Anale - Seria geografie, nr. 7, 2004 - Universitatea Spiru Haret

Analele Universităţii Spiru Haret
Seria Geografie
nr. 7, 2004
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Bucureşti

Colectivul redacţional
Redactor-şef: Prof. univ. dr. Grigore Posea
Redactor-şef adjunct: Conf. univ. dr. Ioan Povară
Secretari ştiinţifici de redacţie: Conf. univ. dr. Liliana Guran-Nica,
Lector univ. dr. Iulica Văduva
Secretar: Cartograf Raluca Nicolae
Colegiu de redacţie: Prof. univ. dr. Ion Zăvoianu
Prof. univ. dr. Ion Iordan
Prof. univ. dr. Adrian Cioacă
Prof. univ. dr. Vasile Glăvan
Conf. univ. dr. Mihai Parichi
Cercetător principal I, dr. Lucian Badea
Colectivul de referenţi ştiinţifici
Prof. univ. dr. Alain Marre, Universitatea din Champagne – Ardenne, Franţa.
Prof. univ. dr. Vladimir Kolossov, Universitatea Lomonosov, Moscova, Federaţia Rusă.
Prof. univ. dr. Mosche Schwartz, Universitatea Ben Gurion, Beer Sheva, Israel.
Prof. univ. dr. Doriano Castaldini, Universita degli Studi di Modena
e Reggio Emilia, Italia.
Prof. univ. dr. Michael Sofer, Universitatea Bar-Ilan, Tel Aviv, Israel.
Prof. univ. dr. Pierre Carega, Universitatea din Nice, Franţa.
Prof. univ. dr. Ibrahim Murat Atalay, Universitatea Dokuz Eylül, Izmir, Turcia.
Prof. univ. dr. Giuliano Rodolfi, Universitatea din Florenţa, Italia.
Prof. univ. dr. Octavia Bogdan, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Sibiu.
Prof. univ. dr. Mihai Ielenicz, Universitatea din Bucureşti.
Prof. univ. dr. Emil Vespremeanu, Universitatea din Bucureşti.
Prof. univ. dr. Ioan Ianoş, Universitatea din Bucureşti.
Prof. univ. dr. George Erdeli, Universitatea din Bucureşti.
Prof. univ. dr. Floarea Grecu, Universitatea din Bucureşti.
Prof. univ. dr. Ion Mac, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Prof. univ. dr. Ion Ioniţă, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Prof. univ. dr. Costică Brânduş, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava.
Prof. univ. dr. Nicolae Josan, Universitatea Oradea.
Prof. univ. dr. Gheorghe Măhăra, Universitatea Oradea.
Prof. univ. dr. Petre Urdea, Universitatea de Vest, Timişoara.
Prof. univ. dr. Petre Gâştescu, Universitatea „Valahia”, Târgovişte.
Prof. univ. dr. Marin Cârciumaru, Universitatea „Valahia”, Târgovişte.
Prof. univ. dr. Florin Mihăilescu, Universitatea „Ovidiu”, Constanţa.
© Editura Fundaţiei România de Mâine
ISSN: 1453-8792

CUPRINS / CONTENTS
STUDII
POVARĂ RODICA, Particularităţi ale precipitaţiilor atmosferice în Munţii
Apuseni (Masivele Bihor şi Vlădeasa) / Peculiarities of the Atmospheric
Precipitations in the Apuseni Mountains (Bihor – Vlădeasa Massifs) .............................. 7
BOGDAN OCTAVIA, Dezvoltarea în cascadă a riscurilor climatice / Cascading
Development of Climate Risks ......................................................................................... 13
RALIŢĂ IOAN, MANEA ANCUŢA, Contribuţii la delimitarea variabilităţii
climatice şi a schimbărilor climatice / Contributions à la délimitation de
la variabilité climatique et aux changements climatiques .............................................. 19
BOGDAN OCTAVIA, VĂDUVA IULICA, MOISE MARIA, Caracteristici
climatice ale Depresiunii Intracolinare Târgu Jiu – Câmpu Mare / Climatic
Characteristics in the Târgu Jiu – Câmpu Mare Intra-hilly Depression.......................... 25
FRĂSINEANU MIHAELA, Influenţa culoarelor de vale asupra elementelor
climatice în Carpaţii de Curbură / The Influence of Passageway on Climatic
Elements in the Bend Carpathians.................................................................................... 33
IORDACHE ŞTEFAN, Istoricul prognozelor meteorologice şi metode de
creştere a performanţelor acestora / The History of Weather Forecasts and
Methods of Their Performances Improvement.................................................................. 39
MIŢĂ POMPILIU, MĂTREAŢĂ SIMONA, Factorii care determină intensitatea
mare a fenomenului de secare pe râurile mici din Podişul Central Moldovenesc /
The Factors That Determine the Big Intensity of the Drought Phenomenon on
Small Rivers from the Moldovenesc Central Plateau ....................................................... 45
EREMIA DAN, CĂTĂLIN FLORESCU, Consideraţii asupra manifestării
glaciaţiunii cuaternare în Masivul Bucegi / Considerations on the Manifestation
of the Quaternary Glaciation in the Bucegi Mountains................................................... 51
SAVIN CONSTANTIN, Recorduri hidrologice pe râurile din Oltenia / Hydrological
Records of the Rivers in Oltenia Region........................................................................... 57
ZĂVOIANU ION, GRECU FLORINA, HERIŞANU GHEORGHE, MARIN
CORNELIA Rolul rezistenţei rocilor în dimensionarea unor elemente morfometrice
ale reţelei hidrografice din Bazinul Slănicul Buzăului / The Role of the Rocks
Resistance in the Size of Some Morphometric Elements of the River Network from
Slănicul Buzăului River Basin ............................................................................................ 65
VARTOLOMEI FLORIN, Aspecte ale scurgerii minime în bazinul hidrografic Prut /
Some Aspects about Minimum Flow in Prut Catchment................................................... 71
VARTOLOMEI FLORIN, CHIRILĂ GIANINA, RUSU SIMONA, Ecartul de
variaţie a debitelor medii lichide (după Klemes). Studiu comparativ între bazinele
hidrografice Trotuş şi Prut (sectorul românesc) / The Interval of Variation for Mean
Flow (after Klemes method). Comparative Study for the Prut and Trotuş River Basins.. 75
PĂTROESCU MARIA, IOJĂ CRISTIAN, Disfuncţionalităţi în gestiunea ariilor
protejate naturale din zona metropolitană a Municipiului Bucureşti/ Malfunctions in
Natural Protected Areas Management in Bucharest Metropolitan Area ......................... 81
3

BUZA MIRCEA, Rezervaţiile şi monumentele naturii – componente majore ale
agroturismului şi turismului rural / Natural Reserves and Monuments of Nature –
Major Components of Agrotourism and Rural Tourism................................................... 87
OSACI-COSTACHE GABRIELA, ARMAŞ IULIANA, Peisaje subcarpatice şi
susceptibilitatea la alunecări de teren în lungul Văii Prahova / Sub-Carpathian
Landscapes and the Vulnerability to Landsliding Along the Prahova Valley.............................. 93
ARMAŞ IULIANA, Tipare universale sau arhetipuri O abordare pentru viitor /
Universal Patterns or Archetypes An Approach for the Future..................................... 99
PARICHI MIHAI, STĂNILĂ ANCA-LUIZA, Câteva consideraţii cu privire la
solurile terra rossa din România / Some Considerations About the Terra Rossa Romanian
Soils ................................................................................................................................ 105
TEODORESCU VALENTIN, TEODORESCU ELENA, Cercetări experimentale
asupra formării crustei pe solul brun-roşcat de la Tâncăbeşti / Experimental Research
into Rust Formation on the Brown-Reddish Soil at Tâncăbeşti...................................... 111
NĂSTASE ANTON, GHERASIM CEZAR, Evoluţia organizării administrative a
oraşului Bucureşti / Administrative Evolution of the Bucharest City.............................. 117
GURAN-NICA LILIANA, Rolul infrastructurii sociale în determinarea riscului şi
vulnerabilităţii comunităţilor umane. Studiu de caz – Carpaţii şi Subcarpaţii dintre
Trotuş şi Teleajen / Social Infrastructure Impact on the Risk and the Vulnerability
of the Human Communities. Case Study – The Subcarpathians between Trotuş and
Teleajen Valleys.............................................................................................................. 123
NANCU DANIELA-VIOLETA, PERSU MIHAELA, Studiu de gen asupra spaţiului
urban românesc contemporan / A Gender Study of the Contemporary Romanian
Urban Pace..................................................................................................................... 129
DAMIAN NICOLETA, DUMITRESCU BIANCA, Potenţialul demografic din Delta
Dunării şi posibilităţile de revitalizare / Demographic Potential and Modalities to
Rehabilitate the Danube Delta ....................................................................................... 135
SIMON TAMARA, Evoluţia investiţiilor străine în România pentru perioada
1996-2001 în domeniul turismului / L’évolution des investissements directs
en Roumanie entre 1996-2001 dans le tourisme............................................................. 141
ANDREI MĂDĂLINA TEODORA, L’évolution fonctionnele des villes dans le
secteur du Danube entre Giurgiu et Brăila / Evoluţia funcţională a oraşelor de
pe valea Dunării (sectorul Giurgiu-Brăila) ................................................................... 147
DRAGOMIR MARILENA, Câteva consideraţii cu privire la oraş şi zona sa de
influenţă/ Some Considerations Regarding the City and the Area which Influences it .. 151
DINU MIHAELA, PEŢAN IOANA, Un model de dezvoltare a ecoturismului şi
turismului rural în Franţa – Île de Ré / Ecotourism and Rural Tourism Development
– Île de Ré a model for France ....................................................................................... 157
NEACŞU ANDREEA, Componente ale turismului rural: agroturismul – evoluţia
conceptului / Components of Rural Tourism: Agriotourism and the Evolution
of the Concept................................................................................................................. 163
VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ
A cincea sesiune anuală de comunicări a Facultăţii de Geografie din Universitatea
Spiru Haret, 9 mai 2004 (Iulica Văduva) ...................................................................... 169
A XVII-a ediţie a Colocviului Internaţional de Climatologie, Caen, 8-10 septembrie
2004 (Iulica Văduva) ..................................................................................................... 170
Cel de-al 30-lea Congres al Uniunii Internaţionale de Geografie, One Earth – Many
Worlds, 15-20 august 2004, Glasgow, Marea Britanie (Mădălina Teodora Andrei) ..... 171
4

RECENZII
GRIGORE POSEA (2004), Geografia fizică a României, partea a II-a (Dan Eremia) . 173
IULIANA ARMAŞ, RĂSVAN DAMIAN, MIHAELA VERGA, ISTVAN
HORVATH (2004), Saline integrate circuitului turistic: Praid, Tg. Ocna,
Slănic Prahova, Cacica (Gheorghe Udubaşa) ............................................................... 174
RODICA POVARĂ (2004), Climatologie Generală (Iulica Văduva) .......................... 175
MARIA RĂDOANE (2004), Dinamica reliefului în zona Lacului Izvoru
Muntelui (Ion Zăvoianu) ................................................................................................ 176
MARIAN ENE (2004), Bazinul hidrografic Râmnicu Sărat. Dinamica reliefului
în sectoarele montan şi subcarpatic (Nicolae Cruceru) ................................................. 177
TAMARA SIMON, MĂDĂLINA TEODORA ANDREI (2004), Geografia
economică a Terrei (Costin Dumitraşcu) ...................................................................... 178
IULICA VĂDUVA (2004), Clima României. Note de curs (Rodica Povară) ............... 179
CRISTINA MUICĂ, MIHAELA SENCOVICI, COSTIN DUMITRAŞCU
(2004), Biogeografie. Îndrumător pentru lucrări de laborator şi practică de teren
(Mădălina Teodora Andrei) ........................................................................................... 180
NICOLAE ILINCA (2004), Geografia umană. Populaţia şi aşezările omeneşti
(Mădălina Teodora Andrei) ........................................................................................... 181
IOAN ŞONERIU (2004), De la Sena la Loara, de la Atlantic la Rin: oraşe
franceze (Costin Dumitraşcu) ....................................................................................... 182
GHEORGHE S. IONAŞCU (2004), Dezvoltare spaţială durabilă şi urbanism
(Mădălina Teodora Andrei) ........................................................................................... 183
5

PARTICULARITĂŢI ALE PRECIPITAŢIILOR
ATMOSFERICE ÎN MUNŢII APUSENI
(MASIVELE BIHOR ŞI VLĂDEASA)
STUDII
Rodica POVARĂ ∗
Concepte-cheie: regim pluviometric, Munţii Apuseni.
Key words: pluviometric regime, Apuseni Mountains.
Particuliarities of the Atmospheric Precipitations in the Apuseni
Mountains (Bihor – Vlădeasa Massifs). The paper represents a
synthetic chapter of the Apuseni Project, in collaboration with the
Albert-Ludwig Universität, Freiburg-Germany, financed by the
German Research and Education Ministry. We analysed the
precipitation amounts in view of the degree of ensuring the optimum
necessary of precipitation for different species, monthly during the
active vegetation season and the cold period of the year, when the
snow layer deposited ensures the water reserve for the vegetation
start, at Câmpeni, Băişoara, Stâna de Vale and Vlădeasa
meteorological stations (source: NIMH) for the 1961- 2000 period.
Precipitaţiile reprezintă factorul meteorologic cu cea mai neuniformă
repartiţie teritorială în perimetrul analizat, atât în valori medii lunare şi anuale, cât
şi pe perioade caracteristice speciilor vegetale, datorită configuraţiei reliefului,
pantei şi orientării versanţilor în calea maselor de aer. Analiza lor are în vedere
gradul de asigurare a necesarului optim pentru diferite specii ce alcătuiesc
ecosistemele naturale (păduri, pajişti, păşuni, fâneţe) şi cele cultivate în grădinile
localnicilor, lunar, în sezonul de vegetaţie activă şi în perioada rece a anului, când
stratul de zăpadă format asigură rezerva de apă pentru pornirea în vegetaţie din
anul agricol următor.
PERIOADA DE VEGETAŢIE ACTIVĂ
În valori medii multianuale, lunare şi pe întreaga perioadă de vegetaţie
activă, precipitaţiile prezintă o distribuţie şi un gradient altitudinal modificate din
cauze orografice şi de circulaţie atmosferică strict locale, cantităţile cele mai mari
nefiind specifice celor mai mari înălţimi. În sezonul de vegetaţie activă, maximum
pluviometric se înregistrează în luna iunie, cea mai mare cantitate (192,5 mm) la
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatatea de Geografie, Bucureşti.
7

Stâna de Vale (tabelul 1 şi fig. 1), situată pe versantul vestic, iar pe întreg intervalul
IV-X, precipitaţiile variază între 502,9 mm la Câmpeni şi 1036,0 mm la Stâna de
Vale, încadrându-se în limitele normale ale cerinţelor de apă ale speciilor forestiere
şi erbacee, 500-1000 mm (Marcu, 1983).
Tabelul 1. Precipitaţii lunare multianuale în sezonul de vegetaţie activă (1961-2000)
Multiannual monthly precipitations amounts in the period of active vegetation
(1961-2000)
Staţia meteo
Cantităţi lunare (mm)
Total
IV V VI VII VIII IX X IV-X
Câmpeni 62,1 77,5 100,7 84,5 73,6 55,8 48,7 502,9
Băişoara 75,7 112,7 124,2 105,0 94,7 57,5 47,0 616,4
Stâna de Vale 146,9 157,4 192,5 160,5 126,2 131,3 121,2 1036,0
Vlădeasa 77,4 120,5 174,0 141,5 124,2 89,9 71,6 799,0
Sursa: date prelucrate după Arhiva ANM
Variabilitatea neperiodică a cantităţilor de precipitaţii duce la apariţia unor
diferenţieri interanuale, necesarul optim pentru desfăşurarea normală a proceselor
vegetative, în funcţie de cerinţele speciilor forestiere şi erbacee, fiind asigurat în anumite
proporţii, apărând condiţii de stres fiziologic şi mecanic (Povară şi colab., 1999), acest
fapt resimţindu-se, implicit, în variabilitatea stării de vegetaţie, a fenologiei şi a recoltelor.
mm
200,0
180,0
160,0
140,0
120,0
100,0
80,0
60,0
40,0
20,0
0,0
IV V VI VII VIII IX X
luni
Câmpeni
Băisoara ,
Stâna de Vale
Vlădeasa
Fig.1. Precipitaţii lunare multianuale în sezonul de vegetaţie activă
Monthly multiannual precipitations in the active vegetation season
Variabilitatea multianuală a cantităţilor de precipitaţii pune astfel în evidenţă anii
secetoşi şi ploioşi, în raport de necesarul optim de apă. Frecvenţa celor secetoşi oscilează
între 0% la Stâna de Vale şi 41,11% la Câmpeni, iar a celor ploioşi între 0% la Câmpeni
şi Băişoara şi 54,55% la Stâna de Vale (tabelul 2). Ani secetoşi au fost: 1961, 1963, 1986,
1993, 2000 (vârful secetei), iar cei ploioşi: 1974, 1975, 1978, 1979, 1980, 1984, 1997, 1998,
1999, ultimii doi ani remarcându-se prin extreme pluviometrice puternice (Povară, 2002).
8

Tabelul 2. Anomalii pluviometrice în perioada activă de vegetaţie
Pluviometric anomalies in the active period of vegetation
Staţia meteorologică Ani secetoşi (%) Ani ploioşi (%)
Câmpeni 41,11 0
Băişoara 19,52 0
Stâna de Vale 0 54,55
Vlădeasa 4,88 12,19
Sursa: date prelucrate după Arhiva ANM
Precipitaţiile cumulate pe întreg intervalul de vegetaţie activă IV-X, acoperă
necesarul optim pentru o vegetaţie normală în 47,0% din total la Stâna de Vale, unde
excedentele (>1000 mm) au frecvenţă mare (53,0%), iar cantităţile între 251 mm şi 500
mm, sub limita inferioară a cerinţelor pluviometrice ale speciilor forestiere au o frecvenţă
foarte redusă (2,9%) la Vlădeasa, la Stâna de Vale acestea fiind absente (tabelul 3).
Tabelul 3. Frecvenţa cantităţilor de precipitaţii pe diferite praguri în sezonul
de vegetaţie activă
Frequency of precipitation amounts on different values
in the active vegetation period
Precipitaţii (mm)
Număr de cazuri (%)
Stâna de Vale
Vlădeasa
< 400 - -
401-450 - -
451-500 - 2,9
501-550 - -
551-600 - 2,9
601-650 - 14,1
651-700 - 11,5
701-750 5,8 8,5
751-800 5,8 14,1
801-850 17,8 5,8
851-900 11,8 11,5
901-950 - 17,2
951-1000 5,8 -
>1000 53,0 11,5
Sursa: date prelucrate după Arhiva ANM
PERIOADA RECE A ANULUI (CRIPTOVEGETAŢIA)
În perioada rece a anului, cantităţile de precipitaţii înregistrate sub formă de
ploaie, lapoviţă sau, cel mai frecvent, ninsoare, determină acumularea apei în sol,
folosită de plante la reluarea proceselor vegetative şi în primele stadii de vegetaţie.
Optime, din punct de vedere agroclimatic, sunt cele care totalizează 201-300 mm
(Berbecel şi colab, 1984).
9

În intervalul XI-III, cantităţile medii de precipitaţii variază între 229,7 mm şi
570,0 mm, fiind optime la Câmpeni şi Băişoara şi excedentare la Vlădeasa şi Stâna
de Vale (fig. 2). Aceste precipitaţii, ca şi cele din perioada de vegetaţie activă, au o
mare variabilitate de la un an la altul, unii ani apărând secetoşi, iar alţii excedentari,
cu grosime şi durată ale stratului de zăpadă diferite şi cu efectele de rigoare asupra
mediului natural şi populaţiei locale (Povară, 2003). În perioada 1961-2000,
cantitatea maximă de precipitaţii (926,6 mm) s-a înregistrat în iarna 1980-1981 la
Stâna de Vale. Precipitaţiile solide din sezonul rece al anului, depun un strat de
zăpadă care se menţine pe o perioadă lungă (octombrie-mai), într-un număr total de
zile care fluctuează mult la staţiile luate în studiu. Cel mai mic (100 şi 111 zile) s-a
înregistrat la Băişoara în sezonul rece 1976-1977, şi respectiv Câmpeni în 1963-
1964, iar cel mai mare (184 şi 186 zile) la Stâna de Vale şi respectiv Vlădeasa, în
iarna 1981-1982.
600,0
500,0
400,0
mm
300,0
200,0
100,0
0,0
Câmpeni
Băisoara ,
Stâna de Vale
Vlădeasa
XI XII I II III XI-III luni
Fig. 2. Cantităţi medii lunare multianuale de precipitaţii în perioada rece
Monthly multiannual precipitation amounts in the cold period
Stratul de zăpadă are o durată mare, iar grosimea maximă (260 cm în luna
ianuarie a anului 2000) se înregistrează de obicei la Stâna de Vale, datorită poziţiei
staţiei meteorologice (fig. 3). Stratul de zăpadă gros afectează arboretele tinere prin
supraîncărcarea coronamentului şi ruperea ramurilor de la diferite înălţimi ale
trunchiului. Frecvenţa cea mai mare a zilelor cu strat de zăpadă ce depăşeşte 10 cm
(valoare critică) se înregistrează în intervalul decembrie-martie, nefiind exclus nici
în lunile de tranziţie (noiembrie şi aprilie), uneori chiar în mai. Frecvenţa maximă a
zilelor cu strat de zăpadă >10 cm grosime este specifică arealului Stâna de Vale,
atingând 75,2% în 31 zile/lună în ianuarie, 93,8% în 26-30 zile/lună în februarie şi
81,4% în 26-30 zile/lună în martie (tabelul 4).
10

300
250
200
cm
150
100
50
0
1961-1962
1964-1965
1967-1968
1970-1971
1973-1974
1976-1977
1979-1980
1982-1983
1985-1986
ani
1988-1989
1991-1992
1994-1995
1997-1998
Câmpeni
Băş
i oara
Stâna de Vale
Vlădeasa
Fig. 3. Grosimea maximă a stratului de zăpadă în intervalul X-V
Maximum snow layer depth in the X-V interval
Apa provenită din topirea zăpezii poate pătrunde în sol până la adâncimi
cuprinse între 100 şi 200 cm şi chiar mai jos, dacă tipul, structura, textura şi
grosimea stratului de sol permit infiltrarea lentă a apei, formând astfel o bună
rezervă de apă accesibilă plantelor.
Tabelul 4. Frecvenţa lunară a zilelor cu grosimea stratului de zăpadă >10 cm
Monthly frequency of days with snow layer >10 cm, Stâna de Vale
Număr lunar de zile
Număr lunar de cazuri (%)
XI XII I II III
0 43,8 - - - -
1-5 25,0 - 6,2 - 6,2
6-10 12,5 12,5 - 6,2 -
11-15 12,5 31,2 6,2 - 6,2
16-20 6,2 12,5 - - -
21-25 - 18,8 6,2 - 6,2
26-30 - - 6,2 93,8 81,4
31 - 25,0 75,2 - -
În caz contrar, precipitaţiile sub formă de zăpadă au un efect negativ asupra
mediului natural, provocând excese de umiditate sau inundaţii în cazul topirii
bruşte, pe suprafeţele necalcaroase.
11

CONCLUZII
Analiza precipitaţiilor atmosferice înregistrate în Masivele Bihor-Vlădeasa
din Munţii Apuseni, în perioada 1961-2000, a pus în evidenţă câteva aspecte
importante referitoare la gradul lor de favorabilitate pentru speciile ce alcătuiesc
ecosistemele forestiere şi erbacee.
În perioada de vegetaţie activă, cantităţile de apă, în valori medii
multianuale, acoperă necesarul optim pentru speciile forestiere predominante în
regiune (Abies alba, Picea abies, Acer pseudoplatanus şi Fagus sylvatica), dar şi
pentru cele erbacee ce alcătuiesc pajiştile şi fâneţele naturale. Marea lor
variabilitate neperiodică determină apariţia unor ani secetoşi şi ploioşi, în care
plantele au de suferit. În cazul anilor secetoşi, stresul fiziologic (cel hidric) se
manifestă prin răsucirea şi uscarea frunzelor (îndeosebi la Fagus sylvatica). În anii
ploioşi, efectul negativ este vizibil prin putrezirea unor specii mai puţin iubitoare
de umiditate din cadrul fâneţelor şi păşunilor, prin dezvoltarea bolilor criptogamice
şi prin deteriorarea fânului în cazul întârzierii recoltării.
În perioada de criptovegetaţie, cantităţile medii multianuale de precipitaţii
sunt optime în sudul şi estul perimetrului analizat şi excedentare la altitudini mari
în Masivul Vlădeasa şi la Stâna de Vale. Zăpada abundentă, mai ales de pe
versanţii vestici, provoacă un stres mecanic sever arboretelor (în special celor
tinere). În cazul topirii bruşte a zăpezii, în asociere cu ploi torenţiale, există riscul
producerii unor torenţi puternici, viituri, alunecări de teren şi inundaţii cu
consecinţe grave asupra solului şi vegetaţiei, dar şi asupra gospodăriilor
localnicilor, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în lunile februarie şi aprilie 1999.
BIBLIOGRAFIE
Berbecel, O., Mihoc, Cornelia, Cusursuz, Beatrice, Povară, Rodica (1989), Clasificarea
anilor agricoli şi sezoanelor după structura condiţiilor agrometeorologice specifice,
„Hidrotehnica”, 33, 12, Bucureşti, p. 443-447.
Marcu, M. (1983), Meteorologie şi climatologie forestieră, Editura Ceres, Bucureşti, 239p.,
p. 174-180.
Povară, Rodica (2002), Extreme meteorologice în anul agricol 1998-1999 pe teritoriul
României, Simpozionul „100 de ani de Învăţământ Geografic Românesc”,
Comunicării de Geografie, V., Editura Universităţii Bucureşti, p. 285-290.
Povară, Rodica (2003), Cercetări agroclimatice în Munţii Apuseni, Comunicări de
Geografie, VI, Editura Universităţii Bucureşti, p. 141-146.
Povară, Rodica, Mateescu, Elena, Oprişescu, Rodica (1999), Cercetări asupra parametrilor
meteorologici de stres cu impact semnificativ în evoluţia ecosistemelor de pădure
din Munţii Apuseni, Comunicării de Geografie, III, Editura Universităţii Bucureşti,
p. 255-260.
Văduva-Iancu, Iulica, (2002), Cantităţi deficitare de precipitaţii în Podişul Dobrogei de Sud,
Comunicări de Geografie, VI, Universitatea din Bucureşti, p. 189-194.
Văduva, Iulica (2005), Caracteristici climatice generale ale Podişului Dobrogei de Sud,
Editura Universitară, Bucureşti, 225 p.
12

