să putem
impune ca regulă de comportament în tot procesul
de transformare necesară şi de modernizare a
societăţii româneşti, care acum depăşesc raţionalitatea
unei organizări de tip industrial a agriculturii.
De aceea am asistat nu numai la un declin al producţiei
agricole [...]. Se agravează procesele de degradare
a multor suprafeţe agricole din ţara noastră”
(Iliescu, 2002).
De neînţeles este însă faptul că chiar în perioada
acestei mărturisiri se adoptau şi promulgau acte normative
favorabile unor „asemenea procese de distrugere
şi degradare, de demolare” a pădurilor.
Autocritica n-a avut urmări favorabile pentru
păduri.
Evaluarea citată mai sus este perfect valabilă şi
pentru ceea ce a urmat după reconstituirea (defectuoasă),
in integrum a dreptului de proprietate asupra
terenurilor forestiere, cu precizarea că, spre deosebire
de agricultură, răul sălăşluit astfel în patrimoniul
forestier naţional este mult mai grav şi se înlătură
mult mai dificil şi numai într-o perioadă extrem
de lungă, ori niciodată.
Dacă avertismentele şi soluţiile raţionale înaintate
în ultimii 20 de ani factorilor superiori de decizie
de Academia Română şi de Academia de Ştiinţe
Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” nu
au fost luate în considerare, consecinţele le suportă
şi le vor suporta pe termen lung pădurea şi societatea
românească.
Pe aceeaşi temă, un prim-ministru al României,
deşi a recunoscut că „Pericolul diminuării suprafeţei
fondului forestier naţional şi, implicit, a procentului
de împădurire, a fost agravat, din păcate, după
1990, pe fondul retrocedării unor suprafeţe către
foştii proprietari”, s-a declarat optimist, lansând
aserţiunea liniştitoare: „Nu ne e frică de restituiri”
(A. Năstase, 2002, Universul pădurii nr. 2). Ce a urmat,
se ştie.
După cum am mai arătat, şi în perioada interbelică
pădurea a fost îngustată din afară şi destructurată
dinăuntru, ceea ce l-a determinat pe Marin Drăcea
(1937) să afirme: „Dacă este o cetate sfântă a neamului,
aceasta a fost şi este pădurea. Iar dacă este
o cetate a românismului mai tare dărâmată, cu mai
multe spărturi în ziduri, cu mai multe inimi şi cu
mai multe glasuri străine înăuntrul ei, aceasta este
tocmai cetatea cea mai sfântă a neamului, pădurea”.
Această evaluare este tot atât de valabilă şi în
prezent.
Aşadar, declinul suprafeţei pădurilor din ultimii
20 de ani nu este decât un episod dintre marile suferinţe
ale patrimoniului forestier, atât de frecvente în
istoria ţării. Un adevăr dureros pentru naţiunea
noastră trebuie spus răspicat: ciuntirea şi destrămarea
domeniului forestier naţional din ultimele două
decenii este rodul inconştienţei iresponsabile a clasei
politice româneşti care, în acest scop, s-a folosit
de toate pârghiile statului, acţionând împotriva intereselor
naţionale. Mai mult decât atât: această clasă
politică a reuşit performanţa unică de a politiza
silvicultura în cel mai înalt grad, ceea ce a slăbit rezistenţa
Corpului silvic la multitudinea de agresiuni
îndreptate împotriva integrităţii fondului forestier
naţional.
Codul silvic din anul 2008 intervine cu câteva
ameliorări, cum sunt: asigurarea integrală de la bugetul
statului a costurilor administrării, precum şi a
serviciilor silvice pentru fondul forestier proprietate
privată a persoanelor fizice şi juridice, dacă suprafaţa
proprietăţii forestiere este mai mică sau egală cu
30 ha; acordarea unor compensaţii reprezentând
contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le
recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite
de amenajamente; amenajarea cu fonduri de la bugetul
de stat a pădurilor proprietate privată a persoanelor
fizice şi juridice, pentru suprafeţe de maximum
100 ha; executarea în forţă a regenerării arboretelor
exploatate de proprietar prin ocoale silvice,
cu recuperarea costurilor, dacă acesta nu le-a reîmpădurit;
asigurarea de fonduri pentru împădurirea
de terenuri degradate sau neutilizate din domeniul
agricol; asigurarea de fonduri pentru cumpărarea de
păduri private de către stat ş.a.
Deocamdată, statul s-a achitat doar parţial de
aceste obligaţii. Însăşi legea este îngăduitoare şi relativ
nefuncţională, prea darnică în privinţa scoaterii
de terenuri din fondul forestier pentru diferite investiţii,
mai ales pentru construcţii turistice. Potrivit legii,
păşunile împădurite având consistenţa mai mică
de 0,4 pot fi oricând defrişate. Multe păşuni împădurite,
cu consistenţa mai mare de 0,4 sunt brăcuite
10 REVISTA PĂDURILOR • Anul 125 • 2010 • Nr. 2