DEZVOLTAREA ÎN CASCADĂ A RISCURILOR CLIMATICE
Octavia BOGDAN ∗
Concepte-cheie: riscuri naturale, antropice, de mediu; fenomene de
uscăciune şi secetă; exces de umiditate.
Key words: natural risks, anthropic risks, environmental risks,
dryness and drought, excess humidity.
Cascading development of climate risks. The extreme variation of
ever more intense climatic phenomena over the past two decades of
the 20 th century and at present engenders major natural risks, a
situation that calls for adequate management steps to reduce material
damage. The climate is the most dynamic component of the
geographical environment which, in certain weather conditions,
creates a wide range of natural risks with cascading evolutions that
affect all the other environmental components. The paper focuses on
two of the severest risk types, namely dryness and drought as well as
excess precipitation which trigger a chain of other risks, such as
hydrological, pedological, ecological, economic, social, medical, etc.,
and involve high costs to remake and stabilize the natural balance, to
secure ecological reconstruction and public health.
În ultimul deceniu al secolului XX, în climatologia contemporană s-a afirmat
şi dezvoltat o nouă direcţie de cercetare, respectiv cea a fenomenelor naturale şi
antropice extreme, denumite în literatura de specialitate franceză, pentru uşurinţă,
printr-un termen generic ‚‚riscuri naturale’’ (climatice, geomorfologice, geologice,
hidrologice, ecologice etc.), ca şi ‚‚riscuri antropice’’ şi ‚‚riscuri de mediu’’ care le
incumbă pe amândouă.
Progrese evidente s-au realizat şi pe plan naţional. Literatura românească de
specialitate s-a îmbogăţit cu mai multe articole şi volume care tratează, sub diferite
aspecte, aceste fenomene. În ordine cronologică, cităm dintre cele mai
reprezentative: Riscuri naturale şi tehnologice (Valeria Velcea, 1995), Fenomene
atmosferice de risc (Ciulache, Ionac, 1995), Fenomene naturale de risc, geologice
şi geomorfologice (Grecu, 1997), Fenomene climatice de risc din România
(Bogdan, Niculescu, 1999), Riscul meteorologic în agricultură (Povară, 2000),
Fenomene geografice de risc în Masivul Făgăraş (Voiculescu, 2002), Hazarde
naturale şi antropogene (Bălteanu, Alexe, 2002), Riscuri şi catastrofe (V.
Sorocovschi - editor) I (2002), II (2003), Fenomene climatice de risc (Moldoveanu,
2003), Riscuri climatice generate de precipitaţii în bazinul hidrografic al Siretului
(Vasenciuc, 2003), Râurile din Oltenia. Fenomene hidrologice de risc excepţional
∗ Institutul de Geografie al Academiei Române.
13

(Savin, 2003), Riscuri climatice din bazinul hidrografic al Crişurilor (Cristea,
2004), Impactul potenţial al schimbărilor climatice în România (Cuculeanu V. –
coordonator, 2003), Monitoringul secetei în pădurile României (Barbu, Popa,
2003), Modificările globale ale mediului (Bălteanu, Şerban, 2003), Fenomene
climatice de risc (Croitoru, 2004) etc.
La acestea se mai adaugă două atlase geografice, în care se efectuează o
cercetare aplicativă asupra impactului riscurilor de mediu asupra siguranţei de
exploatare a reţelei electrice de transport (Bogdan, Frumuşelu – editori, 2002 şi
respectiv 2003).
Această direcţie de cercetare a diferitelor tipuri de hazarde şi riscuri,
naturale, antropice sau de mediu în ansamblul lor, a izvorât din necesitatea de a
pune sub control fenomenele extreme respective care provoacă mari pierderi
materiale şi de vieţi omeneşti, prin elaborarea şi punerea în practică a unui
management adecvat care să asigure o gestiune durabilă a acestora.
Monitorizarea fenomenelor naturale extreme se face prin programe
internaţionale de lucru elaborate de OMM, UGI şi ONU, cum sunt:
‣ Word Climate Research Programme (Programul Climatic mondial), iniţiat
în 1979;
‣ The International Geosphere-Biossphere Programme – IGBP –
(Programul Internaţional Geosferă-Biosferă), iniţiat în 1986;
‣ International Human Dimensions Programme of Global Environmental
Change – IHDP (Programul Internaţional „Dimensiunea Umană a Modificărilor
Globale ale Mediului)”, lansat în 1990;
‣ Internaţional Decade for Natural Desaster Relief – IDNDR (Decade
pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor Naturale), 1990-1999;
‣ International Strategy for Desaster Reduction – ISDR (Strategia
Internaţională de reducere a dezastrelor), lansat în 1990 etc.
Toate aceste programe de lucru au urmărit studierea modificărilor naturale
sau antropice care se produc la nivelul Terrei şi programele de măsuri ce trebuie
aplicate pentru reducerea efectelor lor dezastroase, cerinţă care, în etapa actuală, se
impune ca o preocupare permanentă a politicilor guvernamentale ale fiecărui stat.
În felul acesta, studiul fenomenelor naturale extreme au căpătat şi o conotaţie
politică.
În statele membre ale ONU, OMM şi UGI s-au intensificat studiile asupra
acestor fenomene, în consens cu programele internaţionale elaborate. Preocupări
similare sunt şi în România, unde s-au elaborat de către instituţiile abilitate (ANM,
Institutul de Geografie, facultăţile de specialitate, Comisia Naţională de Apărare
împotriva Dezastrelor etc.), programe naţionale de cercetare, planuri de cercetare
ştiinţifice, concomitent cu organizarea unor dezbateri pe aceste teme în cadrul unor
simpozioane, sesiuni ştiinţifice, mese rotunde etc., toate contribuind la confirmarea
acestei noi direcţii de cercetare.
Riscurile de mediu se impun printr-o gamă largă de caracteristici, după cum
urmează:
14

‣ pot avea un caracter local, regional sau global. Prin global se poate
înţelege, pe de o parte, afectarea tuturor elementelor climatice, iar pe de alta,
afectarea tuturor componentelor de mediu;
‣ pot debuta şi evolua lent, moderat sau violent;
‣ pot afecta simultan (sau treptat), unul sau mai multe componente de
mediu;
‣ pot avea durate diferite;
‣ pot fi simple sau complexe;
‣ pot fi principale şi secundare;
‣ pot fi singulare sau asociate etc.
În funcţie de aceste caracteristici s-au efectuat numeroase clasificări pe
diferite criterii: modul de manifestare, pagubele produse, geneza, persoane
dispărute, vulnerabilitate, durată, debut, numărul de elemente (climatice) care
concură la apariţia lor, zone climatice, sezoane caracteristice etc. (Bogdan, 1992,
1994, 1996, Velcea, 1995, Ciulache, Ionac, 1995, Zăvoianu, Dragomirescu, 1996,
Grecu, 1997, Bogdan, Niculescu, 1999 etc.).
Dintre toate componentele de mediu, clima prin hazardele şi riscurile
climatice, exercită cel mai mare impact asupra geosistemului terestru, determinând
dinamica peisajelor geografice şi a ecosistemelor.
Aşa după cum se cunoaşte, evoluţia climei pe Terra depinde, atât de cauze
naturale (astronomice şi telurice), cât şi de cauze antropice.
Dintre cauze naturale cităm: modificarea unghiului de înclinare a axei
terestre, modificarea poziţiei polilor geografici, a fluxului de radiaţie solară, a
poziţiei unor aştri în raport cu Terra (Bogdan, 1999, Elsom, 2000, Mihăilescu,
2003 etc.).
De asemenea, printre cauzele telurice notăm: modificarea câmpului
geomagnetic al pământului din diverse cauze: modificarea sau inversarea polilor
geomagnetici, perturbaţiile create de eclipsele solare şi lunare, alinierea planetelor,
erupţiile vulcanice, accentuarea fenomenului El Ninõ – La Ninõ (Bogdan, 1999,
Podani, Dinu, 2002).
Cauzele antropice constau în: consumul mare de combustibili fosili care
determină poluarea atmosferei, creşterea efectului de seră, distrugerea stratului de
ozon etc.; defrişarea pădurilor (şi arderea biomasei) care constituie plămânii Terrei
şi care autoreglează compoziţia atmosferei (Croitoru, 1997, Bălteanu, Şerban,
2003, Farcaş, Croitoru, 2003, etc); creşterea radioactivităţii terestre şi atmosferice
concomitent cu utilizarea pe scară tot mai mare a energiei nucleare în diferite
scopuri (paşnice, de laborator, conflicte teritoriale, depozitarea deşeurilor şi a
armamentului nuclear etc.) (Bogdan, 1996, Bogdan, Niculescu, 1999).
Prin toate acestea are loc încălzirea atmosferei care acţionează asupra
învelişului de zăpadă şi gheaţă, asupra nivelului Oceanului Planetar, asupra
modificărilor zonelor climatice, a ecosistemelor terestre şi acvatice, în ansamblu,
asupra tuturor componentelor de mediu, inclusiv asupra activităţilor umane
(Cuculeanu şi colab., 2003, Bălteanu, Şerban, 2003 etc.).
Ultima opinie înclină către o schimbare a climei datorită poluării atmosferei
într-un ritm din ce în ce mai alert. O eventuală modificare a climei ar însemna cel
15

mai mare risc climatic posibil care s-ar putea solda cu încălzirea globală a Terrei şi
respectiv cu o gamă foarte largă de modificări globale ale mediului (Cuculeanu şi
colab., 2003).
Pe fondul încălzirii globale a climei, resimţită, mai ales, în ultimul deceniu al
secolului al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea, se remarcă o creştere a
frecvenţei fenomenelor climatice extreme, ca şi a intensităţii lor. Dintre acestea,
cele mai severe sunt seceta şi excesul de precipitaţii (umiditate) care provoacă mari
inundaţii şi care anual, acoperă vaste teritorii pe Terra.
O caracteristică fundamentală a riscurilor climatice o constituie dezvoltarea
lor în cascadă.
Se cunoaşte deja că riscul (R) este produsul dintre hazard (H), vulnerabilitate
(V) şi elemente de risc E, care pot fi exprimate prin formula:
R = HxVxE
Hazardul este fenomenul climatic (în cazul de faţă) cu potenţialitate
distructivă mare.
Elementele de risc sunt constituite din: populaţie, diverse bunuri materiale,
proprietăţi, construcţii, căi de comunicaţii etc. care suportă riscul.
Vulnerabilitatea reprezintă gradul de expunere a elementelor de risc la
anumite tipuri de hazarde, gradul de pierderi materiale provocate de riscurile
produse.
Revenind la formula de mai sus, rezultă că riscul reprezintă potenţialitatea
hazardului de a produce pagube pe care le suportă elementele de risc: omul,
societatea, economia, în raport cu vulnerabilitatea acestora.
Rezultă astfel că, nu poate fi risc, fără un fenomen natural extrem cu
potenţialitate distructivă mare (hazard). De asemenea, nu poate fi hazard care să nu
determine consecinţe grave (riscuri).
Dezvoltarea în cascadă a riscurilor climatice demonstrează posibilitatea
inversării rolurilor dintre hazard şi risc, prin succesiunea lor în lanţ. Astfel, un risc
climatic determinat de un anumit hazard, poate deveni el însuşi un hazard care
generează un nou risc, iar acesta din urmă, un alt hazard care generează alt risc şi
aşa mai departe, afectând în final, toate componentele de mediu.
Cele două exemple luate în consideraţie, secete şi excesul de precipitaţii, sunt
deosebit de elocvente, deoarece prin declanşarea lor în cascadă, ele se repercutează
asupra tuturor componentelor de mediu generând pagube de proporţii.
Aşa de exemplu, în cazul fenomenelor de uscăciune şi secetă, ele însele fiind
fenomene climatice de risc, cauza producerii lor, respectiv hazardul, îl constituie
variabilitatea neperiodică a climei care favorizează predominarea activităţii
anticiclonice. Consecinţa (riscul) este apariţia lor, mai întâi, a secetei atmosferice
care este un alt risc climatic. La rândul său, acest risc devine hazard (cauză) pentru
un nou risc, şi anume: apariţia secetei hidrologice însoţită de scăderea nivelului
apei în râuri, lacuri sau a pânzei freatice (risc hidrologic); acesta devine hazard
pentru un nou risc, agroclimatic, şi anume creşterea evaporaţiei şi a
evapotranspiraţiei potenţiale şi epuizarea rezervei de apă productivă din sol pentru
plante. Acest risc agroclimatic devine hazard pentru un risc pedologic, şi anume:
16

apariţia eflorescenţelor de săruri în jurul cuvetelor lacustre, creşterea concentraţiei
de săruri, sărăturarea solurilor etc. La rândul său, riscul pedologic devine hazard
pentru un risc ecologic care se produce prin distrugerea covorului vegetal natural şi
cultivat, prin etiolarea frunzelor, ofilirea plantelor şi prin apariţia unor asociaţii
vegetale xerofile şi halofile.
Riscul ecologic devine hazard, care generează o succesiune în trepte de
riscuri economice care decurg unele din altele (recolte slabe sau compromise,
aprovizionarea deficitară cu materii prime şi produse agroalimentare) şi riscuri
sociale (sărăcie, malnutriţie, creşterea morbidităţii, importuri, împrumuturi externe
mari, scăderea nivelului de trai şi în final, reducerea calităţii vieţii).
Tot astfel, şi în cazul excesului de precipitaţii (umiditate) se poate observa:
hazardul care îl generează îl reprezintă tot variabilitatea neperiodică a climei, dar care
favorizează predominarea activităţii ciclonice. Consecinţa, respectiv riscul îl reprezintă
precipitaţiile excedentare asociate cu excesul de umiditate din aer, de pe sol şi din sol
(risc climatic). La rândul său, acesta devine hazard pentru apariţia unor riscuri
hidrologice ca inundaţii, formarea unor lacuri temporare în crovuri, apariţia unor
băltiri, înmlăştiniri, procese de eroziune în albiile râurilor etc. Aceste riscuri hidrologice
devin cauza pentru producerea unor riscuri geomorfologice, precum: procese de
modelare a versanţilor, rectificări de cursuri, procese de tasare şi acumulare. Riscurile
geomorfologice devin, ulterior, cauză pentru apariţia unor riscuri pedologice: procese
intense de evaporaţie şi evapotranspiraţie, sărăturarea solului, apariţia eflorescenţelor
de săruri, procese de gleizare. Toate acestea devin apoi, cauză pentru apariţia unor
riscuri ecologice: distrugerea covorului vegetal natural sau cultivat, asfixierea, etiolarea
şi ofilirea plantelor, o nouă utilizare a terenurilor degradate. Aceste riscuri ecologice
vor declanşa în cascadă alte riscuri, economice şi sociale, ca în cazul precedent.
Complexitatea consecinţelor pe care le generează un fenomen climatic de
risc asupra tuturor componentelor de mediu, inclusiv asupra societăţii, reclamă un
studiu la fel de complex, cu caracter interdisciplinar pentru a le putea fundamenta
ştiinţific din punct de vedere al genezei lor, al modului de manifestare şi al
consecinţelor produse pentru a putea elabora o prognoză geografică corectă de
dezvoltare durabilă şi a aplica un management de gestionare a riscului cât mai
adecvat. Acesta are în vedere, diminuarea pagubelor materiale, umane şi de mediu
care implică costuri mari pentru refacerea, restabilirea sănătăţii publice,
reconstrucţia ecologică şi restabilirea echilibrului relativ al mediului.
Managementul riscului presupune: strategii de protecţia mediului pe termen
lung (monitorizare), măsuri de refacere economică (costuri) şi măsuri de educaţie
în mass-media pentru diminuarea efectului psihologic de alarmare şi panică din
timpul dezastrului.
Exemplele citate demonstrează totodată, necesitatea abordării cercetării mediului,
pe o nouă treaptă superioară integrativă, de studiere a mediului global. Aceasta
presupune, de asemenea, dezvoltarea unei noi ştiinţe, ca cea a Modificărilor Globale de
Mediu care va prelua, atât cât este necesar, din metodele şi mijloacele de investigare de la
toate celelalte ştiinţe ale mediului şi sociale. Un prim pas a fost făcut de Bălteanu, Şerban
(2003) cu un volum care poartă acest titlu şi care constituie totodată un curs pentru
pregătirea superioară a studenţilor masteranzi.
17

BIBLIOGRAFIE
Barbu, I., Popa, I. (2003), Monitoringul secetei în pădurile din România, Editura Tehnică
silvică, 128 p.
Bălteanu, D., Alexe, Rădiţa (2001), Hazarde naturale şi antropogene, Editura Corint,
Bucureşti, 110 p.
Bogdan, Octavia (2004), Riscurii climatice. Implicaţii pentru mediu şi societate,
Revista „Geogr.”, X/2003, serie nouă, p. 73-81.
Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscurile climatice din România, Academia
Română, Institutul de Geografie, Tipar Compania Sega Internaţional, Bucureşti,
280 p.
Bogdan, Octavia, Frumuşelu, Doina – editori (2002), România – Mediu şi Reţeaua
Electrică de Transport. Atlas Geografic, Editura Academiei, Bucureşti.
Bogdan, Octavia, Frumuşelu, Doina, Munteanu, I. – editori (2004), România. Calitatea
Solurilor şi Reţeaua Electrică de Transport. Atlas Geografic, Editura Academiei,
Bucureşti.
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (1995), Fenomene geografice de risc, Editura Universităţii din
Bucureşti, 179 p.
Cristea, Maria (2004), Riscurile climatice din bazinul hidrografic al Crişurilor, Editura
Abaddaba, Oradea, 186 p.
Croitoru, Adina Eliza (2003), Fenomene climatice de risc. Caiet de lucrări practice,
Editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 110 p.
Cuculeanu, V. – coordonator (2003), Impactul potenţial al schimbărilor climatice în
România, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 230 p.
Grecu, Florina (1997), Fenomene naturale de risc, geologice şi geomorfologice, Editura
Universităţii din Bucureşti, 143 p.
Moldoveanu, F. (2003), Fenomene climatice de risc, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 209 p.
Povară, Rodica (2000), Riscul meteorologic în agricultură, Editura Economică, 248 p.
Pop, C. (2003), Factorii care determină variabilitatea şi schimbarea climatică, INMH,
Bucureşti, 157 p.
Savin, C. (2003), Râurile din Oltenia. Fenomene hidrologice de risc excepţional, Editura
Universităţii din Craiova, 348 p.
Sorocovschi, V. – editor (2002), Riscuri şi catastrofe, I, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 207 p.
Sorocovschi, V. – editor (2003), Riscuri şi catastrofe, II, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 332 p.
Vasenciuc, Felicia (2003), Riscuri climatice generate de precipitaţii în bazinul hidrografic
al Siretului, Atelierul de multiplicare al INMH, Bucureşti, 122 p.
Velcea, Valeria (1995), Riscuri naturale şi tehnologice, Facultatea de Geografia
Turismului, Sibiu, 100 p.
Văduva, Iulica (2005), Caracteristici climatice generale ale Podişului Dobrogei de Sud,
Editura Universitară, Bucureşti, 225 p.
18

CONTRIBUŢII LA DELIMITAREA VARIABILITĂŢII CLIMATICE
ŞI A SCHIMBĂRILOR CLIMATICE
Ioan RALIŢĂ ∗ , Ancuţa MANEA ∗
Concepte-cheie: variabilitate climatică, schimbare climatică, feedback.
Key words: variabilité climatique, changement climatique, feedback.
Contributions à la délimitation de la variabilité climatique et aux
changements climatiques. La recherche dans le domaine des
changements climatiques globaux doit conduire vers la détection des
éléments et des causes qui favorisent ces changements. Dans ce sens,
il est nécessaire de faire une stricte délimitation des notions de
variation (variabilité) climatique et de changement climatique. La
variabilité climatique normale (cyclique, annuelle, saisonnière) est
parfois influencée par le facteur humain, qui intensifie ou réduit
l’évolution de certains éléments climatiques, de courte ou moyenne
échéance. Les changements climatiques globaux sont, en général, peu
affectés par les activités humaines et, par conséquent, ils ont autres
causes et effets. La définition et la délimitation des notions de
variabilité et de changement climatique contribuent à la réduction des
possibilités d’une évaluation erronée et de confusion.
INTRODUCERE
Societatea umană a fost preocupată de aspectele reale ale schimbărilor
climatice din cele mai vechi timpuri. Documentele istorice probează interesul
oamenilor de ştiinţă şi chiar al oamenilor simpli, în urmărirea şi înţelegerea
evoluţiilor mai mult sau mai puţin spectaculoase ale unor parametri climatici.
Schimbările importante au fost consemnate în:
• diverse lucrări ale istoricilor latini ca: Tit Liviu, Tacitus, Suetonius,
Marcelinus;
• cronici străine strânse în lucrarea „Katalog Remerkenswerter Witterungsereignisse
von den altesten Zeiten bis zum Jahre 1800” de către Dr. R. Hennig;
• cronici româneşti de către Ureche, Neculce, M. Costin, N. Costin, Stoica
Ludescu, Ion Popescu, Stolnicul C. Cantacuzino, Zilot Românul;
• Analele Braşovului (între anii 1420-1845);
• însemnări călugăreşti şi particulare;
• lucrările istoricilor români: Kogălniceanu, Odobescu, Bălcescu, Hasdeu,
Xenopol, N. Iorga;
• gazete: „Albina Românească”, „Gazeta de Moldavia”, „Le courrier de
Bucarest” şi „Vestitorul Românesc”.
∗ Administraţia Naţionala de Meteorologie R.A.
19

Din multitudinea de aspecte consemnate amintim:
• anul 590, în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie se consemnează
„ploi mari şi inundaţii”, pentru ca apoi din ianuarie şi până în septembrie, în anul
591, să fie „foarte mare căldură şi secetă”;
• „în urma iernii nemaiauzit de grea dintre anii 763/764, când la
1 octombrie au îngheţat deodată toate râurile şi mările, chiar şi Marea Neagră cu
Dardanelele, a urmat o secetă mare”;
• în anul 1150 sunt amintite „ploi mari şi inundaţii mai ales în regiunea
Dunării, multă vreme rea”. În anul 1151 de la 24 iunie până la mijlocul lui august a
fost „mult prea multă ploaie, vreme aspră”. A urmat, în 1152, „o vară caldă,
secetoasă”.
În orice abordare privind schimbările climatice trebuie bine delimitate şi
explicate noţiunile de schimbare şi variaţie. Numai după stabilirea variaţiei proprii
a climei se poate analiza modul în care poate fi influenţată clima de către
activitatea umană, care poate duce, în viitor, la schimbarea climei. În acest fel,
analiza va fi combinată (variaţia proprie + activitatea umană).
Singurul lucru clar este că procesul de schimbare a climei nu este unul
simplu. Modul în care se comportă clima Pământului este guvernat de o serie de
factori strâns legaţi între ei şi într-o structură fizică complexă. Orice analiză privind
schimbările climatice trebuie să înceapă cu identificarea factorilor cei mai
importanţi şi a proceselor în care sunt implicaţi.
20
VARIABILITATE ŞI SCHIMBARE
Pentru înţelegerea exactă a cauzelor schimbărilor climatice este necesar să
definim termenul de schimbare climatică, pentru că diferiţi factori capătă
semnificaţii diferite în funcţie de perioada de timp avută în vedere.
Primul pas în stabilirea înţelesurilor termenilor de variabilitate climatică şi
schimbare climatică este acela de a face o distincţie clară între vreme şi climă. În
varianta cea mai simplă, vremea reprezintă starea atmosferei la un moment dat de timp.
Clima înseamnă aspectul atmosferei care se aşteaptă să fie la un anumit moment de
timp dintr-un an, aspect determinat pe baza unei statistici efectuată pe mai mulţi ani.
Deşi statisticile climatice se axează mai mult pe medii, totuşi această analiză trebuie să
includă şi evenimentele extreme de vreme (care sunt parte din normalul climei).
Accentul va fi pus pe condiţiile medii, dar în acelaşi timp incidenţa evenimentelor
extreme va fi corespunzătoare. Preocuparea majoră o reprezintă statistica fenomenelor
care furnizează probe referitoare la schimbările pe termen lung.
Din definiţia vremii şi climei rezultă că schimbările care au loc în climă
constituie de fapt modificări ale condiţiilor meteorologice care durează câţiva ani
sau mai mult. Aceste schimbări pot să se refere la un singur parametru, dar de
obicei schimbările sunt generale, ca rezultat al condiţiilor diferite de vreme, mai
reci, mai umede, mai înnorate, mai vântoase.
Aceste modificări pot să apară ca o compensare la modificările apărute în
altă parte a globului. Cel mai adesea ele sunt parte din încălzirea sau răcirea climei
globului terestru.

Variaţiile regionale sunt cele care furnizează cel mai interesant material,
atâta vreme cât sunt folosite bine în contextul schimbărilor globale. Toate acestea
conduc la necesitatea definirii diferenţei dintre variabilitatea climatică şi
schimbarea climatică.
Dat fiind faptul că se consideră că variaţiile sunt continue de-a lungul
timpului (de la câţiva ani la milioane sau chiar miliarde de ani), este obligatoriu să
existe un grad de artificialitate în tentativele de delimitare a celor doi termeni. Este
necesar şi foarte important, să se definească clar cum vor fi tratate cele două
categorii.
Analiza unei serii de date medii anuale (temperatură, precipitaţii sau alte
variabile) rezultate în urma măsurătorilor sistematice de-a lungul timpului, ne arată
că pot apare două situaţii. Dacă valoarea medie anuală este constantă (sau aproape
constantă) de-a lungul perioadei de măsurători, seria se consideră staţionară. Dacă,
însă, apar fluctuaţii mari în jurul valorii medii, de la o observaţie la alta, se
consideră că reprezintă valoarea variabilităţii climatice.
Fig. 1 prezintă un exemplu de variabilitate climatică combinată cu un
exemplu de schimbare climatică. Combinaţia variabilităţii cu o tendinţă uniformă
de răcire este arătată în fig. 1b.
În curba 1c variabilitatea este combinată cu o schimbare periodică a
climatului fundamental.
În curba 1d variabilitatea este combinată cu o scădere bruscă a temperaturii,
care reprezintă, pe perioada observaţiilor, o schimbare permanentă a climei.
În fig. 1 este prezentată forma în care nivelul variabilităţii rămâne constant,
în timp ce clima se schimbă. Acest caz totuşi nu este universal valabil. În figura 2
se prezintă cazurile în care apar modificări ale variabilităţii:
a) curba (a) reprezintă dublarea amplitudinii variabilităţii climatice de-a
lungul perioadei de măsurători, fără ca în climă să apară modificări (clima rămâne
constantă). Totuşi acesta nu este un scenariu foarte adevărat, potrivit cu realitatea.
Posibilitatea de a creşte variabilitatea este mult mai probabilă într-o formă în care,
spre exemplu şi clima s-ar răci (fig. 2b);
b) curba (b) scoate în evidenţă combinaţia dintre creşterea variabilităţii
climatice cu o descreştere liniară de 4 o C a temperaturii, de-a lungul perioadei de
observaţii.
O altă variantă o reprezintă creşterea variabilităţii în urma (ca o consecinţă)
unei scăderi bruşte a temperaturii. În acest caz se utilizează combinaţia între două
niveluri de variabilitatea, unul înainte de o scădere bruscă a temperaturii şi altul
după scăderea bruscă a temperaturii cu 4 o C. După scăderea temperaturii
amplitudinea variabilităţii s-a dublat. În tot timpul observaţiei, temperatura medie
rămâne constantă. Pentru a detecta fluctuaţiile climatice de tipul celor descrise,
trebuie efectuate măsurători pentru o gamă de variaţii din trecut a fenomenelor
meteorologice pe toată suprafaţa terestră şi pe perioade diferite de timp.
21

Fig. 1. Variabilitate combinată cu
schimbare climatică
Variabilite climatique associee aux
changement climatique
Fig. 2. Modificarea variabilităţii climatice
Changement de la variabilite climatique
PROCESELE DE FEEDBACK
Unele schimbări care au avut loc în trecut se disting foarte clar, cum ar fi
cazul erei glaciare, în timp ce altele, cum ar fi cazul efectului petelor solare asupra
schimbărilor recente este încă neclar.
Este deosebit de important ca cercetătorii climatologi să realizeze faptul că
nu ajută la nimic încercările de simplificare a proceselor climei. Acest subiect este
foarte complicat. Partea care exercită cel mai mare interes în descoperirea
implicaţiilor schimbărilor climatice este faptul că sunt antrenate foarte multe
procese diferite, legate între ele într-o structură complexă. Din acest motiv este
imperios necesar să înţelegem natura proceselor de feedback.
22

Cuantificarea diverselor procese de feedback reprezintă o provocare
principală în scopul explicării şi prevederii schimbărilor climatice. Acest proces de
feedback apare deoarece atunci când se modifică o variabilă climatică, această
modificare atrage după sine schimbări în mersul altei variabile climatice, în aşa fel
încât a doua variabilă va influenţa variabila iniţială (care a declanşat schimbarea).
Dacă această influenţă circulară conduce la mărirea impactului stimulului original,
atunci întregul sistem va evolua într-o anumită direcţie. Acest răspuns de întărire a
stimulului iniţial este denumit feedback pozitiv.
Un exemplu simplu este acela al încălzirii care conduce la reducerea stratului
de zăpadă din timpul iernii. Astfel, o cantitate mai mare de radiaţie solară (faţă de
media obişnuită iarna) va fi absorbită de către sol, ceea ce va conduce în cele din
urmă la încălzirea aerului.
Situaţia inversă apare atunci când răspunsul circular conduce la micşorarea
impactului stimulului iniţial şi aducerea sistemului la o stare stabilă. Acesta este
denumit feedback negativ. Pentru exemplificare, în acest sens, reprezentăm situaţia
în care o încălzire conduce la apariţia unei cantităţi mai mari de vapori de apă în
atmosferă, ceea ce va determina apariţia norilor. Norii vor reflecta spre spaţiu mai
mult din radiaţia solară, reducând astfel cantitatea de radiaţie incidentă care
încălzeşte suprafaţa terestră, fapt ce conduce la anularea efectului iniţial de
încălzire.
În funcţie de complexitatea sistemului, aceste tipuri de reacţii în lanţ pot
conduce la o varietate de răspunsuri, în funcţie de perturbaţia iniţială, incluzând
schimbări bruşte între diferite stări şi reversuri, atunci când un stimul pozitiv poate
produce o reacţie negativă pentru sistemul privit ca un întreg.
Evaluarea mecanismului de feedback joacă un rol esenţial în înţelegerea
modului în care clima răspunde la schimbări. Faptul că o perturbaţie într-o parte a
sistemului produce un efect în altă parte, efect care are legătură complexă cu
sistemul original, demonstrează cum funcţionează mediul în jurul nostru, oferindu-ne o
nouă putere de înţelegere.
Toate aceste aspecte necesită o abordare strictă a proceselor fizice care au
loc, altfel analiza este parţial viabilă sau poate fi în întregime greşită.
CONCLUZII
Pentru a descoperi care dintre procese sunt cele mai importante, nu este
suficient să ştim cum o perturbaţie dată modifică clima, ci şi cum diferite scări
temporale influenţează analiza schimbării.
Toate forţele care conduc (determină) clima Terrei sunt variabile, de la
imperceptibila mişcare a continentelor la fluctuaţiile zilnice ale Soarelui.
Pentru a decide care dintre aceste schimbări contează cel mai mult sau când
influenţează cel mai mult, este necesar să se evalueze cât de rapid evoluează în
spaţiu şi timp şi cum sunt legate între ele. Astfel, în timp ce driftul continentelor
este luat în consideraţie atunci când se interpretează probele (înregistrările)
geologice de acum câteva milioane de ani, efectul imediat al driftului, şi anume
vulcanismul, poate avea un impact brusc şi dramatic asupra variabilităţii climei.
23

În abordarea problematicii legate de schimbările climatice trebuie acordată o
atenţie deosebită calităţii datelor utilizate. Toate bazele de date sunt, în general,
incomplete şi încărcate cu erori provocate de diverse cauze. Schimbarea
amplasamentelor staţiilor meteorologice în timp produce erori la o serie de
elemente şi în special la vânt şi vizibilitate orizontală. Schimbarea metodologiilor
de măsurare şi prelucrare a datelor are, de asemenea, ca efect apariţia unor
diferenţe faţă de valorile măsurate anterior. Acelaşi efect îl are şi introducerea în
activitate a unor aparate performante, moderne, cu traductori capabili să măsoare
elementele meteorologice cu precizie sporită. Efectul imediat este vizibil la vânt,
temperatura solului, precipitaţii.
Toate aceste aspecte trebuie luate în calcul anterior începerii studiului
propriu-zis privind schimbările climei, pe baza analizei dosarelor cu metadate ale
staţiilor meteorologice.
BIBLIOGRAFIE
Burroughs, W. J. (2001), Climatic Change, A Multidisciplinary Approach, Cambridge
University Press.
Lozan, J. L., Hartmut, G., Hupfer, P. (2001), Climate of the 21 st century: Changes and
Risks, Scientific Facts, 2 nd ed. Completed and updated Wissenschaftliche
Auswertungen, Hamburg, Germany.
Văduva, Iulica (2003), Meteorologie – Îndrumător de lucrări practice, Editura Mondora, 154 p.
* * * (1980), Bibliography of urban climate 1977-1980, Data Application Impact Research,
World Climate Application Programme,WMO WCP – 45.
* * * (1990), Report of Meeting of Experts on Climate Change Detection Project, Report of
Meeting of Experts on Climate Change Detection Project WCDP – No.13.
24

CARACTERISTICI CLIMATICE ALE DEPRESIUNII
INTRACOLINARE TÂRGU JIU – CÂMPU MARE
Octavia BOGDAN ∗ , Iulica VĂDUVA ∗∗ , Maria MOISE ∗∗∗
Concepte-cheie: variaţii neperiodice, temperatura aerului, precipitaţiile
atmosferice, Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare.
Key words: non-periodic variations, air temperature, atmospheric
precipitation, Târgu Jiu – Câmpu Mare Depression.
Climatic characteristics in the Târgu Jiu – Câmpu Mare Intra-hilly
Depression. Situated between the Subcarpathians Hills, this
depression has a specific low-hill climate (300-500 m) influenced by
the geographical position, the Submediteraneean influences, the
limitrophe orographic shelter (atmospheric calm about 70%/year), the
southern mountain slope aspect, the foehn effects and a depressionary
relief. As a result, there is high air temperature, annual average 10°C,
with a mean in January and July of -1.7°C and 21.2°C, respectively.
These values resemble those registered in the south of the Romanian
Plain. The annual precipitations mean of 726.1 mm is similar to that
found in the high hills (500-800 m), with elevated non-periodic
variations between 1029.4 and some 333.4 mm. The evolution trends
of the two variables show the annual mean temperature and the mean
of the hottest month – July, to increase and for the coldest month –
January, to decrease. The same situation for the annual quantity of
precipitation. It follows that a slow warming process has been taking
place at local level beginning with the last two decades of the 20 th
century, which is in line with the general global warming trend.
Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare se caracterizează printr-un specific
climatic bine reliefat în contextul României. La definirea acestui specific climatic
concură atât influenţele climatice submediteraneene, cât şi condiţiile geografice
locale (Harta topoclimatică a R.S.R., 1977, în Atlas R.S. România, 1972-1979,
Bogdan, 1980, Bogdan, Niculescu, 1986).
Datele înregistrate la staţia Târgu Jiu, reprezentativă pentru climatul acestei
depresiuni, au fost obţinute de la Serviciul Meteorologic – Râmnicu Vâlcea şi
folosite pentru a caracteriza evoluţia temperaturii şi precipitaţiilor în ultimii 25 de
ani ai secolului al XX-lea. A fost analizată variaţia temperaturii şi a precipitaţiilor
atmosferice din perioada 1976-2000 comparativ cu valorile aceloraşi parametri din
∗ Institutul de Geografie al Academiei Române.
∗∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
∗∗∗ Serviciul Meteorologic – Râmnicu Vâlcea.
25

perioada 1901-1980. S-au făcut, de asemenea, comparaţii între Depresiunea Târgu
Jiu – Câmpu Mare din Subcarpaţii Getici, cu Depresiunea Pătârlagele din
Subcarpaţii Curburii, ambele cu efect de foehn, dar cu influenţe climatice diferite
(submediteraneene şi respectiv continentale).
Cuibărită între dealurile subcarpatice gorjene, Depresiunea intracolinară
Târgu Jiu – Câmpu Mare dispune de un topoclimat specific pe fondul etajului
climatic de dealuri joase (300-500 m altitudine).
Acest specific topoclimatic este imprimat de: poziţia geografică în Curbura
Carpato-Balcanică şi la adăpostul oferit de dealurile subcarpatice limitrofe şi
barajul orografic al Carpaţilor Meridionali (predomină calmul atmosferic, 60%),
expoziţia sudică a versanţilor muntoşi, efectele de foehn şi caracteristicile reliefului
depresionar (relativ neted, cu aspect de câmpie intracolinară).
În consecinţă, temperatura aerului are valori ridicate: 10°C media anuală,
-1.7°C în ianuarie şi 21.2°C în iulie (fig. 1), valori asemănătoare cu cele din
jumătatea sudică a Câmpiei Române. Comparativ cu perioada 1901-1980 se
observă valori medii lunare mai mari în intervalul ianuarie-iulie (inclusiv) în
perioada 1976-1980 şi mai mici în intervalul august-decembrie (inclusiv). Cea mai
mare medie anuală din ultimul sfert de veac a fost de 11.6°C în anul 2000, anul în
care s-a atins al doilea record termic al secolului al XX-lea de 43.5°C/5.VII. la
Giurgiu, iar cea mai mică, de 8.8°C în 1985 (tabel 1). De asemenea, temperatura
maximă absolută pe perioada analizată a fost de 40.6°C, iar cele minime absolute,
de -29.6°C.
25
20
15
10
5
0
-5
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Tg. Jiu1901-1980 1976-2000
Fig. 1. Evoluţia temperaturii aerului în cursul anului
Evolution of the air temperature
În cadrul depresiunilor subcarpatice oltene, Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu
Mare ocupă un loc intermediar.
Temperaturile medii anuale cresc de la vest la est sub influenţa condiţiilor
locale: 9.4°C la Apa Neagră, într-o arie depresionară relativ redusă, aflată sub
influenţa muntelui; Târgu Jiu 10.0°C situat în cea mai extinsă depresiune
intracolinară cu deschidere largă şi bine însorită şi 10.5°C la Râmnicu Vâlcea, sub
influenţa topoclimatului urban şi a creşterii influenţelor continentale (tabelul 1).
Variaţiile neperiodice ale temperaturilor medii anuale de la staţia Târgu Jiu indică o
creştere mai accentuată în ultimul deceniu al secolului al XX-lea (fig. 2).
26

Tabelul 1. Principalele caracteristici climatice ale Depresiunii intracolinare Târgu Jiu –
Câmpu Mare (staţia meteorologică Târgu Jiu, 1976-2000)
The main climatic characteristics of the Târgu Jiu-Câmpu Mare Intra-hilly
Depression (Târgu Jiu weather station, 1976-2000)
Elementul I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An
Temperatura
medie (°C)
-1.7 0.3 5.0 10.9 15.9 19.4 21.2 20.3 15.7 10.0 3.9 -0.4 10.0
Cea mai mare
medie (°C)
1.8 4.6 8.7 14.0 18.0 22.1 23.8 23.9 19.7 12.0 6.6 2.9 11.6
Anul 1994 1995 1990 2000 1985 2000 1987 1992 1994 1984 1996 1982 2000
Cea mai mică
medie (°C)
-7.5 -7.1 -0.1 7.6 13.7 17.2 18.8 16.8 13.3 7.5 -0.5 -4.2 8.8
Anul 1985 1985 1987 1997 1980 1976 1979 1976 1996 1997 1988 1977 1985
Maxima 18.3 21.7 26.1 28.8 31.8 37.0 40.6 38.8 37.9 30.2 23.4 20.0 40.6
Anul 1983 1990 1997 1998 1996 2000 2000 2000 1987 1991 1996 1986 2000
Minima -29.6 -27.8 -24.7 -3.5 -0.5 2.2 5.0 3.0 -2.1 -7.2 -14.8 -21.0 -29.6
Anul 1985 1985 1987 1997 1982 1990 1989 1980 1977 1979 1993 1997 1985
Cantitatea
medie de
precipitaţii
46.1 45.3 42.9 60.9 86.2 89.6 68.3 62.3 52.3 50.6 58.3 65.3 726.1
(mm)
Cea mai mare
medie (mm)
98.5 163.1108.7116.8218.5179.7198.6124.9123.8161.3204.5192.31029.4
Anul 1977 1986 1993 1989 1980 1991 1998 1982 1998 1994 1985 1990 1979
Cea mai mică
medie (mm)
0.7 9.5 5.9 20.4 21.8 5.5 11.1 3.3 7.7 0.5 4.3 14.0 333.4
Anul 1989 1992 1998 1986 1997 2000 1985 1983 1985 1985 1986 1991 2000
12
11
10
9
8
(T°C)
temperatura medie anuală
temperatura medie multianuală
tendinţa lineară
tendinţa polinomială
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
Fig. 2. Variaţia neperiodică şi tendinţa de evoluţie lineară şi polinomială a temperaturii
medii anuale, la staţia meteorologică Târgu Jiu
Non-periodic variation of the annual mean temperature and trends in the linear and 6-th
degree polynomial evolution, at Târgu Jiu weather station
În luna ianuarie, temperatura evoluează în acelaşi sens, de creştere de la vest
la est: Apa Neagră -2.2°C, Târgu Jiu -1.7°C şi Râmnicu Vâlcea -0.9°C. Cea mai
rece lună ianuarie din intervalul analizat a fost în anul 1985, având valoarea medie
de -7.5°C; tot în acest an, la 13.I., s-a înregistrat şi minima absolută pe perioada
analizată de -29.6°C. Din analiza temperaturii lunii ianuarie, la staţia Târgu Jiu, se
27

constată o tendinţă de scădere a valorilor acestui parametru, pentru ultimii ani luaţi
în analiză (Rîşnoveanu, Văduva, 2004) (fig. 3).
(T°C)
2
temperatura medie anuală tendinţa de evoluţie polinomială
0
-2
-4
-6
-8
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
Fig. 3. Variaţiile neperiodice ale temperaturii aerului, din luna ianuarie şi tendinţa de
evoluţie polinomială, la staţia meteorologică Târgu Jiu
Non-periodic variation of air temperature in January and trends in the linear and 6-th
degree polynomial evolution, at Târgu Jiu weather station
Aceeaşi evoluţie de creştere de la vest la est o au şi temperaturile medii din
luna iulie: Apa Neagră 20.4°C, Târgu Jiu 21.2°C şi Râmnicu Vâlcea 21.4°C. Cea
mai caldă lună iulie din perioada analizată a fost în anul 1987, de 23.8°C (fig. 4).
Analizată şi din acest punct de vedere, Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare,
ocupă tot o poziţie intermediară, de tranziţie, în cadrul depresiunilor subcarpatice
oltene.
Temperaturile minime absolute au coborât sub -25°C: Apa Neagră -30.0°C,
Târgu Jiu -29.6°C şi Râmnicu Vâlcea -22.9°C, ocupând, de asemenea o poziţie
intermediară.
Analiza neperiodică a temperaturilor minime anuale la Târgu Jiu scoate în
evidenţă faptul că acestea variază pe un diapazon foarte larg, de circa 20°C, între
-9.8°C şi -29.6°C.
(T°C)
24
22
20
temperatura medie anuală
tendinţa de evoluţie polinomială
tendinţa de evoluţie lineară
18
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
Fig. 4. Variaţiile neperiodice ale temperaturii aerului, din luna iulie şi tendinţa de evoluţie
lineară şi polinomială, la staţia meteorologică Târgu Jiu
Non-periodic variation of air temperature in July and trends in the linear and 6-th degree
polynomial evolution, at Târgu Jiu weather station
Frecvenţa temperaturilor minime anuale la Târgu Jiu pe clase de valori, din
5° în 5°C indică faptul că cele mai numeroase sunt minimele anuale cuprinse între
15.1°C şi 20.0°C, respectiv 12 cazuri, ceea ce înseamnă 48%, adică aproape
jumătate din acestea. Urmează în ordine descrescătoare, minimele anuale cuprinse
între 20.1°C şi 25.0°C (6 cazuri, respectiv 24%), cele cuprinse între 10.1 şi 15.0°C
28

(5 cazuri, respectiv 20%), iar cele mai slab reprezentate sunt minimele anuale cele
mai mici, sub 10°C (1 caz, respectiv 4%) şi peste 25.1°C (1 caz, sau 4%), (tabelul 2).
Tabelul 2. Frecvenţa temperaturilor minime anuale pe clase de valori la Târgu Jiu şi
Pătârlagele (1976-2000) (%)
Frequency of annual minimum temperatures (%) by value classes at Târgu Jiu
and Pătârlagele (1976-2000)
Staţia >-10.0 -10.1…-15.0 -15.1…-20.0 -20.1…-25.0 -25.0…-30.0
Tg. Jiu 4 20 48 24 4
Pătârlagele - 24 56 20 -
Acest lucru indică faptul că, deşi în această depresiune sunt posibile situaţii
în care valoarea minimă anuală a temperaturii să scadă până aproape de -30.0°C,
totuşi frecvenţa cea mai mare (18 cazuri, respectiv 72% din totalul acestora) revine
minimelor termice anuale mai mari, de peste -20.0°C, iar cea mai mică (28%),
minimelor termice anuale mai mici, sub -20.0°C.
Temperaturile maxime absolute au depăşit, atât la Târgu Jiu, cât şi la
celelalte staţii, 40°C, fiind înregistrate toate în aceeaşi zi de 4.VII.2000, dar
evoluţia lor teritorială se reduce de la vest la est: Apa Neagră 41.8°C, Târgu Jiu
40.6°C şi Râmnicu Vâlcea, tot 40.6°C. Aceasta se datorează valului de căldură
tropicală care a afectat mai ales, sectorul vestic al regiunii de studiu. Asemenea
valori maxime absolute sunt comparabile cu cele din Câmpia Română. Aceasta
subliniază rolul adăpostului, condiţiilor geografice locale, dar, mai ales, al
circulaţiei atmosferice.
Analiza neperiodică a temperaturilor maxime anuale de la staţia Târgu Jiu
scoate în evidenţă faptul că aceasta a variat pe un diapazon de numai 8.6°C, între
32°C şi 40.6°C.
Frecvenţa temperaturilor maxime anuale la Târgu Jiu pe clase de valori, din
2° în 2°C, indică faptul că cele mai numeroase sunt maximele anuale cuprinse între
34.1°C şi 36.0°C (7 cazuri, respective 44%), din totalul lor, apropiindu-se de
jumătate. Urmează în ordine descrescândă, maximele anuale cuprinse între 32.1° şi
34.0°C (7 cazuri, respective 28%), apoi cele cuprinse între 36.1 şi 38.0°C (3 cazuri,
respective 12%) apoi, cele de 38.1-40.0°C (8%) şi apoi clasele 30.1-32.0°C şi peste
40°C (fiecare cu câte 1 caz, respective 4%) (tabel 3).
Remarcăm astfel, că deşi în Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare sunt
posibile temperaturi maxime anuale de peste 40°C, totuşi, frecvenţa cea mai mare o
au valorile mai mici de 36.0°C (76%), iar cea mai mică, cele de peste 36.0°C
(24%).
Tabelul 3. Frecvenţa (%) temperaturilor maxime anuale pe clase de valori la Târgu Jiu şi
Pătârlagele (1976-2000)
Frequency of annual maximum temperatures (%) by value classes at Târgu Jiu
and Pătârlagele (1976-2000)
Staţia 30.1…32.0 32.1…34.0 34.1…36.0 36.1…38.0 38.1…40.0 >40
Tg. Jiu 4 28 44 12 8 4
Pătârlagele 12 40 24 20 4 -
29

Pentru a desprinde şi mai bine, specificul climatic al acestei depresiuni, s-au
făcut comparaţii între Depresiunea Pătârlagele, situată în extremitatea estică a
Subcarpaţilor Sudici, respectiv în regiunea de Curbură şi Depresiunea Târgu Jiu –
Câmpu Mare, situată în extremitatea vestică a aceloraşi Subcarpaţi, ambele însă,
beneficiind de efectele de foehn. Dacă comparăm temperaturile minime şi maxime
absolute de la Târgu Jiu din Depresiunea subcarpatică Târgu Jiu – Câmpu Mare
(tabel 1) cu cele înregistrate la Pătârlagele, în depresiunea cu acelaşi nume,
constatăm că în prima, contrastele termice sunt mai mari şi anume: -29.6°C şi
40.6°C, faţă de -24.6°C şi 39.0°C. În aceste condiţii, amplitudinile extreme
absolute au fost de 70.2°C la Târgu Jiu şi 63.6°C la Pătârlagele. Acest lucru ar
putea fi un indiciu că în Depresiunea Pătârlagele, în sezonul de iarnă, efectele de
foehn ar fi mai puternice, întrucât temperaturile minime sunt mai reduse. În acelaşi
timp, frecvenţa temperaturilor minime şi maxime anuale scot în evidenţă şi
influenţele climatice exterioare.
Astfel, în ceea ce priveşte frecvenţa temperaturilor minime anuale cuprinse
între diferite limite (tabel 2), la Târgu Jiu sunt posibile atât temperaturi ≥10°C
(4%), ceea ce indică influenţele submediteraneene, cât şi

726.1 mm şi Râmnicu Vâlcea 649.5 mm, ceea ce arată reducerea influenţelor
submediteraneene şi creşterea influenţelor continentale.
În ceea ce priveşte cantităţile de precipitaţii din cele două semestre ale
anului, la Târgu Jiu se remarcă valori mai mari în sezonul cald, de 419.6 mm (cu
circa 100 mm) comparativ cu cele din sezonul rece (308.5 mm). Faţă de alte
regiuni din ţară, în care raportul dintre cantităţile de precipitaţii din semestrul cald
şi cel rece este de 2/3, aici acest raport este mai mare ca urmare a influenţelor
ciclonilor mediteraneeni din perioada rece a anului.
În cursul anului, cele mai mari cantităţi medii lunare de precipitaţii se
realizează în iunie, 89.6 mm, iar cele mai mici, în martie, 42.9 mm (fig. 6). Din
aprilie până în august şi în decembrie, cantităţile lunare depăşesc 60 mm, iar în mai
şi iunie, 80 mm; în lunile de iarnă, cu excepţia lui decembrie când se realizează al
doilea maxim anual de precipitaţii de 65.3 mm (ceea ce evidenţiază şi pe această
cale, influenţele submediteraneene), cantităţile lunare oscilează între 40 şi 50 mm.
Comparativ cu perioada 1901-1980, în această perioadă, mediile lunare au
fost mai mari în intervalele ianuarie-iulie şi octombrie-noiembrie şi mai mici în
cele din iulie-septembrie şi decembrie (fig. 6).
Cantitatea maximă absolută de precipitaţii în 24 ore a atins la Târgu Jiu
131.8 mm la 16.VII. 1998, fiind cu peste 40 mm mai mare ca cea de la Râmnicu
Vâlcea (97.8 mm/26.VI.1999).
(mm)
1100
900
Tg. Jiu
700
500
300
media anuală media multianuală tendinţa lineară tendinţa polinomială
Fig. 5. Variaţia neperiodică a cantităţilor de precipitaţii medii anuale şi tendinţa de
evoluţie lineară şi polinomială
Non-periodic variation of the annual mean quantities of precipitation and trends
in the linear and 6-th degree polynomial evolution
Dacă vom compara valorile precipitaţiilor din cele două depresiuni
subcarpatice situate la extremităţile Subcarpaţilor Sudici, respectiv Depresiunea
Târgu Jiu – Câmpu Mare cu Depresiunea Pătârlagele, vom constata situaţii diferite.
Astfel, la Târgu Jiu, cantitatea medie anuală (738.1 mm) este cu circa 92 mm mai
mare decât la Pătârlagele (635.8 mm); cele mai mari cantităţi anuale au fost la
Târgu Jiu (1029.4 mm) cu 172.2 mm mai mari ca la Pătârlagele (857.2 mm), iar
cele mai mici (333.4 mm), cu 62.8 mm au fost mai reduse decât la Pătârlagele
(396.2 mm); în schimb, cantităţile maxime în 24 de ore de 131.8 mm au fost cu
62 mm mai mari ca la Pătârlagele (69.8 mm). Sunt evidente astfel, cele două
influenţe climatice exterioare, submediteraneene care amplifică valorile
31

precipitaţiilor atmosferice în Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare şi continentale,
care le diminuează în Depresiunea Pătârlagele, de unde rezultă faptul că prima
depresiune prezintă condiţii climatice şi mai ales, topoclimatice mai favorabile
pentru numeroase activităţi practice.
100 (mm)
80
60
40
20
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Tg. Jiu1901-1980 1976-2000
Fig. 6. Evoluţia cantităţilor lunare de precipitaţii în cursul anului
Evolution of the monthly quantities of precipitation over the year
Din analiza valorilor anuale ale temperaturii şi precipitaţiilor se constată că
temperaturile cele mai ridicate (>40°C) s-au înregistrat în anul 2000, când s-au
înregistrat şi cantităţile cele mai reduse (circa 330 mm) de precipitaţii.
Aceasta pune în evidenţă anul 2000, când s-a produs, în regiunile sudice ale ţării, a
doua mare secetă din secolul al XX-lea, după cea din perioada 1945-1946. Cantităţile
mici de precipitaţii s-au produs pe fondul celor mai ridicate temperaturi care au
intensificat seceta. În acelaşi timp este şi un semnal în ceea ce priveşte probabilitatea
producerii unor schimbări climatice. De fapt, analiza tendinţei de evoluţie lineară şi
polinomială pentru cei doi parametri analizaţi, temperatură şi precipitaţii de la Târgu Jiu,
indică o creştere a temperaturii medii anuale (fig. 2), şi o scădere a cantităţilor anuale de
precipitaţii (fig. 5). În cursul anului însă, se observă o scădere a temperaturii aerului în
luna ianuarie (fig. 3) şi o creştere a acesteia în luna iulie (fig. 4).
Asemenea tendinţe se înscriu în ansamblul schimbărilor climatice, care au
loc în România, în consens cu modificările climatice globale (Văduva, 2005).
BIBLIOGRAFIE
Bogdan, Octavia (1980), La regionalisation climatique et topoclimatique de la Roumanie,
RRGGG – Geogr., 24, p. 53-63.
Bogdan, Octavia, Mihai, Elena, Teodoreanu, Elena (1974), Clima Carpaţilor şi Subcarpaţilor de
Curbură dintre Teleajen şi Slănicul Buzăului, Institutul de Geografie, 175 p.
Bogdan, Octavia, Mihai, Elena (1986), Particularităţi climatice specifice generate de
Curbura internă Carpato-Balcanică ale regiunilor limitrofe româneşti, în „Terra”,
XVIII (XXXVIII), 2, p. 43-48.
Rîşnoveanu, Geta, Văduva, Iulica (2004), Les caracteristiques thermiques et
pluviometriques de la Depression Târgu Jiu – Câmpu Mare, volumul XVII al AIC,
Caen, Franţa, p. 226-229.
Văduva, Iulica (2005), Caracteristicile climatice ale Podişului Dobrogei de Sud, Editura
Universitară, Bucureşti, 225 p.
* * * (1972-1979), Atlasul geografic al R.S.R., Editura Academiei Române, Bucureşti.
32

INFLUENŢA CULOARELOR DE VALE ASUPRA
ELEMENTELOR CLIMATICE ÎN CARPAŢII DE CURBURĂ
Mihaela FRĂSINEANU *
Concepte-cheie: Carpaţii de Curbură, elemente climatice, culoare de vale.
Key words: Bend Carpathians, climatic elements, passageway.
The influence of passageway on climatic elements in the Bend
Carpathians. For the region of Bend Carpathians, the correlation
between the climatic elements and the passageway are very important
for the characteristics of this region and specially for the evaluation
of the climactic and hydrological risks. This passageway (Bâsca
Mare, Bâsca Mică, Bâsca Rozaliei, Bâsca Chiojdului, Slănicul,
Teleajenul, Putna and Buzăul) has the rolls of topoclimatic
discontinuity, the same with the depression.
Relaţiile de interdependenţă dintre elementele naturii abiotice sunt evidente
şi se pot explica şi detalia fie în raport cu teoria sistemelor (care face posibilă
sistematizarea acestor relaţii), fie prin statistică matematică (ce permite prelucrarea
şi interpretarea datelor). Cercetarea lor este una dintre cerinţele de bază ale
geografiei după stabilirea tipurilor acestora: relaţii aparent statice (existenţa
legăturilor reciproce între componentele a două sisteme); relaţii dinamice
(elementele unuia din sisteme determină modificarea unuia sau mai multor
elemente din cadrul celuilalt sistem, cu care vine în contact); relaţii spaţiale,
dezvoltate în teritoriu, gradate ca dimensiune sau ca importanţă, în funcţie de
dimensiunile spaţiului pe care se manifestă; relaţii temporale, gradate ca
importanţă şi amploare, în funcţie de timpul de desfăşurare al fenomenelor din
cadrul a două sisteme ce vin în contact.
Pentru regiunea Carpaţilor de Curbură, relaţiile între sistemul climatic şi cel
al reţelei hidrografice sau culoarele de vale sunt foarte importante din punctul de
vedere al caracteristicilor acestei regiuni, dar, mai ales, pentru evaluarea
fenomenelor de risc ce apar din intersectarea acestor două sisteme (climatice –
bruma, chiciura, poleiul, îngheţul, ceaţa, viscolul şi hidrologice – procesele de albie
şi viiturile).
Văile, care fragmentează Carpaţii de Curbură, majoritatea afluenţi ai
Buzăului (Bâsca Mare, Bâsca Mică, Bâsca Rozaliei, Bâsca Chiojdului şi Slănicul)
în Munţii Buzău, Teleajenul cu Drajna şi Vărbilăul în Munţii Ciucaşului şi Munţii
Baiului, Putna cu Zăbala, Şuşiţa şi Trotuşul în Munţii Vrancei şi Nemira, sunt,
* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
33

exceptând Buzăul, parţial transversale şi în lungul lor se canalizează aerul rece
dinspre munte sau cel cald din regiunile subcarpatice sau depresionare vecine.
Aceste culoare de vale (ca şi depresiunile intercalate între munţi) au un rol
de discontinuitate topoclimatică, aici având loc acumulări de aer rece pe fundul lor,
inversiuni de temperatură, curenţi de aer descendenţi, precipitaţii diminuate
comparativ cu unităţile montane limitrofe şi contraste evidente între zi şi noapte,
vară şi iarnă (Bogdan, Teodoreanu, Mihai, 1974). Toate acestea sunt modificări
asemănătoare celor introduse de prezenţa depresiunilor, cu excepţia calmului
atmosferic care este înlocuit cu canalizări ale curenţilor de aer conforme cu
orientarea acestora. În lungul lor se realizează două tipuri de mişcări ale aerului: cu
caracter local, sub formă de scurgeri de aer rece sau de vânt local cu periodicitate
zilnică (vânt de munte – vale, marcat în peisaj prin prezenţa arborilor „drapel”), sau
cu caracter general, care se încadrează în mişcarea generală a maselor de aer în
advecţie, care pătrund în interiorul culoarelor respective, pendulând din avale spre
amonte sau invers, dar care, pe parcursul deplasării lor îşi reduc din caracteristicile
fizice iniţiale. Este cazul culoarelor Prahovei, Teleajenului, Buzăului cu orientare
nord-sud şi mai puţin al Putnei şi Trotuşului care, prin orientarea lor nord-vest –
sud-est sunt mai bine expuse advecţiilor aerului rece continental, polar sau arctic
din timpul iernii care reuşeşte să le străbată, ducând cu el temperaturile coborâte şi
valurile de frig în interiorul depresiunilor intracarpatice, şi aşa afectate mai mult de
inversiuni termice, îngheţ şi ger. Cu toate acestea şi în culoarele de vale poate fi
adăpost în condiţii de timp anticiclonic sau în condiţiile în care vântul bate din
direcţii perpendiculare pe acestea.
Pe de altă parte, datorită variaţiilor zilnice de temperatură (respectiv diurne –
nocturne), mai ales în anotimpurile de tranziţie, culoarele de vale se pun în
evidenţă şi prin prezenţa ceţurilor de radiaţie, care, în cursurile superioare ale
râurilor, se unesc cu ceţurile montane până a doua zi când are loc şi disiparea lor.
Uneori, valuri de ceaţă se desprind din munte şi coboară spre avale, duse de vânt,
până dispar treptat. În general, ceţurile de radiaţie, inversiunile termice şi vânturile
locale afectează treimea inferioară a versanţilor (Bogdan, Teodoreanu, Mihai,
1974).
Existenţa relaţiilor între condiţiile climatice şi reţeaua hidrografică poate fi
argumentată în primul rând prin prisma evoluţiei reţelei şi a bazinelor hidrografice,
evoluţie care a avut loc datorită condiţiilor climatice şi rezistenţei suprafeţei
topografice, dar şi prin modificările introduse în distribuţia elementelor climatice.
Clima este unul din principalii factori care determină în timp şi spaţiu
evoluţia reţelei hidrografice. Asta dacă ar fi numai să amintim, alături de evoluţia
paleogeografică, sursele de alimentare cu apă ale râurilor (nivală, nivopluvială,
pluvionivală şi pluvială) şi procesul de scurgere ale apelor. Dintre toate elementele
climatice, energia provenită de la Soare sau cea a atmosferei reprezintă sursa cea
mai importantă de energie care intră într-un bazin hidrografic.
Raportul dintre reţeaua hidrografică şi climă are două sensuri, din care unul
este mai restrâns şi se referă la modificări ale caracteristicilor climatice pe spaţii
restrânse. Aceste spaţii se regăsesc la nivelul bazinelor hidrografice, al culoarelor
de vale, în „pieţele de adunare” a apelor, deasupra arterelor hidrografice mari.
34

Modificările introduse se pot identifica atât în spaţiu – pe orizontală sau pe
verticală, cât şi în timp prin apariţia topoclimatelor elementare suprapuse
topoclimatului complex al Carpaţilor de Curbură: topoclimate de văi înguste (pe
cea mai mare parte a văilor din zonă); topoclimate de văi largi (văile Prahovei,
Teleajenului şi Buzăului, pe anumite porţiuni); topoclimate de culoar (Culoarul
Prahovei şi Culoarul Buzăului în avale de Depresiunea Întorsura Buzăului).
Caracteristicile acestor topoclimate sunt date de modificările introduse pe
anumite spaţii circulaţiei atmosferice (de exemplu, Culoarul Prahovei şi Culoarul
Oituzului) şi elementelor climatice (temperatură, nebulozitate, umezeală relativă,
precipitaţii şi vânturi), ale căror valori sunt mai mari sau mai mici decât cele
înregistrate în zonele învecinate.
a. Relaţia dintre suprafaţa activă a apei şi climă
Reţeaua hidrografică, ca element component al suprafeţei active,
influenţează caracteristicile stratului inferior de aer prin proprietăţile fizice ale apei:
capacitate calorică mare (mult mai mare decât a celorlalte elemente, mai ales atunci
când se află în stare lichidă), căldură specifică mare (de aceea a şi fost aleasă drept
etalon pentru celelalte elemente, faţă de care este de şase ori mai mare) şi
conductibilitate calorică mică (de cinci ori mai mică decât a Pământului). Ea
introduce modificări în valorile radiaţiei solare globale, a temperaturii,
precipitaţiilor, vânturilor, presiunii, umezelii relative a aerului, în producerea
fenomenelor climatice extreme (chiciură, polei, ceaţă, brumă etc.), în circulaţia
atmosferei etc.
Radiaţia solară globală, factor dinamic al climei, este mai mică pe văile şi în
culoarele de vale datorită adăpostului faţă de razele soarelui şi datorită aerului ceţos
şi ceţii, determinate de o umezeală a aerului mult mai mare.
Ca suprafaţă subiacentă activă, reţeaua hidrografică prezintă diferenţieri la
captarea şi degajarea căldurii, ducând la mici variaţii ale temperaturii aerului (spre
deosebire de suprafaţa lacurilor de acumulare care introduc modificări ceva mai
mari), la umezeala aerului ceva mai ridicată datorită evaporaţiei, nebulozitate puţin
mai accentuată, existenţa unei vegetaţii specifice determinată de cantitatea mare de
apă, vegetaţie ce devine şi ea suprafaţă subiacentă activă, ducând la modificări ale
temperaturii şi umezelii aerului. Diferenţele termice între bazinele acvatice care
sunt accentuate (în cazul arterelor hidrografice mari ca Buzăul, Teleajenul,
Prahova) şi stratul de aer de deasupra, în zilele de vară duc la apariţia de deosebiri
în repartiţia presiunii atmosferice şi la formarea unor curenţi locali sub formă de
brize.
Rolul culoarelor de vale în circulaţia atmosferică a fost specificat şi
exemplificat de multe ori în literatura de specialitate. Culoarul Oituz, continuat de
pasul cu acelaşi nume, cu o lăţime de 25 km şi cu o altitudine ce variază între
800-1000 m (zona axială de coborâre maximă a Carpaţilor Orientali), face posibilă
pătrunderea atât a maselor de aer reci, continentale, estice (mai ales în timpul
iernii) spre Depresiunea Braşov, însoţite de fenomenele caracteristice (crivăţul), cât
şi a maselor de aer vestice, mai calde şi mai bogate în precipitaţii spre interiorul
Carpaţilor Orientali (Cazacu, Sabău, 1971). O dovadă în acest sens o constituie
pătrunderea unei ramuri a crivăţului peste pasul Oituz în Depresiunea Braşov, fapt
35

ce a dus la înregistrarea la staţia meteorologică Bod, la 25 ian. 1942 a temperaturii
minime absolute pe teritoriul ţării noastre: -38,5ºC.
Culoarul Prahovei creează un domeniu de diversificare pentru toate
elementele de peisaj, nu numai pentru climă. Deschiderea largă cu expoziţie vestică
pe valea Râşnoavei până la Predeal, face ca în acest perimetru invaziile maselor de
aer din vest să condiţioneze un climat de munte deosebit de favorabil.
Alături de aceste culoare mari mai apar şi culoarele de vale grevate pe o
reţea hidrografică paralelă: Bâsca Mare, Bâsca Mică, Bâsca Chiojdului şi valea
Slănic, afluenţi ai Buzăului, Lepşa, Caşin, Oituz, Teleajen, Vărbilău (ultimele două
din bazinul Ialomiţei), Tărlung, Zizin, Covasna, Râu Negru în Depresiunea Braşov.
Datorită rezistenţei rocilor la eroziune, văile au profil în formă de V sau de U,
uneori cu aspect de chei (Buzăul în Masivul Penteleu) sau de bazinete depresionare
de confluenţă (Întorsura Buzăului) (Velcea, Savu, 1982).
Valea Buzăului, prin caracterele sale, constituie cea mai tipică vale
transversală din Carpaţii de Curbură. La Întorsura Buzăului, inversiunile de
temperatură au o durată mare tocmai datorită formei sale de bazinet închis care nu
permite scurgerea maselor de aer (-6ºC în luna ian.).
Prezenţa acestor culoare de vale în perimetrul unei grupe care nu prezintă
discontinuităţi majore (în afara depresiunilor mici intercalate între munţi) permite o
circulaţie a aerului dintr-o parte în alta a munţilor şi o concentrare a maselor de aer.
Masele de aer rece, continental, din nord – nord-est şi est pătrund în Depresiunea
Braşov, unde, în sezonul de iarnă, inversiunile de temperatură au frecvenţa cea mai
mare (pe fondul predominării maximelor barice). Aceste inversiuni termice,
datorită frecvenţei lor mari iarna (11,8 zile în ianuarie) şi foarte reduse primăvara şi
vara, influenţează direct potenţialul caloric al suprafeţei active.
Dintre toate formele de relief, depresiunile şi culoarele de vale beneficiază
de cel mai mare adăpost orografic, care creşte odată cu creşterea altitudinii,
atingând valori de 45-50%. Acest adăpost orografic are o pondere însemnată în
menţinerea temperaturilor mai ridicate în interior. În această situaţie, culoarele de
vale sunt ferite de „invaziile” aerului rece sau fierbinte din câmpia limitrofă tocmai
datorită acestui baraj orografic.
Legătura între cele două componente ale mediului înconjurător se regăseşte
apoi le nivelul elementelor climatice: temperatură, precipitaţii, vânturi,
nebulozitate, umezeală relativă, presiune etc., aceasta pe fondul zonalităţii
altitudinale a climei.
b. Legătura culoare de vale – temperatură
Limitei dintre Carpaţi şi Subcarpaţi îi corespunde o temperatura medie
anuală de 8-10ºC, dar aici se detaşează culoarele lărgite ale văilor Prahova,
Teleajen şi Buzău, unde, datorită adăpostului şi a influenţelor foehnale,
temperaturile medii anuale au valori mai ridicate (9-10ºC) – deci izotermele
pătrund prin intermediul văilor în interiorul Carpaţilor. Altitudinile între 500-1000 m
sunt delimitate de izotermele de 6-8ºC, însă şi aici se individualizează câteva
culoare montane (văile Buzău, Bâsca Chiojdului, Bălăneasa, Sărăţelul, Slănicul şi
Râmnic), în lungul lor apărând o serie de depresiuni subcarpatice mai puţin extinse,
care sunt marcate prin temperaturi mai ridicate, izoterma de 8ºC înaintând în
36

amonte. În cadrul zonei montane propriu-zise, pe culoarele principalelor văi
(Buzău, Bâsca Mare şi Bâsca Mică, Zăbala etc.), se înregistrează temperaturi mai
ridicate (4-6ºC) decât ar fi normal pentru interiorul unei zone montane. Astfel, tot
culoarul Buzăului, care face legătura între depresiunea intracarpatică Întorsura
Buzăului şi depresiunile din avale (Pătârlagele), este delimitat de izoterma de 6º C.
Interesant este faptul că în timp ce izoterma de 6º C se desfăşoară pe pantele sudice
cam la 920 m, în Depresiunea Întorsura Buzăului valori apropiate se întâlnesc chiar
pe câmpul depresionar extins cu 200 m mai jos. Acest fapt este o consecinţă
firească a inversiunilor de temperatură care se instalează aici, unde lipsesc sau sunt
reduse posibilităţile de scurgere a aerului rece, care staţionează timp îndelungat nu
numai iarna, dar chiar şi în nopţile de vară. La staţia meteorologică Predeal, situată
la obârşia Prahovei, temperatura medie anuală este de 4,8º C.
Cea mai rece lună a anului este ianuarie, lună în care, în culoarele montane
superioare, aerul rece coboară pe pante spre fundul văilor sau al depresiunilor, de
multe ori fără posibilităţi de scurgere, determinând inversiuni de temperatură
stabile, de durată (Bogdan, Niculescu, 1999). Astfel, la Întorsura Buzăului, la circa
700 m altitudine, în luna ianuarie se înregistrează -6ºC, temperatură caracteristică
pentru altitudini de 1100 m. Urmărind şi desfăşurarea izotermelor lunii iulie, se
observă aceeaşi înaintare spre interiorul muntelui, pe culoarele de vale. Acest
fenomen este mai vizibil pe culoarele râurilor Buzău, Teleajen şi Prahova, pe
Buzău, izoterma de 14ºC ajungând până aproape de Întorsura Buzăului.
În ceea ce priveşte temperaturile extreme absolute, culoarele de vale se
caracterizează prin minime absolute mai mici la limita cu Subcarpaţii datorită
rolului acestora de baraj orografic (-1,7ºC la Pătârlagele în ianuarie) şi mai mari în
interiorul munţilor datorită inversiunilor de temperatură (-35,2ºC la Întorsura
Buzăului în ianuarie 2005). Gradientul termic vertical pe versanţii inferiori ai
râurilor este maxim 1-2ºC/100 m, iar amplitudinile termice sunt mai mici în
culoarele de vale (55-60ºC).
Inversiunile de temperatură se pun foarte bine în evidenţă pe culoarele de
vale, în condiţiile alternării sectoarelor lărgite, depresionare, cu sectoarele
„gâtuite”, înguste. Valorile minime se înregistrează dimineaţa şi mai ales în timpul
iernii. Numărul zilelor cu îngheţ şi numărul zilelor de iarnă sunt mai mari în
culoarele de vale datorită inversiunilor de temperatură, iar numărul zilelor de vară
este mai mare decât pe culmile montane.
c. Legătura culoare de vale – nebulozitate, umezeală relativă a aerului,
precipitaţii
Nebulozitatea este mai mică pe culoarele largi de vale din interiorul
Carpaţilor, fiind cuprinsă între 5 şi 5,5 zecimi, mai ales spre limita cu Subcarpaţii,
unde se resimt influenţele foehnale, cu valorile cele mai mici spre sfârşitul verii şi
începutul iernii (4,5 zecimi, în comparaţie cu culmile montane, unde ajunge la 5,4
zecimi).
Umezeala relativă a aerului, în depresiuni şi pe culoarele înguste ale văilor
mici are valori mai mici decât pe versanţi şi pe vârfuri, cu izoliniile pătrunzând
adânc în interiorul Carpaţilor (76-78-80%). Doar pe văile mai mari (Buzău şi
37

Prahova) umezeala aerului creşte până la valori de peste 80%, datorită evaporaţiei
apei râurilor (Geografia României, vol. III, 1987).
Precipitaţiile atmosferice, datorită lipsei reţelelor hidrografice cu lăţimi mari
care să crească semnificativ cantitatea de apă evaporată, sunt de obicei mai mici pe
culoarele de vale, fenomen care se observă din analiza izohietelor. Aceste izohiete
pătrund dinspre Subcarpaţi pe văile râurilor din interiorul Carpaţilor, cu valori
destul de mici (700-800-900 mm). Pe rama sud-estică, aceste valori relativ mici
sunt explicate de prezenţa foehnului.
d. Legătura culoare de vale – vânturi
Direcţia şi viteza vântului sunt modificate şi ele de prezenţa culoarelor de
vale, pe care sunt canalizate. Astfel, pe văile orientate pe direcţia NV-SE, de
exemplu, vântul dominant este cel de nord-vest în aproape 30% din cazuri. În
semestrul cald, culoarele de vale favorizează producerea vânturilor de vale
(brizelor), cu periodicitate diurnă, care, alături de vânturile dominante se înscriu în
peisaj sub forma arborilor drapel, vizibili destul de frecvent în lungul principalelor
văi. Direcţia lor este influenţată de direcţia liniilor de relief şi a văilor, iar
intensitatea de diferenţele de temperatură şi de presiune dintre culoarele de vale şi
regiunile limitrofe (Subcarpaţi sau depresiuni intramontane). În general, brizele de
vale au viteze reduse (0-5 m/s), dar frecvenţa lor, îndeosebi în sezonul cald nu este
deloc neglijabilă, impunându-se ca un fenomen obişnuit al circulaţiei locale a
aerului.
Tot deplasarea aerului rece pe fundul văilor produce şi efecte de natură
termică, determinând inversiunile de temperatură, atât de frecvente mai ales în
sezonul rece al anului.
Pe lângă aceste elemente climatice, prezenţa culoarelor de vale favorizează
şi apariţia şi frecvenţa fenomenelor de îngheţ, brumă, chiciură, polei, ceaţă, datorită
staţionării îndelungate a maselor de aer rece şi a prezenţei suprafeţelor acvatice.
BIBLIOGRAFIE
Bogdan, Octavia, Teodoreanu, Elena, Mihai, Elena (1974), Clima Carpaţilor şi
Subcarpaţilor de Curbură dintre Teleajen şi Slănicul Buzăului, Institutul de
Geografie al Academiei R.S.R., Bucureşti.
Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscurile climatice din România, Academia
Română, Institutul de Geografie, Tipărită de Compania SEGA – Internaţional.
Cazacu, G., Sabău, Al. (1971), Caracterizarea regimului temperaturii aerului,
precipitaţiilor atmosferice şi vântului în zona Vrancea, Culegere de lucrări meteo pe
anul 1971, 1974, Bucureşti.
Velcea, Valeria, Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor româneşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
* * * (1987), Geografia României, vol. III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea
Transilvaniei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
38

ISTORICUL PROGNOZELOR METEOROLOGICE ŞI METODE
DE CREŞTERE A PERFORMANŢELOR ACESTORA
Ştefan IORDACHE ∗
Concepte-cheie: prognoze meteorologice, tehnologii electronice,
performanţă.
Key words: meteorological forecast, electronical technologies, performance.
The history of meteorological forecasts and methods of their
performances improvement. The article describes aspects of
important moments in the atmospheric status research through
methods and means used in weather forecast. There are also treated
the ideas and theories which on the basis of some technical means
improve the quality of these forecasts. The essential and diversified
forecast models, as well as the improved capacity of technology, are
analyzed in detail.
INTRODUCERE
Un joc de cuvinte, care ar reda, la fel de bine, conţinutul textului ce s-ar
putea regăsi sub acest titlu, ar putea să fie acesta: ,,Aspecte privind creşterea în
timp a calităţii prevederilor de vreme”, deoarece, continuând în aceeaşi notă,
previziunea – inclusiv cea de vreme – a constituit un culoar de controverse
permanent, interesant, ba chiar considerat abordabil de către novici. Prevederea,
anticiparea stărilor ulterioare ale vremii continuă să rămână şi astăzi un subiect
incitant şi controversat, care numai de adepţi, pseudospecialişti, combativi şi critici
(atât ca plural pentru critic, cât şi pentru critică) nu duce lipsă. Pe un tărâm pe care
chiar căutătorii începuturilor erau supuşi unor judecăţi de genul: ,,novice”, ,,profet”
sau „profesor”, meteorologii au încercat să reducă din dimensiunile necunoscutului
aproape necuantificabil, la început şi destul de greu predictibil, mai apoi. Toate
plusurile se datorează, în principal, unor realităţi obiective, aşa cum este cazul
creşterii randamentului şi performanţelor utilităţilor de calcul.
Este anecdotică situaţia pe care a creat-o celebrul scriitor G.B. Shaw care l-a
întrebat pe un meteorolog renumit care este rata de succes (în accepţiunea actuală)
a previziunilor elaborate în cadrul institutului la care acesta activa. Primind un
răspuns care l-a cam surprins (în acea perioadă, acesta nu depăşea scorul actual de
60, ceea ce înseamnă o prevedere care friza mai mult inutilizarea; acrimonioşii ar
putea adăuga că ,,şi în acea perioadă”....), a continuat cu toată ironia nonşalantă de
care putea da dovadă: ,,Atunci de ce nu le daţi invers”
∗ Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.
39

40
IDEI, TEORII ŞI METODE UTILIZATE PENTRU VALORIFICAREA
DATELOR METEOROLOGICE ÎN MODELELE DE PROGNOZĂ
În paralel cu îmbunătăţirile care au fost introduse în modelele de prevedere,
o activitate foarte importantă a fost, în egală măsură, efectuată atât pe plan teoretic,
cât şi pe plan practic, pentru determinarea cu precizie a stării date a atmosferei,
inclusiv ţinând cont de diversele observaţii meteorologice disponibile. Această
operaţie se numeşte analiza obiectivă şi a fost impusă de Daley în 1980. Ea permite
şi este destinată să definească starea atmosferei pentru un moment instantaneu
precizat şi asimilarea de date realizată în mod repetat pentru cunoaşterea stărilor
succesive pe o perioadă determinată. Analiza obiectivă a fost realizată mai întâi cu
ajutorul metodelor de interpolare geometrică propuse de Gilchrist şi Cressman, în
1954, apoi cu metode de corecţii succesive de schiţă, furnizate de un model de
prevedere imaginat de Berghtorsson şi Döos, încă din 1955. Luarea în calcul a
proprietăţilor statistice ale câmpurilor de variabile meteorologice fundamentează
metoda interpolării optimale, care a fost o etapă ce a permis luarea în considerare a
caracteristicilor proprii ale diverselor observaţii disponibile şi obţinerea de avantaje
din legăturile existente între câmpurile meteorologice analizate, metodă realizată de
Gandin, din 1963 şi îmbunătăţită de Lorene, în 1981. La mijlocul anilor ’80 a fost
propusă o formulare variaţională (cercetarea minimului unei funcţii) cu ajutorul
căreia soluţiile problemelor meteorologice căpătau rezultate favorabile. O soluţie la
fel de bună putea fi obţinută prin intermediul metodelor de control optimal
avansate de Talagrand şi Courtier începând din 1987. Se vorbea încă de atunci de
asimilarea variaţională a datelor de observaţie.
Această accepţiune permite valorificarea informaţiilor furnizate de o mare
varietate de sisteme de observaţie, în particular a datelor de teledetecţie ale
sistemelor satelitare ce sunt legate de variabilele modelului numeric prin relaţii
non-lineare.
În plus, minimizarea poate fi cu uşurinţă înţeleasă în cazul datelor repartizate
în timp şi spaţiu: în acest caz este vorba despre asimilarea variaţională
cvadrimensională, în abreviere 4D-VAR, metodă propusă de Rabier, începând cu
anul 2000. În acest caz, restrângerea coerenţei interne a câmpurilor meteorologice
este asigurată de modelul însuşi şi nu este necesar să se recurgă la procedura de
iniţializare.
Dezvoltarea acestor metode a condus la dotarea cu noi mijloace derivate ale
modelelor de prevedere: modelul linear tangent şi modelul adiacent (auxiliar). În
cazul 4D-VAR, punerea sa în aplicare practică cere totuşi un potenţial de calcul
foarte mare. Într-adevăr, minimizarea se poate obţine prin iteraţii succesive, fiecare
cuprinzând o integrare a modelului pe perioada de acumulare, urmată de o
integrare regresivă a modelului adiacent.
Impactul stării iniţiale asupra calităţii previziunii realizate cu ajutorul
modelelor şi investiţiile importante pentru punerea în lucru a sistemelor de
teledetecţie justifică amploarea resurselor care trebuie să fie consacrate asimilării

Eroarea cuadratică mijlocie
de date meteorologice. Dacă timpul fizic destinat pentru determinarea stării iniţiale
a atmosferei era relativ insuficient, comparativ cu timpul necesar pentru integrarea
modelului, de acum înainte situaţia are tendinţa fermă de a se inversa.
MIJLOACELE DE CALCUL, PREMISE ALE ÎMBUNĂTĂŢIRII
CALITĂŢII PROGNOZELOR METEOROLOGICE
Nu se poate vorbi de prevederea numerică a vremii fără a evoca şi invoca
mijloacele de calcul care au fost puse şi la dispoziţia meteorologilor. Visul lui
Richardson a devenit realitate graţie electronicii şi este pus în valoare, în anul
1948, de von Neumann, considerat unul dintre întemeietorii calculului automatic,
demersul său ştiinţific remarcabil fiind asociat cu prima experienţă în domeniu.
Marile instituţii meteorologice, indiferent de statutul pe care îl au, sunt, în
permanenţă, interesate de aparatura din ce în ce mai performantă existentă pe piaţă,
aceasta sugerând interesul vital pentru meteorologi de a fi capabili să elaboreze
cele mai bune şi fidele rezultate de prognoză obţinute în cât mai scurt timp posibil.
Estimarea creşterii constante a calităţii prognozelor, adică diminuarea erorii
previziunilor meteorologice realizate în SUA în cursul ultimilor 50 de ani cu
ajutorul modelelor numerice este sugerată în fig. 1.
Rata (scorul) de succes
70
60
50
40
30
20
10
Prevedere inutilizabilă
Prevedere foarte bună
0
1950 1960 1970 1980 1990 2000
Fig. 1. Diminuarea erorilor prevederilor meteorologice din SUA, 1980-2000
The decrease of errors in meteorological forecasts in USA, 1980-2000
(după Coiffier, 2000)
90
80
70
60
50
40
30
20
10
Prevederea pe 24 de ore
Prevederea pe 48 de ore
Prevederea pe 72 de ore
0
1979 1981 1983 1985 1987 1989 1991 1993 1995 1997 1999
Fig. 2. Rata (scorul) de succes a prevederilor meteorologice din Franţa, 1979-2000
Success rate/score of meteorological forecasts in France, 1979-2000
(după Coiffier, 2000)
41

Ea prezintă ceea ce se numeşte scorul de succes (am putea-o numi şi rată de
succes), propus mai întâi de Teweless şi Wobus încă din 1954 şi care reprezintă
valoarea erorii cuadratice mijlocii obţinută pentru gradientul de geopotenţial.
În plan practic, explicitând, valorii de 20 îi corespunde o foarte bună
previziune, în timp ce valorii 70 îi corespunde o previziune practic inutilizabilă.
Această îmbunătăţire generală a calităţii apare, de asemenea, pe curbele evoluţiei
erorilor de prevedere ale modelelor numerice franceze în decursul ultimilor 20 de
ani (fig. 2.).
O alternativă pentru a accede la alt gen de informaţii pentru vremea viitoare
este furnizată de metoda Monte Carlo, propusă de Leith din 1974, care constă în
efectuarea unui număr de previziuni echiprobabile (mai multe variante de prognoză
pentru aceleaşi coordonate atmosferice considerate). În cadrul acesteia se
calculează valoarea medie a soluţiilor găsite ca punct de plecare în stabilirea
prognozei. Acest gând a fost aplicat efectuând mai multe integrări ale aceluiaşi
model pornind de la stări iniţiale obţinute prin suprapunerea stării iniţiale de
referinţă peste micile modificări impuse de factorii aleatori şi de erorile de analiză.
O experienţă originală a prevederii de timp de tip Monte Carlo a fost
realizată considerând ansamblul rezultatelor furnizate de diversele sisteme
operaţionale de previziune numerică a cinci centre meteorologice, media acestora
determinând o creştere notabilă în ceea ce priveşte previzionalitatea (să o numim
de grup) în detrimentul celei individuale (nu ca persoană, ci ca sursă emitentă:
institut, centru, birou, serviciu de prognoză etc).
O dificultate majoră a prevederii de ansamblu o constituie realizarea unei
alegeri judicioase a situaţiilor iniţiale, în aşa fel încât să se obţină un număr maxim
de soluţii relativ îndepărtate unele de altele cu un minim de stări iniţiale. Folosirea
modelului adiacent permite calcularea modificării stării iniţiale care subzistă cel
mult creşterii pe o perioadă dată a numărului elementelor atmosferice considerate,
în sensul unor norme convenabil alese (Buizza ş.a., 1990). Metoda este folosită de
Centrul European pentru previziuni pe termen mediu din Reading (Marea Britanie)
pentru efectuarea a 50 de previziuni, conducând la clase de prevedere pentru care
este posibil să se calculeze media şi varianţa diverselor mărimi meteorologice.
Puţin diferită este tehnica abordată de NCEP (National Center for Environmental
Prediction) în SUA, în sensul că modificările iniţiale sunt obţinute prin infiltrarea
în model a modificărilor care au cel mai ridicat procent de creştere, aceasta
impunând şi denumirea acesteia: metoda creşterii sau breeding.
Posibilitatea de a face funcţionale modelele numerice ale atmosferei pe
perioade lungi de timp permite considerarea şi folosirea lor pentru realizarea de
prognoze şi pentru fenomenele meteorologice, pe termen de la o lună până la un
sezon. În acest tip de prevedere nu este vorba, în principal, de anticiparea unuia sau
altuia dintre fenomenele meteorologice, ci, mai ales, de prevederea acestora în
raport cu o scară de timp mai largă, ceea ce depăşeşte perioada unei prognoze de
durată medie, făcând practic trecerea de la scara sinoptică la cea climatologică.
Pentru a realiza prognoza la această scară atmosferică nu se poate considera doar
câte un factor izolat de influenţă în evoluţia condiţiilor atmosferice, ci mai trebuie
stabilite şi implicaţiile diferitelor tipuri de suprafeţe active (cum este cazul celei
42

oceanice), ca fiind de o importanţă ce are cel puţin acelaşi rang ca al ponderii.
Devine astfel necesară prevederea evoluţiei temperaturii la suprafaţa mării, care
poate fi stabilită fie cu ajutorul metodelor statistice, fie prin intermediul unui model
numeric care simulează circulaţia oceanică, îmbinat cu un model ce oferă imaginea
desfăşurării, pe aceeaşi cale numerică, a proceselor atmosferice.
Printre primele instituţii care au profitat de tehnologiile induse de
ordinatoare se remarcă cele americane. Cele dintâi ordinatoare ştiinţifice
comercializate de compania Internaţional Business Machines (I.B.M.), numite IBM
701, erau capabile să efectueze până la 3x10 3 operaţii pe secundă şi au fost instalate
în 1955 de Biroul de Vreme (Weather Office) pentru necesităţile prevederii. Prin
intermediul IBM 701 şi IBM 704, bazându-se şi pe IBM 7094 şi utilizând
tehnologia semiconductorilor şi o capacitate de memorizare adecvată, capacitatea
de calcul a acestora a sporit, ceea ce le permitea efectuarea a 10 5 operaţii pe
secundă.
Fig. 3. Evoluţia capacităţii de calcul (operaţii pe secundă) a echipamentelor electronice
(1945-2000)
The evolution of performances (operations per second) of technical equipments
(1945-2000)
(după Coiffier, 2000)
Începând de la mijlocul anilor ’60, maşinile de calcul care au fost propuse de
compania Control Data Corporation (CDC) au permis atingerea unei viteze de
2,5x10 4 operaţii pe secundă; ea a fost suplimentată de o maşină CDC 7600,
mergând până la 7x10 6 operaţii pe secundă. După ce, în 1976, Seymour Cray îşi
înfiinţează prima companie Cray Research Inc., apare primul exemplar al
superordinatorului Cray1. Această maşină monoprocesoare era capabilă să
efectueze calcule până la ordinul 7x10 9 operaţii pe secundă. În timp, acestea au
evoluat, fiind completate cu Cray XMP, Cray2, Cray YMP, până la nivelul
menţionat. Ele au fost continuate de companiile NEC şi Fujitsu, ultimul model VPP
43

5000, fiind instalat de compania japoneză la Meteo-France, în 1990. Evoluţia
tuturor acestor capacităţi de calcul şi a performanţelor lor este redată în fig. 3 (pe
verticală este redat numărul de operaţii pe secundă, iar pe orizontală anul în care
s-a realizat „performanţa”).
Saltul a fost unul dintre cele mai spectaculoase, ajungând până la 10 10
operaţii pe secundă. Viitorul ar putea, în aceste condiţii, să asigure nu numai
exactitatea prevederilor de timp, ci chiar aproape perfecţiunea acestora.
BIBLIOGRAFIE
Atger, F. (2000), La prévision du temps à moyenne échéance en France, „La Météorologie”
8 série, 30, p. 61-86.
Bâzâc, Gh. (1985), Din istoria meteorologiei, Editura Academiei, Bucureşti.
Bushby, F. H. (1987), A history of numerical weather prediction. Short and medium-range
numerical weather prediction. Collection of papers presented at the WMO/IUGG
symposium.
Coiffier, J. (2000), Un demi-siècle de prévision du temp, „La Météorologie” 8 série, 30,
p. 8-22.
Hollingsworth, A. (1980), An experiment in Monte-Carlo forecasting procedure. ECMWF
workshop on stochastic dynamic forecasting, ECMWF, Grande-Bretagne, p. 65-97.
Pône, R. (1993), Les débuts de l’informatique à la division «Prévision» de la Météorologie
nationale, „La Météorologie” 8 série, 3, p. 36-43.
Rousseau, D. P., Chapelet (1985), A test of the Monte-Carlo method using the WMO/CAS
intercomparison Project Data. Report of the second session of the CAS working
group on short-and-medium-range weather prediction research, Belgrade, 26-30
August 1985. PSMP Report Series 18, WMO/TD, 91, p. 53-58.
Shuman, F. G. (1989), History of numerical weather prediction at the National
Meteorological Center. Mon. Wea. Rev., 4, p. 286-296.
44

FACTORII CARE DETERMINĂ INTENSITATEA MARE A
FENOMENULUI DE SECARE PE RÂURILE MICI
DIN PODIŞUL CENTRAL MOLDOVENESC
Pompiliu MIŢĂ ∗ , Simona MĂTREAŢĂ ∗
Concepte-cheie: debit de prag, frecvenţa şi durata fenomenului de
secare.
Key words: threshold discharge, frequency and duration of the
drought phenomenon.
The factors that determine the big intensity of the drought phenomenon
on small rivers from Moldovenesc Central Plateau. In the first part of
the paper there are presented the factors that determine the big intensity
of the drought phenomenon on the small rivers from the NE of Romania.
The main factor is the excessive continental temperate climate of the area,
which is characterized by annual quantities of precipitation of only 600-
620 mm. But it is important the torrential character of the precipitation.
The second factor that contributes to the occurrence of drought
phenomenon is the lithology of the area. In the case of most rivers, the
valley thalweg does not intersect the phreatic water and thus, it is not
assured a permanent flow.
In the second part of the paper there are presented the characteristics
of the drought phenomenon resulted from the statistical analysis of the
phenomenon, effectuated during 30 years. These are: the frequency (%),
the multi-annual mean number of days with drought phenomenon, Ns
(days), the value of the number with drought phenomenon with 1%
occurrence probability, Ns max1% (days).
CONDIŢIILE CARE DETERMINĂ INTENSITATEA MARE A
FENOMENULUI DE SECARE
Fenomenul secării este foarte frecvent în NE României, cu deosebire în
cazul bazinelor hidrografice mici cu suprafaţa de până la 20-30 km 2 .
Principalul factor îl reprezintă climatul temperat continental excesiv al zonei.
Acesta se caracterizează prin cantităţi anuale de precipitaţii de numai 600-620 mm.
Important este însă caracterul precipitaţiilor, puternic torenţial. În intervale de
numai câteva zile, uneori de numai câteva ore, cad cantităţi de precipitaţii de peste
80-90 mm. Urmează apoi lungi perioade de secetă, uneori de peste 30-40 zile care
determină apariţia fenomenului de secare care persistă intervale mari de timp.
∗ Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor.
45

În fig. 1 se prezintă variaţia precipitaţiilor şi a debitului mediu zilnic
înregistrate în anul 2002, an foarte apropiat de anul mediu multianual atât din
punctul de vedere al cantităţii de precipitaţii, cât şi al distribuţiei acestora.
Fig. 1. Variaţia debitelor medii zilnice şi a precipitaţiilor (cantităţi în 24 ore) înregistrate în
anul 2002 la s.h. Ciurea
The flow water variation (the daily mean discharges) and the precipitation variation
(quantities during 24 hours) registered in 2002 at Ciurea h.s.
Pentru a cunoaşte condiţiile naturale care condiţionează scurgerea în
bazinele mici din această zonă se dau în tabelul 1 principalele elemente referitoare
la morfometrie, vegetaţie, sol pentru bazinele reprezentative Tinoasa – Ciurea şi
Tutova, bazine care au furnizat datele pentru studiul acestei probleme.
Cursul de
apă
S.H.
Rusu/
Rusu
Bolovani/
Bolovani
Humăria/
Humăria
46
Tinoasa/
Ciurea
Tutova/
Plopana
Lipova/
Lipova
Tabelul 1. Elemente caracteristice fizico-geografice
Phisico-geographic features
Suprafaţa
bazinală
F(km 2 )
Altitudinea
bazinală
H med (m)
Panta
bazinală
I b (%)
Coef.
împăd.
C p (%)
1.54 280 15.2 47.0
0.50 250 15.3 0.0
Tip de vegetaţie Soluri dominante
Păd.foioase
Păşuni
Fâneţe
Păşuni
Fâneţe
1.60 270 17.0 95.4 Păd.foioase
4.17 272 15.9 63.0
20.4 314 13.3 18.1
30.0 317 14.3 15.7
Păd.foioase
Păşuni
Fâneţe
Păd.foioase
Cult.agricole
Livezi
Păd.foioase
Cult.agricole
Livezi
brun
brun roscat de
pădure
pseudorendzine
brun
pseudorendzine
brun roscat de
pădure
brun
brun roscat de
pădure
pseudorendzine
brun de pădure
podzolit
aluviale
brun de pădure
podzolit
aluviale

Un alt factor important cu rol în amplificarea intensităţii fenomenului de
secare îl constituie structura geologică, talvegul albiilor minore ale cursurilor de
apă din cadrul bazinului reprezentativ (B.R.) Tinoasa – Ciurea, neintersectând
pânza freatică. Nu există deci alimentare subterană, scurgerea de suprafaţă
producându-se numai datorită precipitaţiilor căzute pe suprafaţa bazinelor.
În astfel de condiţii, frecvenţa producerii fenomenului de secare este de 40-50% în
cazul bazinelor cu suprafaţa de 15-20 km 2 şi de peste 90% în cazul bazinelor cu
suprafeţe mai mici de 5 km 2 .
În cazul bazinului reprezentativ Tinoasa – Ciurea scurgerea pe tot parcursul
anului a existat numai în anul 1980 (perioada de observaţii: 1969-2003).
În fig. 2 se prezintă relaţia dintre frecvenţa producerii fenomenului de secare
f(%) şi suprafaţa bazinală (F), pentru Podişul Central Moldovenesc.
Fig. 2. Relaţia f(%)= f(F) pentru
Podişul Central Moldovenesc
Relation f(%)=f(F) for the
Moldovenesc Central Plateau
Valori maxime înregistrate
În ceea ce priveşte durata maximă anuală cu fenomen de secare, Ns max (zile),
aceasta s-a înregistrat în cazul bazinelor mici din această zonă, în anul 1987 fiind
de 292 de zile la staţia hidrometrică de închidere a B.R. Tinoasa – Ciurea (F=4.71 km 2 ) şi
de 326 zile în cazul s.h. Humăria (F=1.65 km 2 ) împădurit 95.4%, din cadrul
aceluiaşi bazin. Precipitaţiile căzute în anul 1987 au fost de 470 mm.
În acelaşi an au fost luni întregi (I, VI, IX, X) în care nu s-a produs deloc
scurgere, deşi au căzut anumite cantităţi de precipitaţii (fig. 3). Acestea au căzut
însă mai mult în perioada de vară după anumite intervale de secetă şi s-au infiltrat
în totalitate în sol.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în anul 1986, când în B.R. Tinoasa – Ciurea
au căzut mai puţine precipitaţii – numai 381 mm. Totuşi valoarea Ns max a fost mai
mică: numai 255 zile. Aceasta s-a datorat faptului că precipitaţiile au căzut mai
mult în perioada de primăvară când umiditatea a fost mai mare şi a favorizat
scurgerea.
Reiese deci că durata mai mare a fenomenului de secare nu depinde numai
de cantitatea de precipitaţii, dar şi de intervalul de timp în care acestea cad. Un rol
important asupra mărimii duratei fenomenului de secare îl are astfel şi distribuţia în
timp a precipitaţiilor.
47

CARACTERISTICI ALE FENOMENULUI DE SECARE DETERMINATE
STATISTIC
Durata medie multianuală a fenomenului de secare, Ns(zile), are de
asemenea valori foarte ridicate. Astfel la staţia de închidere a B.R. Tinoasa –
Ciurea, s.h. Ciurea valoarea Ns este de 131 zile.
Nsmax(zile)
35
30
25
20
15
10
5
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Ns(zile)
160
120
80
40
0
0 10 20 30 40
F(km 2 )
Fig. 3. Distribuţia lunară a Ns max în 1987
la s.h. Ciurea
Monthly distribution of Ns in 1987
at Ciurea h.s
Fig. 4. Relaţia Ns=f(F) pentru
Podişul Central Moldovenesc
Relation Ns=f(F) for the
Moldovenesc Central Plateau
În fig. 4 se prezintă relaţia Ns (zile) şi suprafaţa bazinală (F), din care se
constată durate medii multianuale ale fenomenului de secare Ns de peste 120 zile,
în cazul suprafeţelor mai mici de 4-5 km 2 .
48
Fig. 5. Curbele de probabilitate ale duratei maxime anuale a fenomenului de secare a) cu
prezenţă continuă, b) perioadă cu întreruperi – s.h. Ciurea
The probability curves of the annual maximum duration of the dryness phenomenon
a) continuous presence, b) period with discontinuities – Ciurea h.s.

În ceea ce priveşte durata maximă anuală a fenomenului de secare, aceasta
s-a analizat statistic în două situaţii: luând în considerare intervalele maxime anuale
cu prezenţă continuă a fenomenului secării, dar şi intervalele maxime anuale cu
întreruperi ale fenomenului de secare.
Din fig. 5 se observă că la probabilitatea de 1% durata maxima cu prezenţă
continuă a fenomenului de secare la s.h. Ciurea este de 160 zile (fig. 5a) şi ajunge
la 330 zile pentru perioada cu întreruperi (fig. 5b).
În cazul prezenţei lunare a fenomenului secării, analiza statistică s-a efectuat
pentru toate lunile anului. În fig. 6 sunt prezentate curbele de probabilitate în lunile
august şi noiembrie, lunile cu cea mai mare prezenţă a fenomenului de secare. Se
observă că în cazul lunii august de exemplu, probabilitatea ca pe întreaga perioadă
a lunii să se înregistreze fenomenul de secare este o dată la trei ani, respectiv o dată
la 10 ani pentru luna noiembrie.
Fig. 6. Curbele de probabilitate ale duratei maxime a fenomenului de secare pentru lunile
cu cea mai mare prezenţă a fenomenului de secare
The probability curves of the maximum duration of the dryness phenomenon
for the months when the dryness phenomenon is mostly present
Relaţia de sinteză pentru durata maximă a fenomenului de secare
Ns max1% =f(F) valabilă pentru Podişul Central Moldovenesc arată că la o
probabilitate de 1% aceasta poate depăşi 330 zile în cazul bazinelor cu suprafaţă
mai mică de 5 km 2 şi mai mult de 330 zile în cazul bazinelor cu grad mare de
împădurire (fig. 7).
Din analiza fenomenului secării în bazine cu grade diferite de împădurire a rezultat
că, în condiţiile unor cantităţi anuale mici de precipitaţii, durata fenomenului de secare
este mai mare în bazinele împădurite decât în cele despădurite.
49

Explicaţia constă în faptul că în zonele împădurite se produce o reţinere
suplimentară de apă în coronamentul arborilor dar mai ales în solul afânat cu mare
drenaj specific pădurii. În condiţiile unor păduri de peste 100 ani de exemplu, când
precipitaţiile cad după un interval de timp prelungit de secetă în zonele împădurite
pot fi reţinute cantităţi de precipitaţii ce pot depăşi chiar 20-25 mm. Aceasta este şi
explicaţia duratelor mai mari ale fenomenului de secare în zonele împădurite.
Fig. 7. Relaţia Ns max =f(F) pentru Podişul Central Moldovenesc
Relation Ns max =f(F) for the Moldovenesc Central Plateau
CONCLUZII
În lucrare se subliniază factorii care amplifică fenomenul de secare în cazul
bazinelor hidrografice mici: geologia (neintersectarea pânzei freatice), zonele
împădurite, în condiţiile reţinerii unor cantităţi mai mari de precipitaţii decât în
cazul terenului liber.
Rezultatele sunt necesare practicii, obţinându-se şi alte caracteristici ale
fenomenului de secare în afară de probabilitatea de producere (care se comunică în
mod curent), şi anume:
– numărul mediu multianual de zile cu fenomen de secare;
– numărul maxim anual de zile cu fenomen de secare înregistrat;
– numărul maxim de zile cu fenomen de secare cu probabilitatea de producere
1%.
BIBLIOGRAFIE
Miţă, P. (1996), Representative basins in Romania, Printing House of the NIMH Buchareat,
România.
Miţă, P., Haraga, St. (1996), Qualitative and quantitative estimates upon the draining
phenomenon on the watercourses in the Central Moldovian Plateau. Studies and
Research, „Hydrology”, 62, INMH Buchareat, România.
50

CONSIDERAŢII ASUPRA MANIFESTĂRII GLACIAŢIUNII
CUATERNARE ÎN MASIVUL BUCEGI
Dan EREMIA ∗ , Cătălin FLORESCU **
Concepte-cheie: Masivul Bucegi, faze glaciare, morfologie glaciară.
Key words: Bucegi Massif, glacial phases, glacial morphology.
Considerations above the manifestation of the quaternary glaciation
in the Bucegi Mountains. The Bucegi Mountains come up as an
individual among the other Carpathian Mountains affected by the
quaternary glaciations. Shaped in cretaceous terrain (aptian-albian
conglomerates and gritstones), the glacial relief is strongly visible
regarding the erosion forms (glacial cirques and valleys), but poor
regarding the accumulation forms (moraines). Initially, the glacial
relief was presumed to be developed in two major glacial periods
(Valeria Michalevich-Velcea, 1961), but a closer look at the proves
supporting that idea, as well as at the other morphological features of
the glacial relief in the massif, brings up the idea of a single glacial
period, with some important fluctuations.
SCURT ISTORIC AL CERCETĂRII
Cele mai vechi relatări despre relieful glaciar din Carpaţii Româneşti sunt
consemnate în lucrările geologice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca dovezi fiind
aduse prezenţa striaţiilor, blocurilor eratice şi a morenelor. Dintre primii cercetători,
care s-au ocupat cu astfel de studii, s-au evidenţiat P. Lehmann (1881-1905), B. Inkey
(1892), G. M. Murgoci (1898), F. Schafarzik (1899), V. Popovici-Haţeg (1899).
În continuare, au început a fi elaborate studii de amploare şi cu o mai mare
importanţă ştiinţifică, primele dintre acestea fiind cele făcute de Emm. De
Martonne (1899-1907) în Carpaţii Meridionali. Acesta aplică metoda morfologică,
considerând circurile şi văile glaciare ca fiind cele mai concludente argumente
pentru gheţarii de odinioară. La baza studiilor au stat ridicările topografice la scări
mari ale unor circuri glaciare (Găuri, Câlcescu din Munţii Parâng), precum şi
cartări detaliate ale formelor glaciare din munţii Retezat, Parâng, Făgăraş. Autorul
evidenţiază morena din valea Soarbele, situată la 1400 altitudine. Analizează
cauzele glaciaţiunilor, precum şi limitele şi fazele acestora, realizând şi o primă
sinteză generală asupra acestui fenomen în Carpaţii Româneşti.
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
** Centrul Român pentru Utilizarea Teledetecţiei în Agricultură.
51

Prin folosirea aceleiaşi metode morfologice apar, mai târziu lucrări de
sinteză, dintre care putem cita: L. Sawicki (1911), Th. Krautner (1929), S.
Pawlowski (1936), şi studii locale, pe masive montane, cum sunt: Munţii Bucegi
(Heinrich Wachner, 1929), Munţii Căliman (Someşan, 1932) şi Munţii Rodna
(Morariu, 1930). Astfel s-a conturat prima etapă de cercetare în domeniul
geomorfologiei glaciare la nivelul ţării noastre.
În anul 1955 începe seria cercetărilor geomorfologice pe unităţi montane
individuale, cu studii mai în amănunt privind relieful glaciar din toate masivele în
care este prezent, şi cartat la scară mare, fie în studii dedicate acestui tip de relief,
fie în cadrul unor studii geomorfologice amănunţite. Cităm, în această etapă de
cercetare, autorii Gh. Niculescu (1957, 1965, 1969, 1971), în grupele montane
Retezat – Godeanu şi Cindrel, E. Nedelcu (1959, 1962) în Munţii Făgăraş, Valeria
Michalevich-Velcea (1961) în Munţii Bucegi, Gr. Posea (1962) în Munţii Ţibleş,
I. Sârcu (1963, 1969), în Munţii Rodnei şi Maramureş, N. Macarovici (1963) în
Munţii Ceahlău, Silvia Iancu (1963, 1970) în Munţii Parâng, Tr. Naum (1970) în
Munţii Călimani şi I. Berindei (1971) în Munţii Bihor. O primă sinteză detaliată
apare în lucrarea Relieful României (Posea şi colab., 1974), unde autorii scot în
evidenţă, prin argumente destul de solide la acea dată, manifestarea în Carpaţi a
două faze glaciare distincte (Riss şi Würm) sau chiar trei în cazul Munţilor Rodnei
(Sârcu, 1963, 1969).
O nouă etapă în cercetarea reliefului glaciar este deschisă de Gr. Posea
(1981) cu articolul „O singură glaciaţiune în Carpaţi”. Autorul aduce argumente
solide şi metode noi de cercetare şi interpretare a reliefului glaciar, care susţin
teoria unei singure faze glaciare în modelarea Carpaţilor.
Ultimul deceniu al secolului trecut se caracterizează prin cercetări
amănunţite ale lui N. Florea (1998), pentru Munţii Făgăraş şi P. Urdea (2000), în
Munţii Retezat.
52
PROBLEMELE RELIEFULUI GLACIAR DIN MASIVUL BUCEGI
Problema fazelor glaciare în timpul cărora s-a manifestat modelarea glaciară
a reliefului din Masivul Bucegi este una destul de puţin elucidată până la momentul
actual, datorită complicaţiilor ce apar din cauza structurii şi litologiei caracteristice
masivului. Dintre toate metodele care s-au folosit în determinarea fazelor glaciare
pentru alte masive muntoase din Carpaţi, puţine pot fi aplicate in Bucegi, fără însă
a avea o foarte bună eficacitate
Un argument de bază pentru stabilirea a două faze glaciare în masivul
Bucegi a fost morfologia glaciară a văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti. Valeria
Michalevich-Velcea (1961) presupune că relieful preglaciar al acestei zone era
caracterizat de o singură vale, între Muntele Bucşoiu, în est, şi Muntele Ţigăneşti,
la vest. În prima fază glaciară modelarea gheţarului s-a manifestat pe întreaga vale,
pentru ca în a doua fază , de o intensitate mai mică, să se evidenţieze cele două văi
actuale, despărţite de Custura Padina Crucii. Ca argumente sunt prezentate profilele
transversale care permit racordarea umerilor de la altitudinile de 2200 m pe
Muntele Bucşoiu şi pe Muntele Ţigăneşti, nivelul acestora situându-se cu 100 m

deasupra custurii Padina Crucii. La 2000 m apare un nou nivel de umeri, rezultaţi
din modelarea separată a ambelor văi.
Această ipoteză prezintă unele probleme de interpretare a morfologiei zonei.
Conform hărţii geologice la scara 1:50.000 (foaia Moieciu) custura Padina Crucii
are aceeaşi alcătuire geologică întâlnită în toată zona Mălăieşti – Ţigăneşti:
conglomerate de Bucegi medii până la altitudinea de 2120-2130 m, şi conglomerate
de Bucegi superioare şi conglomerate grezoase peste această altitudine (Patrulius,
1969). Ori, este de presupus o rezistenţă mai mare la eroziune din partea custurii,
pentru a rămâne suspendată cu aproximativ 150 m deasupra văii Ţigăneşti şi cu
până la 300 m deasupra văii Mălăieşti. Apoi, diferenţa de altitudine între înălţimea
medie a Padinei Crucii (2100-2140 m) şi umerii de la 2200 m de pe Muntele
Bucşoiu şi Muntele Ţigăneşti (fig. 1) este prea mică pentru a evidenţia o fostă vale
glaciară. Opinăm, deci, pentru caracterul structural al presupuşilor umeri de pe
Valea Ţigăneşti, la altitudinea de 2200 m. Nu în ultimul rând, prezenţa unui gheţar
de dimensiunile necesare modelării obârşiei unei văi preglaciare, care să fi cuprins
ambele văi, este greu de presupus datorită raportului dintre dimensiunile
eventualului circ glaciar şi condiţiile climatice specifice zonei. Distanţa dintre
peretele vestic al circului văii Ţigăneşti şi cel estic al circului văii Mălăieşti este de
1,3 km, de unde rezultă faptul că suprafaţa planimetrată a unui circ glaciar ar
depăşi 1 km², suprafaţă comparabilă cu cea a circurilor Galeşu, Custura sau
Zănoguţa din Muntele Retezat (Urdea, 2000), unde condiţiile litologice în care s-a
sculptat reliefului preexistent şi, în egală măsură, cele paleoclimatice prezintă cu
totul alte caracteristici decât în Bucegi. Bunăoară, se poate aduce în discuţie faptul
că individualizarea custurii Padina Crucii ca interfluviu între două văi bine
încrustate în substrat s-a efectuat înaintea instalării gheţarilor în Masivul Bucegi,
aceştia modelând văile deja existente.
Fig. 1. Valea Ţigăneşti – vedere aeriană
Ţigăneşti Valley – aerian view
53

Metoda determinării fazelor glaciare pe baza umerilor glaciari nu poate fi
utilizată pe toate văile glaciare din masiv, datorită structurii şi litologiei masivului,
aceştia putând fi uşor confundaţi cu brâne sau poliţe structurale, apărute în urma
intercalaţiilor de gresii în masa de conglomerate. Totuşi, pe văile Ialomiţa, Gaura
sau Ţigăneşti (fig. 2), se poate observa o serie de umeri, suspendaţi la aproximativ
60-70 m deasupra văii, fapt care duce la identificarea unei singure faze glaciare în
modelarea acestor văi (Posea, 1981).
Circuri glaciare suspendate apar la obârşiile văilor Căldărilor şi
Priponului, în Complexul glaciar al văii Cerbului, şi pe valea Obârşiei, afluent al
văii Ialomiţa. Circurile văilor Căldării şi Priponului se află la o altitudine
aproximativă de 2170-2180 m, altitudine similară cu cea a circului Văii Cerbului.
Acelaşi lucru se observă şi în bazinul Ialomiţei, unde circul văii Obârşia se află la
altitudinea de 2250 m, aceeaşi cu cea a circurilor glaciare de la obârşia văii
Ialomiţei. Aceste două situaţii similare permit considerarea acestor circuri ca fiind
circuri sincrone, aparţinând aceleiaşi faze de modelare glaciară.
Determinarea fazelor glaciare prin prisma morenelor frontale sau stadiale este
imposibilă datorită lipsei acestor depozite pe majoritatea văilor. Această situaţie se
datorează mai multor factori, dintre care slaba rezistenţă a morenelor la eroziunea
fluviatilă postglaciară şi valorile mari ale geodeclivităţii pe văile obsecvente sunt de
menţionat în primul rând. Singurele morene bine păstrate, cele de pe văile Ialomiţa şi
Gaura, nu pot furniza date considerabile în legătură cu problema fazelor glaciare.
Depozite fluvio-glaciare mai există şi în sectorul inferior al văii Mălăieşti, însă se observă
un intens transport fluvial al materialelor depuse de gheţar în partea frontală a sa.
Celelalte văi glaciare fie prezintă mici morene de fund sau de ablaţie (valea Urlătoarea
Ciuboţii, valea Ţigăneşti), fie nu au nici un fel de depozite fluvio-glaciare identificate.
Este de menţionat faptul că am exclus din această analiză „blocurile cât casa” (Wachner,
1929) de pe Valea Cerbului, provenienţa acestor (glaciară sau periglaciară) nefiind certă.
Unul dintre cele mai puternice argumente pentru determinarea a două faze
glaciare în Masivul Bucegi a fost cel al depozitelor carstice din Grota Mare a
Peşterii Ialomiţei (Michalevich-Velcea, 1961). Astfel, în această grotă au fost
descoperite două cruste de concreţionare, separate de un orizont de pietrişuri
aluviale cu resturi de Ursus Spelaeus. Concluziile trase pe baza acestor depozite au
fost corelarea celor două cruste de concreţionare cu două faze glaciare (Riss şi
Würm), mai slabe în ceea ce priveşte circulaţia apei în sistemul fluviatil, şi o fază
interglaciară (Riss – Würm), caracterizată de o atenuare a aridităţii şi o creştere a
circulaţiei apei în sistemul carstic şi a transportului fluviatil.
Problema care se pune referitor la această metodă de cercetare
geocronologică este că geneza şi evoluţia acestor depozite are loc pe perioade mult
mai scurte decât marile faze glaciare, fiind capabile să înregistreze schimbări
climatice de mult mai mică amploare (Onac, 2000). Totodată, este cunoscut faptul
că în timpul glaciaţiunii Würmiene au avut loc oscilaţii climatice importante,
nelipsite nici în Tardiglaciar sau Postglaciar, perioade în care probabilitatea
dezvoltării crustelor de concreţionare era mult mai mare. Prin urmare, până la
stabilirea vârstei absolute a acestor depozite din Peştera Ialomiţei, nu se poate
stabili exact pe baza lor numărul de glaciaţiuni ce au afectat Masivul Bucegi.
54

Dificultatea analizei morfologiei glaciare a Masivului Bucegi este dată de
distrugerea în bună măsură a formelor de acumulare – morenele – prin eroziune şi
transport fluviatil, şi de structura şi litologia acestuia, care duc la confundarea
umerilor glaciari cu brâne sau poliţe structurale.
Fig. 2. Masivul Bucegi – harta reliefului glaciar
Bucegi Massif – glacial relief map
Concluziile care se desprind pe baza celor prezentate mai sus aduc în
discuţie problema unei singure faze glaciare în Masivul Bucegi. Am indicat faptul
că argumentele consacrate pe baza cărora se determinau două faze prezintă unele
55

inexactităţi (depozitele carstice din Grota Mare a Peşterii Ialomiţei, morfologia
glaciară a văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti), iar metodele (exceptând lipsa informaţiilor
oferite de morenele frontale) folosite în celelalte masive carpatice duc mai degrabă
la identificarea unei singure faze glaciare.
BIBLIOGRAFIE
Michalevich-Velcea, Valeria (1961), Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura
Academiei, Bucureşti.
Onac, B. P. (2000), Geologia regiunilor carstice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Patrulius, D. (1969), Geologia Masivului Bucegi şi a Culoarului Dâmbovicioara, Editura
Academiei R. S. R, Bucureşti.
Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M. (1974), Relieful României, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
Posea, Gr. (1981), O singură glaciaţiune în Carpaţi, St. Cerc. Geol. Geofiz. Geogr.,
Geografie, XXVIII, Bucureşti.
Posea, Gr. (2002), Geomorfologia României: relief – tipuri, geneză, evoluţie, regionare,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Wachner, H. (1929), Urme de gheţari în Munţii Bucegilor, An. Ins. Geol. Vol XIV, Cartea
Românească, Bucureşti.
* * * (1971-1980), Harta geologică a R. S. România, scara 1:50.000, foile Moieciu, Baiu
(L-35-87-D, L-35-88-C).
56

RECORDURI HIDROLOGICE PE RÂURILE DIN OLTENIA
Constantin SAVIN ∗
Concepte-cheie: viituri, ape mari, scurgere specifică maximă, strat
mediu scurs.
Key words: high floods, overfulfilled watermark, maximum specific
drainage, the drained average stratum.
Hydrological Records of the Rivers in Oltenia Region: In the present
paper there are presented the results of an analysis, from which there
can be inferred the exceptional values of maximum drainage,
recorded on the main rivers in Oltenia, in the last fifty (50) years.
There have been emphasized: the actual values of maximum drainage,
the year when these values were registered, the maximum volume of
water drained during the high flood, the form coefficient of the high
flood, the maximum specific drainage, the drained average stratum
and its limits of variation within each basin that has been analyzed.
DURATE MAXIME ÎNREGISTRATE LA VIITURI ŞI APE MARI PE
PRINCIPALELE RÂURI DIN OLTENIA
Intenţia noastră de a prezenta o analiză a duratei viiturilor mari, pe fiecare
râu important, la principalele staţii hidrometrice, ar fi nu numai una temerară, dar,
practic, aproape imposibilă. Spunem aceasta deoarece volumul de materiale ce
trebuie căutat în arhiva ştiinţifică este imens (peste 5.000 fişe de niveluri, şi cam tot
atâtea fişe de debite), iar accesul nu este totdeauna prea facil.
De aceea, am considerat raţională o selecţie a celor mai mari 2-3 viituri
(fig.1, fig. 2), ce au prezentat extensia teritorială cea mai mare, debitele maxime
printre cele mai ridicate, şi, nu în ultimul rând, durata cât mai mare, având în
vedere interesul economic asupra volumelor de apă tranzitate (prin albii şi
acumulări), stocate şi/sau exploatate.
Selectând viiturile care întrunesc cât mai bine cele trei criterii, am constatat
că viitura din lunile octombrie-noiembrie 1972, se detaşează ca valoare a
principalilor parametri (debit maxim, volum scurs, strat mediu scurs, durată de
propagare etc).
Mai mult, această viitură a fost evaluată de noi, la vremea respectivă (într-o
lucrare publicată), că ar putea fi încadrată la o probabilitate de producere 2

Fig. 1. Hidrografele viiturii din octombrie 1972 pe râul Olt (aval defileu)
The hydrographers of the high flood from October 1972 on the Olt River (downstream the defile)
58
Fig. 2. Hidrografele viiturii din octombrie 1972 pe râul Jiu
The hydrographers of the high flood from October 1972 on the Jiu River

Dar iată ce caracteristici de durată şi de mărime a nivelurilor şi debitelor a
prezentat viitura din octombrie-noiembrie 1972 pe ansamblul teritoriului Olteniei
(tabelul 1):
Nr
crt
Râul
Tabelul 1. Parametrii principali ai viiturii din 1972 pe râurile din Oltenia
The main parameters of 1972 high flood on the rivers within Oltenia
Staţia
hidrometrică
Declanşarea viiturii Creşterea viiturii Culminaţia viiturii Descreşterea viiturii
Ziua Ora
Q b
(mc/s)
H
(cm)
miră
Zile /
Ore
+ΔQ
(mc/s)
+ΔH
(m)
Ziua Ora
Hmax
Qmax
(cm)
(mc/s)
miră
Zile/
Ore
-ΔQ -ΔH
(mc/s) (m)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
1 Jiu Peşteana 3 7 46,7 99 8/190 1310 3,57 11 5 1360 456 20/482 1280 3,24 28/672
2 Jiu Filiaşi 3 7 51,0 150 8/196 1550 3,52 11 11 1600 502 20/481 1520 3,84 28/677
3 Jiu Podari 3 17 107 178 8/185 1890 3,09 11 13 2000 487 19/453 1890 3,09 27/638
4 Jiu Zăval 4 7 83,6 120 8/183 1610 3,34 11 22 1690 454 20/489 1550 3,44 28/672
5 Gilort Tg.Cărbuneşti 3 7 7,80 15 7/184 371 3,35 10 23 379 350 19/440 372 3,38 26/624
6 Gilort Turburea 3 7 7,52 78 8/192 619 2,49 11 7 627 327 17/408 612 2,71 25/600
7 Huşniţa Strehaia 3 7 0,313 58 5/114 136 5,12 8 1 136 570 8/198 135 4,52 13/312
8 Amaradia Albeşti 3 17 2,88 112 7/178 337 3,51 11 3 340 463 3/59 328 3,73 10/237
9 Raznic Breasta 3 17 0,197 148 4/105 190 4,68 8 2 190 616 14/317 189 3,99 18/422
10 Drincea Cujmir 3 17 1,10 38 5/114 162 4,06 8 11 163 444 12/284 158 4,02 17/398
11 Desnăţui Dragoia 3 17 0,234 56 5/110 79,8 2,54 8 7 80,0 310 12/298 79,6 2,34 17/408
12 Desnăţui Lipov 3 7 0,221 147 8/190 175 5,03 11 5 175 650 19/458 170 4,28 27/648
13 Desnăţui Goicea 3 7 1,72 64 8/207 188 3,52 11 22 190 416 19/ 451 181 3,04 27/658
14 Baboia Afumaţi 3 7 0,205 160 7/168 19,2 1,15 10 7 19,4 275 20/490 18,1 0,93 27/658
15 Olt Cornet 3 7 195 118 12/292 729 1,54 15 11 924 272 29/688 774 1,74 41/980
16 Olt Rm. Vâlcea 3 17 238 129 2/50 785 1,58 5 21 1023 287 39/920 845 1,77 41/970
17 Olt Slatina 3 17 329 150 8/182 1317 2,10 11 7 1650 360 33/774 1410 2,37 41/956
18 Olt Stoeneşti 3 17 304 150 8/196 2260 3,64 11 21 2560 514 33/778 2300 3,75 41/974
19 Olt Izbiceni 3 17 295 100 8/201 2610 2,45 12 2 2900 345 34/797 2660 2,85 42/998
20 Olteţ Balş 3 17 10,8 201 8/183 931 3,04 11 8 942 505 9/225 934 3,66 17/408
21 Gemărtălui Gropşani 3 17 0,040 146 7/174 54,3 2,70 10 23 54.4 316 10/248 54,3 2,60 17/422
22 Teslui Reşca 3 17 1,19 72 8/185 126 3,28 11 10 127 400 9/230 125 3,21 17/415
NOTĂ: Timpii de creştere şi de descreştere ai viiturii au fost calculaţi faţă de momentul producerii vârfului maxim, incluzându-se în timpii respectivi
şi vârfurile secundare de viitură, ce au precedat sau succedat momentul maxim al viiturii.
Din analiza datelor înscrise în acest tabel se pot remarca următoarele aspecte
importante:
• Viitura a afectat, în principal, bazinul Olt (mai puţin subbazinul Lotru şi
afluenţii mai mici de pe versantul sudic al munţilor Căpăţânei), partea piemontană
şi de câmpie a bazinului Jiu, şi ceilalţi afluenţi ai Dunării pe sectorul oltean.
• Viitura a înregistrat timpi foarte mari, de creştere şi totali, ceea ce
sugerează volume scurse foarte mari.
• Pe râurile Olt (aval Rm. Vâlcea) şi Jiu (aval Rovinari) s-au înregistrat cele
mai mari debite din perioada cu observaţii (după 1950).
• Valori destul de mari ale scurgerii s-au înregistrat şi pe celelalte râuri.
• Ţinând cont că viitura a fost generată numai de ploi, căzute pe un interval
mare de timp (9 zile) şi însumând cantităţi cuprinse între 150 şi 350 mm, pe cea
mai mare parte a teritoriului Olteniei, se poate estima că frecvenţa unei astfel de
viituri este de cel puţin 2/100 ani, dacă nu chiar 1/100 ani.
• Faţă de valorile de detaliu prezentate, credem că aprecierea noastră nu este
hazardată.
Durata
totală
(Tt)
Zile/
Ore
59

DEBITE MAXIME ŞI VOLUME DE APĂ SCURSE
LA CELE MAI MARI VIITURI ŞI APE MARI
Viitura din octombrie-noiembrie 1972 a prezentat câteva particularităţi
importante:
• cantităţile de precipitaţii, deşi destul de mari, nu au imprimat viiturii un
ritm accentuat al scurgerii, din care cauză toate râurile au prezentat mai multe
vârfuri pe hidrograful viiturii. Acestea, ca rezultat al intensităţii variabile a ploilor,
căzute fără întrerupere în perioada 03-11 octombrie, precum şi al aportului diferit
al afluenţilor;
• variaţia lentă a nivelurilor, atât în creştere, cât şi în descreşterea acestora;
• durata viiturii, a fost destul de diferită: pe Olt şi pe Jiu suita vârfurilor
viiturii a durat până aproape de jumătatea lunii noiembrie (30-40 zile), în timp ce,
pe râurile celelalte, cu bazine mijlocii sau mici, descreşterea viiturii s-a limitat până
în partea a doua a lunii octombrie (10-20 zile);
• viitura pe râul Olt, provenind în cea mai mare parte din precipitaţiile căzute
şi debitele afluenţilor extracarpatici, a prezentat o succesiune de 4-5 vârfuri, din
care trei mai importante (pe 6, 11 şi 23 octombrie); aşa se explică debitul de vârf
mai estompat. Altfel, în condiţiile unei viituri monoundice, debitul maxim ar fi fost
mult mai mare. Nu acelaşi lucru s-ar fi întâmplat în cazul volumului scurs, care
probabil înregistra o valoare apropiată cu cea rezultată din calculele noastre.
*
Pentru a avea o imagine asupra derulării în timp a viiturilor excepţionale, a
debitelor maxime şi volumelor maxime înregistrate, redăm în tabelul 2 valorile
record ale debitelor şi volumelor maxime înregistrate în perioada de circa 50 de ani
de observaţii şi măsurători.
Din analiza datelor înscrise în acest tabel se pot face unele constatări
importante:
• râurile din sectorul montan al bazinului şi din subbazinul Lotru au înregistrat cele
mai mari debite în anii 1964 şi 1961 (în ordinea mărimii debitelor de vârf);
• râurile ce traversează zona subcarpatică şi Piemontul Getic au înregistrat
cele mai mari debite în anii 1969 (Tismana, Motru, Coşuştea, Olăneşti) şi 1991
(Bistriţa de Gorj, Gilortul superior şi mijlociu, Bistriţa de Vâlcea, Luncavăţ,
Peşceana, Olteţ şi Gemărtălui);
• râurile mari (Oltul – extracarpatic, Jiul), care traversează toate unităţile de
relief, au înregistrat cele mai mari viituri (şi debite) în anii 1972 (detaşat), 1970,
1975;
• afluenţii Dunării şi celelalte râuri de câmpie, au prezentat viituri mari, dar
cu caracter local, în anii: 1955 (Tesluiul), 1954, 1970, 1972, 1983 (Topolniţa,
Drincea, Desnăţui);
60

• în ce priveşte mărimea volumului scurs, s-au făcut calcule pentru viiturile
din anii 1969 (Motru şi Tismana), 1972 (Oltul, Jiul), 1970 (Lotru), indicându-se:
durata de calcul a volumului, forma hidrografului (γ) şi bineînţeles debitul de vârf
al viiturii;
• se poate aprecia că, unele dintre valorile excepţionale ale debitelor sunt
atribuite unor probabilităţi de calcul mici numeric (1%, 0,5%), şi ca atare, există
teoretic şansa de a se repeta, peste un interval mai mare de timp.
Tabelul 2. Debite maxime şi volume maxime de apă înregistrate pe principalele râuri din Oltenia
Maximum discharges and water volumes registered on the main rivers within Oltenia
Nr.
crt.
Râul
Staţia
hidrometrică
F
(km 2 )
H m
(m)
Perioada de
observaţie
Debit
max.
mc/s
Anul
Volum
maxim
(mil.
mc/zile)
Perioada
producerii
1. Jiu Câmpu lui Neag 159 1346 1957-2002 237 1966 22,5 VII-VIII. 1966
2. Jiu Iscroni 502 1134 1953-2002 625 1964 25,6 X. 1972
3. Jiu Vădeni 1421 1001 1950-1984 700 1964 509/48 IV-VI. 1965
4. Jiu Peşteana 3299 653 1931-1978 1320 1940 611/15 1940; X. 1972
5. Jiu Filiaşi 5239 563 1931-2002 1600 1940,1972 1100/42 1940 ; 1961; 1972
6. Jiu Podari 9253 446 1931-2002 2000 1972 1720/42 1954; 1972
7. Jiu Zăval 10046 417 1964-2002 1700 1972 1160/15 X. 1972
8. Tismana Godineşti 126 501 1946-2002 382 1969 15,0 VII-VIII.1969
9. Tismana Câlnic 364 370 1960-2000 636 1969 37,3 VII-VIII. 1969
10. Jaleş Stolojani 154 851 1953-2002 170 1953 46,7 X. 1972
11. Bistriţa Teleşti 270 540 1956-2002 375 1991 52,9 1991
12. Gilort Novaci 124 1350 1949-1983 269 1969
13. Gilort Tg. Cărbuneşti 630 749 1954-2002 469 1991 87/18 1972
14. Gilort Turburea 1029 590 1921-2002 730 1973 196/18 1972
15. Blahniţa Tg. Cărbuneşti 225 467 1967-2002 466 1969
16. Motru Târmigani 302 751 1947-2002 640 1969 44,2 VII. 1969
17. Motru Broşteni 646 526 1955-2002 900 1969 56,0 VII-VII. 1969
18. Motru Faţa Motrului 1703 384 1931-2002 1570 1969 146 X. 1972
19. Coşuştea Corcova 420 482 1953-2002 658 1969 37,5 VIII. 1972
20. Huşniţa Strehaia 300 264 1970-2002 136 1972 40,5/12 1972
21. Amaradia Albeşti 859 273 1959-2002 544 1980 62,9/10 1972
22. Raznic Breasta 475 204 1955-2002 190 1972 44,9/10 1972
23. Olt Câineni 13435 751 1975-2002 1810 1975 1972
24. Olt Cornet 13835 754 1967-2002 1850 1975 998/18 1972
25. Olt RâmnicuVâlcea 15292 792 1950-1997 2480 1970 2040/48 1956
26. Olt Slatina 18842 735 1650 1972 1610/18 1972
27. Olt Stoeneşti 22804 678 1960-1991 2570 1972 1960/18 1972
28. Olt Izbiceni 23940 625 1961-1995 2900 1972 1860/18 1972
29. Lotru Voineasa 298 1581 1955-1995 290 1970 140/45 1965
30. Lotru Valea lui Stan 928 1424 1959-1997 454 1964
31. Olăneşti RâmnicuVâlcea 226 764 1960-2002 377 1969
32. Bistriţa Băbeni 412 777 1981-2002 385 1991
33. Luncavăţ Oteşani 1966-2002 257 1991
34. Luncavăţ Şirineasa 1984-2002 351 1991
35. Peşceana Zlătărei 239 296 1960-2002 390 1991
36. Olteţ Nistoreşti 1955-1996 200 1991 58,4/40 1957
37. Olteţ Oteteliş 1959-2002 440 1991
38. Olteţ Balş 2095 414 1954-2002 1190 1991 375/40 1956
39. Cerna Măciuca 1964-2002 431 1991
40. Gemărtălui Gropşani 184 238 1966-2002 120 1991 20,5/14 1972
41. Teslui Reşca 589 162 1954-2002 165 1955 41,6/14 1972
42. Topolniţa Halânga 240 426 1970-2002 285 1999
43. Drincea Corlăţel 220 240 1982-2002 241 1983
44. Drincea Cujmir 680 195 1952-2002 163 1972 35,6/12 1972
45. Desnăţui Dragoia 226 270 1964-2002 97 1970 17,3/9 1972
46. Desnăţui Lipov 611 162 1953-1993 192 1954 94,3/40 1954
47. Desnăţui Goicea 1710 132 1972-2002 190 1972 74,3/21 1972
61

SCURGEREA MAXIMĂ SPECIFICĂ. STRATUL MAXIM SCURS
Dacă valorile debitelor maxime şi volumele scurse prezintă o importanţă de
cunoaştere pentru proiectarea lucrărilor hidrotehnice şi exploatarea lor, cunoaşterea
valorilor straturilor scurse şi mai ales ale scurgerii specifice maxime prezintă o
importanţă ştiinţifică, legată de capacitatea reală de scurgere (bogăţia de apă) a
bazinului în cauză.
În tabelul 3 sunt prezentate cele mai importante valori ale celor doi
parametri.
Tabelul 3. Valori excepţionale ale caracteristicilor scurgerii
Exceptional values of the discharge features
Nr.
crt.
Râul
Staţia
hidrometrică
F
(km 2 )
H
(m)
Coef. de
formă
(γ)
-
0,29
0,30
0,32
0,36
0,45
0,42
0,43
0,35
0,48
Caracteristicile scurgerii
Scurg.
spec.max.
(q max ,l/s.km 2 )
Strat
mediu
scurs (mm)
Viitura
din anul
1.
Jiu Vădeni
493 358 IV-VI.1965
1421 1001
232 87,3 X.1972
2.
Jiu Peşteana
182 27,3 VI.1970
3299 653
441 159 X.1972
3.
Jiu Filiaşi
282 54,8 1961
5239 563
305 149 X.1972
4.
Jiu Podari
143 38,3 VI.1961
9253 446
216 116 X.1972
5.
Jiu Zăval
58,1 7,3 VI.1970
10046 417
158 103 X.1972
6. Gilort Tg. Cărbuneşti 630 749 744 138 X.1972
7.
Gilort Turburea
0,18 901 55,1 1973
1029 590
0,30 583 151 X.1972
8. Huşniţa Strehaia 300 264 453 135 X.1972
9. Amaradia Albeşti 859 273 633 73,2 X.1972
10. Raznic Breasta 475 204 400 94,5 X.1972
11. Olt Cornet 13835 754 134 72,1 X.1972
12. Olt Râmnicu Vâlcea 15292 792 162 133 1958
13. Olt Slatina 18842 735 87,6 85,4 X.1972
14. Olt Stoeneşti 22804 678 113 85,9 X.1972
15. Olt Izbiceni 23940 625 121 77,7 X.1972
16. Lotru Voineasa 298 1581 973/1970 470 45 zile /1965
17. Lotru Valea lui Stan 928 1424 489 1964
18. Olăneşti Râmnicu Vâlcea 226 764 1668 1969
19. Bistriţa Băbeni 412 777 934 1991
20. Peşceana Zlătărei 239 296 1632 1991
21. Olteţ Balş 2095 414 568 179 1956
22. Gemărtălui Gropşani 184 238 652 111 1972
23. Teslui Reşca 589 162 280 70,6 1972
24. Topolniţa Halânga 240 426 381 1972
25. Drincea Corlăţel 220 240 1095 1983
26. Drincea Cujmir 680 195 240 52,4 1972
27. Desnăţui Dragoia 226 170 429/1970 76,5 1972
28. Desnăţui Lipov 611 162 314 154 1954
29. Desnăţui Goicea 1710 132 111 43,4 1972
Din analiza datelor înscrise în acest tabel, se pot face următoarele constatări:
• În ce priveşte scurgerea maximă specifică:
– deşi distribuţia teritorială a precipitaţiilor, ce au generat viiturile, a fost
destul de inegală, concentrarea scurgerii în receptorii principali, reflectă legitatea
62

de bază a scurgerii, aceea, că valorile scurgerii specifice scad de la izvoarele unui
râu spre vărsarea în emisarul superior. Ex.: viitura din octombrie 1972 pe râul Jiu,
a înregistrat valori ale q max între 441 l/s/km 2 la Peşteana, 305 la Filiaşi, 216 la
Podari, 158 la Zăval.
Faptul este confirmat şi în cazul viiturii din anul 1970 pe râul Jiu:
182 l/s.km 2 la Peşteana, în scădere până la 58,1 l/s.km 2 la Zăval;
– la celelalte viituri înscrise în tabel, această legitate este mai puţin pusă în
evidenţă;
– pe ansamblul bazinelor mari q max a atins valori de ordinul: între 744 l/s.km 2
şi 58,1 l/s.km 2 , în bazinul Jiu; între 1668 l/s.km 2 şi 87,6 l/s.km 2 , în bazinul Olt;
între 1095 l/s.km 2 şi 111 l/s.km 2 , în bazinele mijlocii şi mici.
• În ce priveşte stratul mediu scurs (pe viitură), remarcăm următoarele:
– mărimea stratului scurs este strict dependentă de volumul viiturii tranzitată
prin secţiunea fiecărei staţii;
– stratele scurse depind de mărimea stratului de precipitaţii căzut, în amonte
de fiecare staţie. O ploaie generală, uniformă ca valoare, dă naştere unor straturi
scurse în scădere dinspre izvoare, spre vărsare. Majoritatea ploilor mari cantitativ,
fiind neuniforme, generează straturi scurse destul de variabile;
– analizate pe bazine, straturile scurse la cele mai mari viituri, au prezentat
următoarele limite de variaţie:
– în bazinul Jiu: între 27,3 mm şi 358 mm;
– în bazinul Olt: între 70,6 mm şi 470 mm;
– în bazinele afluente (mai mici) ale Dunării: între 43,4 mm şi 154 mm.
Datele din acest tabel reflectă faptul că, majoritatea precipitaţiilor au afectat
areale foarte diferite de bazin şi cu cantităţi destul de neuniforme, şi, ca urmare,
valorile celor două caracteristici ale scurgerii, în mod firesc, au fost destul de
variabile pe ansamblul teritoriului Olteniei.
CONCLUZII
• Pe râurile din Oltenia au fost înregistrate, în perioada ultimilor 50 de ani
(cu observaţii şi măsurători hidrometrice), câteva viituri foarte importante (1970,
1972, 1969, 1991, 1999), fie pentru valoarea debitului de vârf, sau pentru durata şi
volumul important al acestora.
• Cea mai rapidă viitură, cu debitul de vârf cel mai ridicat, a fost viitura
înregistrată în intervalul 29.07 – 03.08.1969, când râul Motru a înregistrat un debit
de vârf de 1570 m 3 /s în data de 30.07.1969, ca rezultat a concentrării precipitaţiilor
din bazin şi creşterii nivelului râului cu 6,24 m la staţia hidrometrică Faţa Motrului,
în timp ce creşterile de nivel pe afluenţi şi cursul superior şi mijlociu au atins valori
de până la 5 m. Aceste valori excepţionale ale debitelor de vârf înregistrate la
această viitură au fost atribuite unor probabilităţi de depăşire (p)

• Stratul mediu scurs a atins valori între 100 şi 160 mm pe Jiul inferior la
viitura din octombrie 1972, în timp ce în bazinul Olt, au fost înregistrate la aceeaşi
viitură valori ale stratului scurs de până la 470 mm.
• Scurgerea specifică maximă a atins valori de peste 1000 l/s.km 2 la viitura
din iulie 1969, la staţiile: Râmnicu Vâlcea pe râul Olăneşti, Zlătărei pe râul
Pesceana şi Corlăţel pe râul Drincea.
BIBLIOGRAFIE
Diaconu, C. şi colab. (1961), În problema duratei totale a viiturilor, Studii de hidrologie, I,
ISCH, Bucureşti.
Diaconu, C. (1969), În problema metodologiei calculului volumelor maxime, Studii de
hidrologie, XXVI, ISCH, Bucureşti.
Diaconu, C. şi colab. (1970), Aspecte hidrologice ale viiturilor pe unele râuri interioare,
din primăvara anului 1970, Hidrotehnica Bucureşti.
Mociorniţă, C. (1965), Calculul debitelor maxime pe râurile din R.P.R., „Meteorologia,
hidrologia şi gospodărirea apelor”, nr. 1, Bucureşti.
Savin, C. (1973), Aspecte hidrologice ale viiturilor pe râurile din Oltenia din luna
octombrie 1972, „Protecţia mediului, resurse de apă şi gospodărirea apelor”, Seria A,
nr.9, CIDH, Bucureşti.
64

ROLUL REZISTENŢEI ROCILOR ÎN DIMENSIONAREA UNOR
ELEMENTE MORFOMETRICE ALE REŢELEI HIDROGRAFICE
DIN BAZINUL SLĂNICUL BUZĂULUI
Ion ZĂVOIANU ∗ , Florina GRECU ∗∗ , Gheorghe HERIŞANU ∗ ,
Cornelia MARIN ∗
Concepte-cheie: Slănicul Buzăului, morfometrie, rezistenţa rocilor.
Key words: Slănicul Buzăului, morphometry, rock resistance.
Rol of the rocks resistance in the size of some morphometric elements of
the river network from Slănicul Buzăului river basin. This paper consiss
in the setting of the areas supported by rocks with approximately the same
resistance to erosion, according to the classification made by the Romanian
Geologic Committee. Then it analysis the frequency of the first and second
order stream segments over these areas, the frequency of cumulated stream
segments, the average length of the first and second order stream segments.
There have been noticed some variations of the drainage density as function
of the rocks rezistivity for the first, second and cumulated up to the third
order stream segments as well as of the average slope of the second and
third order stream segments over the same specific areas. In all cases there
is an variation of the morphometric elements, due to the specific resistance
to weathering of the rock type.
CARACTERISTICI GENERALE
Bazinul hidrografic al râului Slănic, afluent al Buzăului pe partea stângă,
acoperă o suprafaţă de 429 km 2 din arealul Carpaţilor şi al Subcarpaţilor de Curbură.
Din punct de vedere geologic, perimetrul studiat aparţine flişului extern, respectiv
Pânzei de Tarcău, şi zonei de molasă a Carpaţilor Orientali, denumită de unii
geologi Pânza Subcarpatică. Dacă se urmăreşte succesiunea rocilor se constată că
rocile mai tari, mai consolidate, se află în partea de nord şi nord-est, iar cele mai
moi în sud, dispunere care concordă şi cu etajarea reliefului.
Pentru a stabili modul în care proprietăţile mecanice ale rocilor pot influenţa
dimensionarea unor elemente morfometrice s-a încercat o clasificare a rocilor în
funcţie de gradul lor de rezistenţă, fiind unanim acceptat că, în funcţie de modul în
care reacţionează rocile la acţiunea agenţilor subaerieni, există două mari categorii:
roci tari, stâncoase, consolidate, rezistente la eroziune şi roci moi, neconsolidate, cu
o rezistenţă mică la eroziune.
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
∗∗ Universitatea Bucureşti, Facultatea de Geografie.
65

Protodiaconov (1957) a încercat să unifice printr-o relaţie rezistenţa la
compresiunea monoaxială a rocilor cu tăria relativă a acestora, denumită coeficient
de tărie. În urma unei astfel de clasificări au rezultat 10 clase şi 15 categorii care au
un coeficient de tărie ce variază între 0,3 (în cazul rocilor practic curgătoare de
genul pământuri îmbibate cu apă) şi 20 (roci tari de tipul cuarţite, bazalte). O altă
clasificare a fost realizată de H. Höfer şi M. Stamatiu, care au pornit de la tăria
medie a elementelor constitutive ale rocilor în raport cu duritatea şi rezistenţa la
rupere, la compresiune monoaxială rezultând cinci categorii.
În prezentul studiu s-a optat pentru clasificarea realizată de Comitetul
Geologic care pare mai completă deoarece ia în considerare mai multe
caracteristici fizico-mecanice şi geologice, cum ar fi: vârsta rocilor, caracterizarea
modului de cimentare, de alterare, coeziunea rocilor. Pe baza acestor caracteristici
întreaga succesiune de roci s-a împărţit în 6 grupe şi 12 categorii, coeficientul de
rezistenţă variind între 0,5 şi 25 (Băncilă, 1980).
Pornind de la această clasificare s-a procedat la o grupare a formaţiunilor
geologice din cadrul bazinului pe tipuri petrografice cu proprietăţi mecanice relativ
asemănătoare şi cu vârste apropiate. S-a stabilit astfel, un interval de rezistenţă
pentru roci şi nu o valoare unică pentru ca abaterea să nu depăşească un prag de
toleranţă.
Intervalul pentru coeficientul de rezistenţă de 10-12 corespunde, din punct de
vedere geologic formaţiunii oligocene din Pânza de Tarcău. Valori ale coeficientului
de rezistenţă de 7-8 s-a atribuit depozitelor cretacice (estompate prin dezvoltarea
redusă) şi eocene (gresii, calcare, argile). Tot în acest interval s-au grupat şi
depozitele acvitaniene şi burdigaliene care aparţin zonei de molasă. Chiar dacă
depozitele acvitaniene, reprezentate prin gresii, marne, argile cenuşii însoţite de
formaţiunea saliferă, au o rezistenţă mai mică sub aspect litologic, vechimea
depozitelor le conferă încadrarea în această categorie.
Pentru intervalul de variaţie al coeficientului rezistenţei, cuprins între 4,5-5,5,
s-au grupat toate depozitele aparţinând Zonei de molasă: tufuri, marne burdigaliene,
care apar doar în axele unor cute anticlinale, marne şi tufuri badeniene (reprezentate
prin marne şi tufuri cu globigerine peste care se dispune breccia sării) şi de vârstă
sarmaţiană (marne şi argile cu intercalaţii grezoase). În intervalul 1,8-2,5 se grupează
formaţiuni geologice aparţinând Pliocenului inferior (gresii, marne, cinerite). Datorită
particularităţilor petrografice, în acelaşi interval, au fost incluse şi depozite situate în
arealul Arbănaş la nord de Podu Muncii.
Pentru intervalul cuprins între 1,2-1,5, sub aspect petrografic, se regăsesc
aproape aceleaşi tipuri de roci ca şi cele din intervalul anterior, dar se mai reţine şi
prezenţa argilelor cărbunoase. Vârsta depozitelor (Dacian) denotă, totodată, o
compactare mai slabă.
Ultimul interval al coeficientului de rezistenţă considerat se situează între
0,5-1,0 şi grupează toate depozitele recente: romaniene, dar mai ales pleistocene şi
cuaternare. Multe depozite grupate aici sunt slab consolidate sau chiar mobile
(nisipuri, pietrişuri), ceea ce a determinat şi o apreciere a slabei lor rezistenţe la
acţiunea factorilor erozivi.
66

METODA DE ANALIZĂ
Folosind suportul topografic în scara 1:25 000 s-a trecut la ierarhizarea reţelei
hidrografice în sistemul de clasificare Horton-Strahler şi în final s-a obţinut ordinul 6
pentru cursul principal şi bazinul aferent (Horton, 1945). Toate segmentele de râu au fost
digitizate, fiecare primind şi câte un set de atribute absolut necesare pentru calculele
următoare. Folosind aceste rezultate s-a putut determina un model al drenajului din care
rezultă că şi în aceste condiţii de dinamică şi diversitate litologică, legile care definesc
modelul se verifică foarte bine. Peste reţeaua hidrografică astfel obţinută s-a suprapus
harta geologică a arealelor cu diferite grade de rezistenţă petrografică, din care se constată
că cea mai mare pondere (35%) o are arealul cu roci puţin rezistente la eroziune (0,5-1)
din partea inferioară a bazinului. Cele mai rezistente roci, cu coeficientul de tărie de
10-12 ocupă o pondere relativ mică (9%) din cadrul bazinului.
Pentru obţinerea datelor s-au folosit pe lângă cercetările de teren şi hărţile
topografice şi geologice care au fost scanate şi georeferenţiate, după care s-a vectorizat
limita formaţiunilor geologice, reţeaua hidrografică pe segmente de diferite ordine,
cumpenele de apă, curbele de nivel etc. Pentru toţi aceşti vectori au fost determinate o
serie de atribute ca: lungimea reţelei de râuri pe segmente şi ordine de mărime,
diferenţele de nivel între punctele de confluenţă, lungimea curbelor de nivel, perimetrul,
suprafaţa bazinelor de diferite ordine ş.a. Vectorizarea şi prelucrarea primară s-a realizat
cu ArcView 3.x, iar pentru prelucrarea avansată şi analiză ArcView 3.x şi ARCGIS 8.x,
modulele de bază plus o serie de extensii (Spatial Analist, Edit Tools, Xtools etc). Cu
ajutorul acestora şi prin utilizarea funcţiilor sifturilor GIS – intersecţie, uniune, interogare,
transformare etc, s-au putut determina toate atributele necesare parametrilor în
conformitate cu cerinţele metodologiei de analiză.
Avantajul utilizării GIS pentru digitizare, stocare şi prelucrare a informaţiei este
evidentă deoarece se poate lucra foarte uşor cu mai multe strate de informaţie şi cu
atributele elementelor digitizate (Săvulescu, 2000; Haidu, 1998). Pornind de la acest
suport, chiar dacă arealele diferă ca suprafaţă s-au căutat segmentele de râu şi bazinele
de ordine inferioare situate integral în cadrul unei formaţiuni. Pentru comparare s-au
ales numai parametrii cu valori mediate sau rapoarte ale dimensiunilor de lungimi şi
suprafeţe (tabelul 1).
REZULTATE OBŢINUTE
Analizând frecvenţa numărului de segmente de râu de primul şi al doilea
ordin aflate integral în cadrul arealelor delimitate se constată că cele mai
numeroase segmente sunt cele de primul ordin, în timp ce la ordinul 2 acestea sunt
de peste 5 ori mai puţine. În situaţia întregului bazin cea mai mare pondere ca
număr şi lungime o au cursurile de primul şi al doilea ordin. În cazul frecvenţei
segmentelor de primul ordin se constată că cele mai mici valori (9 segmente/km 2 )
se obţin în cazul formaţiunilor moi cu coeficient de rezistenţă de 0,5-1. Crescând
rezistenţa, dar tot în domeniul rocilor neconsolidate, se constată şi o creştere a
frecvenţei segmentelor de râu aproape de două ori, la 17,4 segmente/km 2 în cazul
formaţiunilor care au un coeficient de rezistenţă de la 1,8 la 2,5. În continuare,
67

trecerea spre rocile slab consolidate antrenează o uşoară reducere a frecvenţei
segmentelor de râu la 15,2 segmente/km 2 în cazul coeficientului de rezistenţă de 5
pentru ca la un coeficient de 10-12 valorile să scadă la 12,9 (fig. 1Aa). În cazul
segmentelor de ordinul 2 variaţia valorilor are un ecart mult mai redus, dar tendinţa
de la primul ordin se păstrează. În cazul frecvenţei cumulate a segmentelor de
ordinul 1 şi 2, configuraţia generală relevă acelaşi tip de legătură între cele două
variabile, ca şi la primul ordin (fig. 1Ac).
Tabelul 1. Parametrii morfometrici pe formaţiuni geologice
Morphometrical parameters within the geological formations
Intervale ale coef. de
rezistenţă 0,5-1 1,2-1,5 1,8-2,5 4,5-5,5 7-8 10-12
Parametru
Suprafaţa formaţiunii (kmp) 145 32,4 84 21,5 107 37,8
Frecvenţa Ord. 1 8,98 10,6 15 13,2 12,8 11,4
segmantelor Ord. 2 1,3 1,69 2,48 2,04 2,46 1,61
(nr/km 2 ) Ord. 1 şi 2 10,3 12,3 17,4 15,2 15,3 12,9
Ord. 1 0,39 0,36 0,30 0,27 0,31 0,30
Lungimea medie a
Ord. 2 0,65 0,67 0,41 0,29 0,45 0,46
segmentelor (km) Ord. 3 1,51 0,62 0,96 0,54 1,02 0,43
Ord. 1 3,52 3,80 4,51 3,69 4,06 3,50
Densitatea reţelei Ord. 2 0,85 1,14 1,03 0,8 1,1 0,75
(km/km 2 ) Ord. 1 şi 2 4,38 4,97 5,54 4,29 5,18 4,25
Ord. 1, 2 şi 3 4,72 5,05 5,95 4,47 5,63 4,28
Lung. scurgerii de
Ord. 1, 2 şi 3
pantă (km)
0,114 0,099 0,084 0,112 0,088 0,116
Panta medie a Ord. 2 111 136 183 209 192 271
segmentelor
(m/km) Ord. 3 56,5 97 122 133 33 171
Lungimea medie a segmentelor de primul ordin arată şi ea o uşoară variaţie,
fiind mai mare în formaţiunile moi (0,39 km pentru formaţiunile cu coeficienţi de
rezistenţă de 0,5-1), scade la cele mai mici valori (0,27 km) în formaţiunile pentru
care coeficienţii de rezistenţă sunt în intervalul de rezistenţă 4,5-5,5 ca apoi să aibă
din nou o uşoară creştere spre formaţiunile cu rezistenţă mai mare, fiind de 0,30 km
în cazul rocilor mai dure coeficient de rezistenţă de 10-12 (fig. 1Ba). Aceeaşi alură
o are şi distribuţia valorilor pentru segmentele de ordinul 2 cu diferenţe mai mari
între formaţiunile foarte moi şi cele cu valori medii ale coeficientului de rezistenţă
de 4,5-5,5 (fig. 1Bb). Creşterea frecvenţei segmentelor de râu de ordine inferioare
(1 şi 2) de la formaţiuni foarte moi spre cele cu rezistenţe cuprinse între 2 şi 4,
corespunzător cu o scădere a lungimilor medii, determină o creştere a gradului de
fragmentare a reliefului şi o reducere a lungimii scurgerii de pantă.
Densitatea reţelei hidrografice calculată pentru primele trei ordine, ca raport
între suma lungimilor segmentelor de râu şi suprafaţa formaţiunilor geologice
relevă o valoare mare a densităţii de drenaj (4,72 km/km 2 ) în cazul formaţiunilor
foarte moi cu coeficient de rezistenţă între 0,5 şi 1, atinge valoarea maximă de
68

5,95 km/km 2 pentru formaţiunile la care coeficientul de rezistenţă se află între 1,8
şi 2,5 pentru ca apoi să scadă treptat până ajunge la 4,28 în cazul formaţiunii cu cel
mai mare coeficient de rezistenţă (fig. 1Cc). În acest caz se constată o uşoară
creştere în cazul arealului în care coeficientul de rezistenţă este între 7 şi 8, având o
densitate mai mare (5,18 km/km 2 ) deşi în cazul lungimilor medii şi a frecvenţei se
remarcă mai puţin această abatere. Densitatea reţelei calculată pentru segmentele
de ordinul doi şi unu păstrează aceeaşi configuraţie a distribuţiei valorilor dar sunt
mult mai atenuate creşterile.
Ca rezultantă a densităţii de drenaj, lungimea scurgerii de pantă s-a calculat
pornind de la formula propusă de Horton în 1945 conform căreia:
Lp = 1 / 2 Dd, în care:
Lp = lungimea medie a scurgerii de pantă şi Dd = densitatea de drenaj.
Fig.1. Legăturile dintre coeficientul de rezistenţă geologică al rocilor şi: A, frecvenţa
segmentelor de râu de primul ordinul (a), al doilea (b) şi cumulat (c); B, lungimea medie a
segmentelor de primul ordin (a) şi al doilea (b); C, densitatea reţelei de primul ordin (a), al
doilea (b) şi cumulat pentru primul, al doilea şi al treilea ordin (c); D, Panta medie a
segmentelor de râu de ordinul al doilea (a) şi al treilea (b).
Relationships between the geologic resistance and: A, the frequency of the first (a),
second order stream segments (b) and cumulated (c); B, the average length of the first (a) and
second stream order segments (b); C, density of the first (a), second stream order segments (b)
and cumulated for the first, second and third orders (c); D, the average slope of the second (a)
and third stream order segments (b).
Din analiza modului de variaţie a acestui parametru în raport cu rezistenţa
rocilor se constată valori mai mari ale lungimii scurgerii de pantă (116 m) pentru
rocile foarte moi. Valorile scad până la 88 m pentru formaţiunile cu un coeficient
de rezistenţă între 1,8 şi 2,5, pentru ca apoi să crească treptat la 114 m pentru
formaţiunile la care coeficientul de rezistenţă se situează în intervalul 10 şi 12.
69

O creştere se constată şi la formaţiunile cu un coeficient de rezistenţă între 4,5 şi
5,5 la 112 m, dar în acest caz se impune verificarea şi în alte cazuri, deoarece
suprafaţa luată în considerare a fost prea mică. Este cunoscut faptul că valorile mici
ale lungimii scurgerii de pantă scurtează timpul pentru scurgerea de versant şi pe
cel de formare a viiturilor. Aceasta presupune o accelerare a proceselor de
concentrare în reţeaua de albii, care asociată cu rezistenţa slabă la eroziune a
rocilor şi o torenţialitate sporită, determină o creştere a volumului de aluviuni în
suspensie şi o intensificare a proceselor de eroziune.
Pantele medii ale segmentelor de râu de ordinul 2 şi 3 sunt de asemenea
reprezentative pentru a releva rolul rezistenţei geologice în dimensionarea acestui
element. Urmărind panta medie a segmentelor de ordinul 2 pe formaţiuni se
constată că cea mai mică valoare 111 m/km o au cursurile dezvoltate în cele mai
moi roci. Pantele cresc progresiv cu coeficientul rezistenţei geologice, atingând în
rocile cele mai rezistente 271 m/km, deci de 2,4 ori mai mari. Aceeaşi tendinţă se
observă şi în cazul pantelor de ordinul 3, care au 56,5 m/km în cazul celor mai moi
roci şi 171 m/km în cazul celor mai rezistente (fig. 1 D). Faptul este explicabil dacă
avem în vedere că actualele albii de râu sunt încastrate în roca de bază şi la nivel
multianual eroziunea acţionează asupra ei chiar dacă local aceasta este protejată de
o pătură de aluviuni. În acelaşi timp panta segmentelor de râu este cel mai dinamic
element al reţelei de albii, fiind direct legată de fluxul de materie, prin scurgere şi
de rezistenţa pe care o opune substratul la eroziune.
În concluzie, se poate remarca faptul că rocile din care este alcătuit
substratul bazinelor hidrografice au un rol important în dimensionarea elementelor
morfometrice. Problema trebuie studiată în continuare pentru a se putea cuantifica
cu suficientă corectitudine nivelul de implicare a rezistenţei rocilor şi în
dimensionarea altor elemente morfometrice ale bazinelor hidrografice.
BIBLIOGRAFIE
Băncilă, I. et al. (1980), Geologie inginerească, vol I, Editura Tehnică, Bucureşti.
Bucur, I. (1966), Observaţii geologice asupra flişului din zona Zârna – Penteleu – Slănic,
Dări de seamă ale Inst. Geol. Vol. LII/1, Bucureşti.
Haidu, I., Haidu, C. (1998), SIG Analiză Spaţială, Editura H.G.A., Bucureşti.
Horton, E. R. (1945), Erosional Development of Streams and their Drainage Basins,
Hydrophysical Approach to Quantitative Morphology, Geological Society of
America Bulletin, vol. 56, p. 275-370.
Protodiakonov, M. M, Boblikov, W. S. (1957), Calculation of rock resistance for a sample
of any shape. Ugol, 32 (4) (în rusă).
Săvulescu, C. et al. (2000), Fundamente GIS, Editura H.G.A., Bucureşti.
Zăvoianu, I. (1985), Morphometry of drainage basins, Elsevier, Amsterdam – Oxford –
New York – Tokyo.
Zăvoianu, I. (1997), Rocks and the morphometrical dimensioning of drainage basins, Rev.
„Roum. Géogr.” 41, Academia Română, Bucureşti.
70

ASPECTE ALE SCURGERII MINIME ÎN BAZINUL
HIDROGRAFIC PRUT
Florin VARTOLOMEI ∗
Concepte-cheie: bazinul hidrografic Prut, scurgere minimă, probabilitate.
Key words: Prut catchment, minimum flow, probability.
Some aspects about minimum flow in Prut catchment. The minimum
flow in the Prut basin represents a priority for the management of
water resources and water consumption. Due to the special climatic
conditions of the basin, the minimum monthly flow with both annual
and seasonal overpassing probability of 80%, 90%, 95% often gets
values of only liters per second. Also, some of the Prut’s tributaries
(Sitna, Jijia, Miletin and Bahlui – mainly in the Moldavian Plain) dry
out during summers. The records cover about 30 hydrometrical
stations over the Romanian part of the Prut basin, for periods of
40-50 years.
CARACTERE GENERALE
În Câmpia Jijiei, afluenţii Prutului prezintă o scurgere minimă cu asigurări
de 80, 90, 95%, cu valori de ordinul litrilor pe secundă. Scurgerea minimă pe
sectorul mijlociu al Prutului nu poate fi stabilită exact pentru regimul natural,
datorită diverselor folosinţe situate de-a lungul afluenţilor de ordinul 1 şi 2 de pe
dreapta Prutului: Başeu, Jijia, Sitna, Miletin, Nicolina, Bahlui, care, în perioadele
secetoase, stochează până la 80% din rezervele de apă, totuşi rezultate pentru acest
parametru vor fi prezentate în acest studiu.
Rezultă, aşadar, dificultatea determinării cantitative a scurgerii minime la
nivel anual, cât şi în perioada IV-XI. Prezentul studiu are ca scop evidenţierea
lipsei de apă de pe afluenţii din acest bazin, precum şi justificarea existenţei micilor
acumulări cu volum temporar de apă şi cu mare densitate (cea mai mare din ţară),
iar, din punct de vedere practic, se impune necesitatea suplimentării resurselor de
apă din râurile învecinate şi un management în distribuirea în timp a resurselor de
apă mult mai îmbunătăţit.
ALGORITMUL ANALIZELOR
Modalitatea de calcul pentru valorile debitului mediu minim cu asigurările
de 80, 90, 95, 97% a fost următoarea:
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
71

– din tabelele cu mediile lunare se extrage valoarea cea mai mică din an, pe
de o parte şi din lunile IV-XI pe de altă parte, rezultând un debit mediu lunar
minim anual şi unul pe sezon de vegetaţie;
– acestea se introduc în tabele separat, se ordonează descrescător şi se
calculează probabilităţile p%, utilizând tabelele Kriţki-Menkel;
– perechile de valori debit-probabilitate (p%) se trasează sub formă de puncte pe
diagrama curbei de asigurare separat pentru nivelul anual şi pentru cel sezonier;
– se extrag valorile cu asigurările menţionate mai sus după trasarea curbei,
valori care se prezintă în tabelele 1 şi 2, pentru cele mai importante staţii din
bazinul Prutului.
CAUZALITĂŢI ŞI REZULTATE
În bazinele hidrografice sub 300 km 2 fenomenul de secare este foarte frecvent, iar
valorile debitelor minime lunare cu probabilitate de depăşire (la nivel anual) de 80, 90,
95, 97% se prezintă în tabelul 1, în cazul bazinului hidrografic Prut:
Tabelul 1. Debite minime lunare cu probabilitate de depăşire (la nivel anual)
Minimum monthly flow with annual overpassing probability
Staţia – râul 80% 90% 95% 97%
Radăuţi – Prut 13,6 9,5 7,2 6,3
Ungheni – Prut 16,6 12,2 10,2 9,6
Dorohoi – Jijia 0,013 0,008 0,005 0,003
Dângeni – Jijia 0,045 0,029 0,021 0,016
Todireni – Jijia 0,055 0,032 0,022 0,018
Botoşani – Sitna 0,005 0,002 0 0
Todireni – Sitna 0,03 0,016 0,006 0
N.Bălcescu – Miletin 0,003 0,001 0 0
Victoria – Jijia 0,1 0,055 0,028 0,01
Hârlău – Bahlui 0,018 0,006 0,002 0
Pd.Iloaiei – Bahlui 0,056 0,032 0,015 0,005
Pd.Iloaiei – Bahluieţ 0,013 0,002 0 0
Cucuteni – Voineşti 0,002 0,001 0,0005 0,0005
Iaşi – Nicolina 0,01 0,005 0,003 0,002
Zamca – Locii 0,002 0,0005 0 0
Iaşi – Bahlui 0,136 0,072 0,048 0,032
Iaşi – Vămeşoaia 0,002 0,0005 0 0
Drânceni – Prut 20,2 16 14,4 13,5
Tupilaţi – Elan 0,012 0,008 0,006 0,004
Murgeni – Elan 0,022 0,015 0,011 0,009
Oancea – Prut 21 17 14,4 13,2
Fârţăneşti – Chineja 0,096 0,064 0,036 0,02
După cum se observă din reprezentările grafice (fig. 1 şi fig. 2) ale variaţiei
debitelor medii minime, cât şi din datele centralizate în tabelul 2, pentru nivelul
sezonier, valorile cele mai mari se înregistrează la Drânceni pe Prut, iar cele mai
mici la mai multe staţii din bazin, unele chiar cu secări prelungite, ca Podu Iloaiei
pe Bahluieţ, Hârlău pe Bahlui sau Iaşi pe Vămeşoaia.
72

25
20
15
10
5
0
Q m in
(mc/s)
1 2 3 4
80% 90% 95% 97%
Fig. 1. Debite minime lunare cu probabilitatea de depăşire de 80%, 90%, 95% şi 97%
anual. 1.Rădăuţi – Prut; 2.Ungheni; 3.Drânceni; 4.Oancea
Minimum monthly flow with an annual overpassing probability of 80%, 90%, 95%
30
25
20
15
10
5
0
Q min
(mc/s)
1 2 3 4
80% 90% 95% 97%
Fig. 2. Debite minime lunare cu probabilitatea de depăşire de 80%, 90%, 95% şi 97%
sezonier. 1.Rădăuţi – Prut; 2.Ungheni; 3.Drânceni; 4.Oancea
Minimum monthly flow with seasonal overpassing probability of 80%, 90%, 95% and 97%
(IV-XI)
Din aceleaşi reprezentări grafice realizate la o scară optimă pentru întregul
bazin se mai observă că singurele staţii cu valori clar notabile pentru aspectul
general al bazinului sunt cele de pe râul Prut, plasate în ordine pe grafic: Rădăuţi,
Ungheni, Drânceni şi Oancea.
În perioada scurgerii dintre lunile VI-VIII, care este cea mai redusă, nici
apele Prutului nu pot fi folosite pentru alimentări cu apă (parţial şi datorită
consumurilor şi reţinerilor de apă în iazuri), motiv pentru care s-au înregistrat
pentru ultimii 50 de ani de activităţi hidrometrice valorile caracteristice ale
debitelor medii minime cu valorile pentru asigurările caracteristice prezentate în
tabelele de mai sus.
După ultimele sinteze, debitul minim asigurat, după darea în exploatare a
tuturor acumulărilor, este de cel puţin 35 m 3 /s pe Prut la Ungheni.
În bazinele hidrografice afluente (Başeu, Jijia până la Dorohoi, Sitna,
Bahlui), debitul anual specific q 95% este egal cu zero, iar debitul minim lunar din
perioada caldă scade sub 10 l/s (pe Bahluieţ, la Podul Iloaiei şi pe Bahlui la Hârlău
înregistrându-se de altfel, cele mai frecvente secete din tot bazinul Prutului).
73

Tabelul 2. Debite minime lunare cu probabilitate de depăşire (la nivel sezonier, lunile IV-XI)
Minimum monthly flow with seasonal overpassing probability (IV-XI)
Staţia – râul 80% 90% 95% 97%
Radăuţi – Prut 19,6 16,5 13,8 12,2
Ungheni – Prut 22,8 17,6 14,3 11,6
Dorohoi – Jijia 0,013 0,008 0,005 0,003
Dângeni – Jijia 0,047 0,03 0,02 0,015
Todireni – Jijia 0,06 0,035 0,022 0,018
Botoşani – Sitna 0,006 0,003 0,002 0,001
Todireni – Sitna 0,044 0,019 0,008 0,004
N.Bălcescu – Miletin 0,004 0,002 0,001 0,0005
Victoria – Jijia 0,1 0,055 0,025 0,01
Hârlău – Bahlui 0,021 0,01 0,005 0
Pd.Iloaiei – Bahlui 0,062 0,039 0,017 0,007
Pd.Iloaiei – Bahluieţ 0,018 0,003 0 0
Cucuteni – Voineşti 0,003 0,001 0,0005 0,0005
Iaşi – Nicolina 0,013 0,006 0,004 0,002
Zamca – Locii 0,002 0,0005 0 0
Iaşi – Bahlui 0,17 0,086 0,049 0,032
Iaşi – Vămeşoaia 0,003 0,001 0 0
Drânceni – Prut 25,5 21,5 18 16,5
Tupilaţi – Elan 0,012 0,008 0,006 0,004
Murgeni – Elan 0,022 0,015 0,011 0,009
Oancea – Prut 28 22 18 16
Fârţăneşti – Prut 0,108 0,082 0,064 0,052
Trebuie menţionat că în bazinele afluenţilor cu altitudine medie redusă (sub
400 m), debitele de vară sunt mai mici decât cele de iarnă. În bazinul Prutului, pe
perioada de iarnă, scurgerea minimă este influenţată de puternice fenomene de
îngheţ (sloiuri sau zăpoare).
CONCLUZII
Datorită condiţiilor climatice, în special, debitele minime cu probabilitatea
de depăşire de 80%, 90%, 95% şi 97% atât la nivel anual, cât şi la nivel sezonier
înregistrează frecvent valori de ordinul litrilor pe secundă, iar fenomenul de secare
apare la numeroase staţii hidrometrice.
BIBLIOGRAFIE
Dumitrescu, S. (1964), Variaţia scurgerii anuale la râurile din RPR, „Hidrotehnica”, vol. IX,
nr. 12, Bucureşti.
Ujvari, I. (1972), Geografia apelor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
74

ECARTUL DE VARIAŢIE A DEBITELOR MEDII LICHIDE
(DUPĂ KLEMES). STUDIU COMPARATIV ÎNTRE BAZINELE
HIDROGRAFICE TROTUŞ ŞI PRUT (SECTORUL ROMÂNESC)
Florin VARTOLOMEI ∗ , Gianina CHIRILĂ ∗∗ , Simona RUSU ∗∗
Concepte-cheie: râul Prut, râul Trotuş, debit, ecart de variaţie, metoda
Klemes.
Key words: Prut river, Trotuş river, flow, interval of variation, Klemes
method.
The interval of variation for mean flow (after Klemes method).
Comparative study for the Prut and Trotuş river basins. The different
values for the interval of variation of mean flow in both basins can be
explained by the geographic particularities (positions, geology,
landscape, climate) and morphometric particularities (height, Rf, Rc),
the prevailing one being the climate. For both basins the study of the
interval of variation of mean flow sustains water management and
water supplies.
CARACTERISTICI FIZICO-GEOGRAFICE
1. Bazinul hidrografic Trotuş
Aşezare şi elemente morfometrice: bazinul hidrografic al râului Trotuş se
desfăşoară în regiunea montană şi deluroasă, care face parte din grupa centrală a
Carpaţilor Orientali, partea nordică a Munţilor Vrancei şi jumătatea sudică a
Subcarpaţilor Moldovei. Trotuşul parcurge 149,2 km de la izvor (din dreptul
localităţii Făgeţel din Munţii Ciucului) până la vărsarea în Siret (la sud-est de
oraşul Adjud), având un bazin de 4349 km 2 .
Condiţiile geologice: în regiunea montană se suprapune unităţii de orogen
din Carpaţii Orientali, în care au o mare dezvoltare: formaţiunile flişului cretacic
(intern), a flişului paleogen (marginal) şi cea neogenă subcarpatică.
Relieful: bazinul Trotuş se suprapune unor unităţi de relief variate dispuse în
trepte ce coboară de la vest la est, dând regiunii aspect de amfiteatru. Zona montană se
suprapune Munţilor Ciuc, Tarcău, Nemira şi Vrancei. Zona deluroasă, reprezentată prin
două subunităţi: ulucul depresionar, Tazlău-Caşin, cea mai vastă şi tipică depresiune
subcarpatică din ţară; un mare „uluc” la marginea munţilor flişului, şi culmile înalte
extreme cu altitudini de peste 700 m: Cărunta (716 m), Capăta (740 m), în Culmea
Pietricica; şi Ursoiul Mare (718 m), Coada Văii Babei (714 m ) în Dealul Ouşorul.
* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
∗∗ I.N.H.G.A. Bucureşti.
75

Clima are rolul dominant în formarea şi distribuţia resurselor de apă.
Bazinul hidrografic al Trotuşului prezintă variaţii climatice, de la nord la sud şi de
la vest la est. În zona montană, situată la în partea nord-vestică a bazinului,
precipitaţiile sunt bogate 1000-1100 mm/an, din care 650 mm, cad sub formă de
zăpadă, aceasta menţinându-se pe suprafaţa solului circa 100 zile. În depresiunea
intramontană Dărmăneşti, datorită poziţiei de adăpost, precipitaţiile se reduc până
la circa 600-700 mm/an. Zona subcarpatică se caracterizează prin precipitaţii de
550-650 mm/an.
2. Bazinul hidrografic Prut (sectorul românesc)
Aşezare şi elemente morfometrice: bazinul Prutului se află situat în partea
de est a României, fiind un bazin de contact între Podişul Moldovei, din România
în vest şi Podişul Podolic, de pe teritoriul Republicii Moldova în est. Evoluţia şi
aspectele geografice sunt legate de cele ale Podişului Moldovei, unii autori
considerând această unitate o subdiviziune a acestui podiş. Suprafaţa bazinului
hidrografic al Prutului ocupă 10970 km 2 în România, iar împreună cu suprafeţele
aferente de pe teritoriul Ucrainei şi Republicii Moldova un total de 28396 km 2 .
Condiţiile geologice: sub acest aspect bazinul Prutului se suprapune pe trei
unităţi structurale: Platforma Moldovenească (până la falia Fălciu-Plopana),
Platforma Bârladului (între faliile Fălciu-Plopana şi Adjud-Oancea) şi Platforma
Covurluiului, prezentând fiecare câte un soclu cu formaţiuni cutate acoperit de o
cuvertură, cu formaţiuni dispuse monoclinal.
Relieful: se prezintă ca un ansamblu de interfluvii întinse cu aspect de
poduri, dealuri şi coline separate de văi largi, sculptate în cuvertura sedimentară
monoclinală. Înclinarea generală a reliefului, spre sud-sud-est, în acelaşi sens cu
orientarea văilor mai importante, reflectă o evidentă adaptare la structură. Structura
monoclinală a favorizat apariţia formelor pozitive şi a văilor subsecvente. Treptele
principale care se impun în morfologie, au valori de 300-500 m în nord-vest,
300-400 m în partea centrală, 150-200 m în nord-est şi sud şi au o distribuţie relativ
echilibrată. Altitudinile de peste 500 m sunt puţine şi izolate. Cotele cele mai
coborâte se întâlnesc în lungul culoarului Prutului (130 m la Oroftina, 32 m în
apropiere de Ungheni şi sub 15 m spre confluenţă) (Băcăuanu, 1968).
Clima: datorită poziţiei sale majoritară în regiunea extracarpatică, departe de
influenţa maselor de aer din Oceanul Atlantic, însă larg deschisă acţiunii maselor
de aer de origine continentală din est, nord-est şi nord, bazinul Prutului primeşte
cantităţi anuale de precipitaţii moderate. Bazinului Prutului, suprapus pe Câmpia
Moldovei, este expus direct maselor de aer continentale, în care aerul dinspre vest
la coborârea unităţilor fizico-geografice înconjurătoare suferă frecvent procese de
föehnizare, cantităţile de precipitaţii sunt reduse, oscilând în general, în jurul a
500 mm (la Rădăuţi 564 mm, la Iaşi 529,4 mm).
CONSIDERAŢII GENERALE
Studiul ecartului de variaţie a debitelor medii multianuale este important
deoarece permite cunoaşterea limitelor resurselor potenţiale de apă care pot fi
furnizate de un bazin hidrografic.
76

Ecartul de variaţie permite aflarea nivelului de încredere în valori absolute
sau în procente faţă de un debit mediu anual pentru anumite folosinţe. Ecartul de
variaţie s-a calculat folosind formula lui Klemes:
S(Qn)= CvּQ/√n
Aceasta permite aflarea aşa numitului „ecart tip”, în care Cv este
coeficientul de variaţie al debitelor medii anuale, n reprezintă numărul de ani luat
în calcul, iar Q este debitul mediu multianual pe şirul de n ani. Rezultatul se poate
exprima atât în valori absolute de debit în m 3 /s, cât şi procentual.
Pentru estimarea nivelului de încredere de 95% se utilizează formula
Qn±2S(Qn), iar pentru nivelul de încredere de 99%, cel mai important, se
utilizează formula Qn±3S(Qn), în care Qn este debitul mediu pe perioada de
observaţii, iar S este parametrul calculat după formula prezentată mai sus.
Importanţa nivelului de încredere de 99%: din cele 3 niveluri la care poate
fi analizat debitul lichid (mediu, maxim şi minim), cel mediu este cel care exprimă
cel mai real un post dintr-un bazin şi oferă informaţii pentru asigurarea unei
folosinţe de apă. Aspectul practic este cel care are importanţă.
Ecartul tip va arăta gradul de încredere pe o perioadă îndelungată în
resursele de apă dintr-un bazin, care sub aspect temporal şi cantitativ pot varia ca
debite medii, iar încrederea de 99% este cea mai importantă deoarece valoarea
astfel calculată, va arăta variaţia acelui debit cel mai utilizat în tot şirul de ani, deci
cu importanţă practică şi cu probabilitatea de apariţie cea mai mare, având deci şi
variaţia cea mai mare şi care va determina categorisirea folosinţelor în raport cu
necesitatea faţă de factorul apă (de exemplu, pentru o centrală atomoelectrică sau
un sistem de irigaţii).
Bazinul Prutului este deficitar în ceea ce priveşte distribuţia resurselor de apă
atât în timp, cât şi în spaţiu, existând contraste puternice între nordul bazinului şi
sudul acestuia şi între extremitatea estică şi cea vestică, rezultând de aici
necesitatea de a realiza acumulări de tipul iazurilor şi heleşteelor, ca rezerve
utilizabile în timp, dar care influenţează regimul natural al scurgerii râurilor.
APLICAREA METODEI KLEMES
Aplicarea acestei metode presupune urmărirea unui algoritm de calcul, cum
este cel prezentat în continuare, având ca exemplu Staţia hidrometrică Belceşti de
pe râul Bahlui (tabelul 1).
Acest algoritm poate fi creat pentru o mai mare corectitudine şi eficienţă în
Ms Excel. Notaţiile indicilor din tabel au semnificaţia prezentată anterior.
REZULTATE
S-a calculat ecartul de variaţie al debitelor medii anuale pentru bazinele
hidrografice Prut şi Trotuş pe o perioadă comună de 51 de ani (1950-2001), cu
aplicarea metodelor de extindere pentru staţiile cu perioadă scurtă de măsurători
şi cu excluderea staţiilor la care şirul nu s-a putut valorifica din diverse motive (şir
77

Nr.
crt.
Tabelul 1. Algoritm de calcul după metoda KLEMES
Calculation’s algorithm for Klemes method
Algoritmul de calcul
pentru MSExcel
Formula utilizată sau semnificaţia parametrului
Ex.: Staţia
hidrometrică
Belceşti/
Bahlui
1. Q mediu =ΣQi/n 0,834163
2. Sumă Qi Suma debitelor medii Qi (ΣQi) 40,874
3. n Număr de termeni în şir (ani) 49
4. Sigma (radicalul final)
Rezultat extragere radical de la linia cu
numărul 7=sigma
0,544494
5. sum(Qi-Qmediu) la pătrat Calculul pentru Sigma sub radical la numărător 14,5272
6. n Număr de termeni în şir (ani) 49
7. sum(Qi-Qmediu) la pătrat/n Calculul pentru Sigma sub radical 0,296474
8. Cv Sigma/Qmediu 0,652743
9. S =Cv×Qmediu/radical din n 0,077785
10. radical din n Numitor pentru calcularea lui S 7
11. Cv × Qmediu Numărător pentru calcularea lui S 0,544494
12. 2S Dublu S 0,15557
13. 3S Triplu S 0,233355
14. Qmediu-2S Nivel de încredere de 95% 0,678594
15. Qmediu+2S Nivel de încredere de 95% 0,989733
16. Qmediu-3S Nivel de încredere de 99% 0,600809
17. Qmediu+3S Nivel de încredere de 99% 1,067518
18. Qmediu-2S - Qmediu+2S Diferenţa pentru 95% (m 3 /s) -0,31114
19. Qmediu-3S - Qmediu+3S Diferenţa pentru 99% (m 3 /s) -0,46671
20. variaţie 2S
Ecartul de variaţie pentru 95% (diferenţa linia
18 R3S faţă de Qmediu)=%
-37,2996
21. variaţie 3S
Ecartul de variaţie pentru 99% (diferenţa linia
19 R3S faţă de Qmediu) =%
-55,9494
incomplet de măsurători, valori înregistrate eronat în teren ş.a.). Cv-ul calculat
pentru cele 20 de staţii din bazinul Trotuş oscilează în jur de 0,3-0,5, în funcţie de
altitudine (deci cu valori normale pentru un astfel de bazin), la altitudini mari
având amplitudini mici şi valori mai mici. Pentru cele 28 de staţii luate în calcul
din bazinul hidrografic Prut (sectorul românesc), Cv oscilează între 0,6-0,7,
valorile scăzând de la staţiile de pe afluenţi către cele de pe Prut. În condiţiile unor
debite medii multianuale diferenţiate la cele două bazine în funcţie de condiţiile
fizico-geografice şi folosind formulele mai sus menţionate pentru ecartul de
variaţie se constată mari diferenţieri între cele două bazine hidrografice astfel:
• În bazinul hidrografic Trotuş, debitul mediu multianual poate să varieze pe
întreaga perioadă analizată (1950-2001), la toate cele 20 de staţii hidrometrice din
bazin faţă de debitul mediu multianual al fiecărei staţii între ±18% la Lunca de Sus
78

pe Oituz, în zone de izvoare şi ±33% la Ferăstrău pe Oituz, cu o medie pe întregul
bazin de 23% la nivelul de încredere de 95% (fig. 1) şi între ±27% la Lunca de Sus
şi ±50% pe Oituz la staţia Fierăstrău, cu o medie pe bazin de 35% la un nivel de
încredere de 99%.
Fig.nr. Ecartul tip al coeficientului de variatie a
debitelor medii anule pe raul Trotus
Ecartul (%)
40
30
20
10
0
Q95%
Q99%
Lunca
de Sus
Ghimes-
Faget
Goioasa
Tg.Ocna
Onesti
,
Vranceni
,
Statiile
Fig. 1. Ecartul tip al coeficientului de variaţie a debitelor medii anuale pe râul Trotuş
The interval of variation for Cv of annual mean flow Trotuş river
Ec%
100
80
60
40
20
0
y = 0,7709x + 36,506
Oroftiana Rădăuţi Radăuti
y = 2,3378Ln(x) + 23,765
Stânca
Ungheni
staţii
hidrometrice
nivel de încredere de 95%
nivel de încredere 99%
Fig. 2. Ecartul tip al coeficientului de variaţie a nivelului de încredere de 95% şi de 99%
pentru debitele medii lichide la principalele staţii de pe râul Prut
The interval of variation for overpassing level of 95% and 99% for annual flow
to the mean stations in Prut basin
• În bazinul Prutului, nivelul de încredere de 95% variază între ±17% la
Ungheni pe Prut (cea mai relevantă staţie de pe râul principal) şi ±47% la Tg.
Frumos pe Bahluieţ (în zona de obârşie) din estul bazinului (fig. 2), iar la nivelul de
încredere de 99% ecartul de variaţie al debitelor medii anuale este între ±25% la
Ungheni pe Prut şi ±75% tot la Tg. Frumos pe Bahluieţ. Se poate concluziona că
79

debitul mediu multianual înregistrat pe perioada celor 51 de ani analizaţi are o
variaţie la un nivel de încredere de 95% pe întregul sector românesc al bazinului
Prutului, cu cele 28 de staţii hidrometrice luate în calcul, de 37,45%, iar la un nivel
de încredere de 99% o variaţie medie pe bazin de 56,18%.
CONCLUZII
Valorile diferite ale ecartului de variaţie al debitelor medii la cele două
bazine se explică prin particularităţile fizico-geografice (poziţie, geologie, relief,
climă) şi morfometrice (altitudine, suprafaţă), dintre acestea rolul determinant
avându-l caracteristicile climatice.
Variaţia mai mică a ecartului de variaţie atât la un nivel de încredere de 95%,
cât şi de 99% în bazinul Trotuşului faţă de bazinul Prutului (cu valorile menţionate
mai sus) constă în faptul că deşi continentalismul climatic este o caracteristică
comună, acesta se manifestă moderat la bazinul hidrografic Trotuş şi excesiv în
bazinul Prut. În bazinul hidrografic Trotuş, precipitaţiile medii anuale de 800 mm,
în zona de obârşie a bazinului hidrografic şi de 500 mm în sectorul inferior, asigură
caracterul constant al surselor de alimentare ducând la o stabilitate a scurgerii.
Continentalismul excesiv al climatului din bazinul Prutului manifestat prin
precipitaţii reduse cu o medie de 400 mm/an (în cea mai mare parte a bazinului),
frecvenţa mare a secetelor, variaţia Cv datorită caracterului torenţial pe afluenţii
din sectorul superior al râurilor din Câmpia Moldovei şi printr-un regim de
alimentare nepermanent şi singular ca sursă (pluvială) determină o variaţie mai
mare a ecartului tip atât la nivelul de încredere de 95%, cât şi de 99% faţă de
bazinul hidrografic Trotuş.
Atât pentru bazinul hidrografic Prut, cât şi pentru bazinul hidrografic Trotuş,
analiza ecartului de variaţie a scurgerii medii stă la baza gospodăririi şi valorificării
resurselor de apă pentru asigurarea necesităţilor practice, datorită condiţiilor
enumerate mai sus fiind o preocupare mult mai importantă pentru bazinul
hidrografic al Prutului.
BIBLIOGRAFIE
Băcăuanu, V. (1968), Câmpia Moldovei, Editura Academiei, Bucureşti.
Diaconu, C. (1961), În problema coeficientului de variaţie al scurgerii anuale a râurilor
RPR, Studii de Hidrologie, vol. I., INMH, Bucureşti.
Dumitrescu, S. (1964), Variaţia scurgerii anuale la râurile din RPR, „Hidrotehnica”, vol. IX,
nr. 12, Bucureşti.
Ujvari, I. (1972), Geografia apelor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Zăvoianu, I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Editura Academiei, Bucureşti.
80

DISFUNCŢIONALITĂŢI ÎN GESTIUNEA ARIILOR
PROTEJATE NATURALE DIN ZONA METROPOLITANĂ A
MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
Maria PĂTROESCU ∗ , Cristian IOJĂ ∗
Concepte-cheie: arie protejată naturală, arie metropolitană,
disfuncţionalităţi.
Key words: natural protected area, metropolitan area, malfunctions.
Malfunctions in natural protected areas management in Bucharest
metropolitan area. The natural protected areas are extremely
important for the balanced functioning of the areas with a strong
human impact. Most of them have complex functions, with both
conservation and economic use (through tourism and leisure,
sustainable use of natural resources, education). In the Metropolitan
Area of Bucharest, most of the protected areas are used as leisure
areas, thing that prejudices the objects of protection. Due to this fact,
measures for the improvement of the natural protected areas
management in order to stop their degradation have to be taken.
INTRODUCERE
Ariile protejate naturale reprezintă teritorii extrem de importante pentru
funcţionarea echilibrată a spaţiilor puternic antropizate (Primack şi alţii, 2002),
majoritatea având funcţii complexe, în cadrul lor îmbinându-se acţiunile de
conservare cu cele de valorificare prin educaţie, turism, agrement, exploatare a
resurselor naturale.
Cunoaşterea stării actuale a ariilor protejate naturale din spaţiul metropolitan
al municipiului Bucureşti a presupus parcurgerea următoarelor etape: delimitarea
ariilor protejate naturale recunoscute la nivel naţional prin diferite acte legislative
şi ierarhizarea acestora; identificarea elementelor de patrimoniu natural care fac
obiectul protecţiei şi stabilirea reprezentativităţii acestora; analiza documentelor
ştiinţifice rezultate în urma cercetărilor care s-au realizat în aria metropolitană a
municipiului Bucureşti la nivelul ariilor protejate; identificarea disfuncţionalităţilor
existente prin observaţii în teren; stabilirea de măsuri prioritare de intervenţie
pentru îmbunătăţirea situaţiei actuale.
∗ Universitatea din Bucureşti, Centrul de Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor de
Impact.
81

ARIILE PROTEJATE NATURALE DIN ZONA METROPOLITANĂ A
MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
În zona metropolitană a municipiului Bucureşti, ariile protejate naturale
prezintă o importanţă deosebită pentru păstrarea unor elemente specifice zonei de
câmpie (elemente floristice şi faunistice caracteristice zonei silvostepei ori zonei
nemorale, caracteristici hidrologice), dar şi pentru îmbunătăţirea calităţii
habitatului intern şi extern al populaţiei din Bucureşti şi din spaţiul metropolitan.
Ariile protejate din zona metropolitană se constituie în spaţii de recreere
pentru locuitorii din municipiul Bucureşti sau din alte centre urbane, evidenţiindu-se
faptul că obiectivele de protecţie se îmbină cu cele legate de valorificare. Toate
ariile protejate din aria metropolitană a municipiului Bucureşti sunt rezervaţii
naturale (categoria IV IUCN). În arealul lor, protecţia elementelor naturale se
realizează prin intervenţie antropică activă, activităţile de recreere, turism şi
educaţie fiind permise.
În spaţiul ariei metropolitane a municipiului Bucureşti există cinci rezervaţii
naturale (Ielenicz şi alţii, 1986), reconfirmate prin Legea nr. 5/2000 şi o zonă
naturală protejată, declarată prin Hotărârea de Guvern nr. 792/1990.
1. Rezervaţia naturală complexă Pădurea Ciornuleasa, situată în comuna
Mitreni, judeţul Călăraşi, are o suprafaţă de 75,2 ha, reprezentând mai mult de
jumătate din suprafaţa totală a pădurii cu acelaşi nume. Pădurea este un şleau de
câmpie, caracteristic silvostepei, reprezentativ pentru această rezervaţie fiind
existenţa în stratul erbaceu a unor elemente floristice caracteristice etajului fagului,
cel mai cunoscut exemplu constituindu-l tătăneasa (Symphytum sp.). În prezent,
rezervaţia este utilizată pentru agrement de către locuitorii din oraşul Olteniţa, dar
şi pentru vânătoare. În ultimii ani, extracţia ilegală a lemnului de către locuitorii
din comunele din proximitate a condus la degradarea naturalităţii ecosistemelor
forestiere şi a diversităţii biologice.
2. Rezervaţia naturală forestieră Pădurea Oloaga-Grădinari se află în
comuna Comana şi ocupă o suprafaţă de 248 ha. Rezervaţia naturală Oloaga-Grădinari
face parte din Pădurea Comana, având drept obiectiv protecţia stejăretului în
amestec cu frasin, carpen, ulm, tei, multe dintre exemplarele de arbori depăşind
vârsta de 100 ani. În spaţiul acestei rezervaţii, în stratul ierbaceu, vegetează
ghimpele (Ruscus aculeatus), brânduşa galbenă (Crocus flavus), bibilica
(Fritillaria tenella), garofiţa românească de stepă (Dianthus trifascicularis var.
deserti), stânjenelul (Iris graminea), bujorul românesc (Paeonia peregrina var.
romanica), lăcrămioarele (Convalaria majalis) specii strict ocrotite în România.
Dintre problemele cu care se confruntă această arie protejată se remarcă extragerea
frauduloasă a ghimpelui, lăcrămioarei şi bujorului, comercializate ca plante
decorative în pieţele bucureştene. În ultima vreme, exploatarea teiului ajuns la
maturitate contribuie la degradarea habitatului ghimpelui şi pune în pericol
regenerarea acestei plante.
3. Rezervaţia naturală forestieră Pădurea Padina Tătarului situată tot în
comuna Comana, ocupă 230 ha din Pădurea Comana. Acest trup de pădure se
caracterizează prin predominarea stejarului (Quercus robur) şi cerului (Quercus
82

cerris). Printre obiectivele ocrotite se remarcă bujorul românesc (Paeonia
peregrina var. romanica), cocoşelul (Dianthus armeria) etc. În apropierea acestei
arii protejate se organizează anual, în luna mai, Festivalul bujorului, manifestare ce
contribuie la creşterea presiunii umane asupra plantelor ocrotite.
4. Rezervaţia naturală complexă Lacul Snagov se află în comuna Snagov,
judeţul Ilfov şi ocupă o suprafaţă de 100 ha. Lacul Snagov este cel mai mare liman
fluviatil din bazinul Ialomiţei, având o suprafaţă de 576 ha. Importanţa hidrologică a
lacului este completată de existenţa unor elemente floristice şi faunistice de valoare
ştiinţifică. Astfel, pe malurile lacului, în afara stufului şi papurei, cresc diferite specii de
nuferi, printre care şi nufărul indian (Nelumbo nucifera). Apa lacului este acoperită de
vegetaţie acvatică, plaurul atingând grosimi de 1,5 m în Coada Lungă, Coada Căţelului
etc. Dintre elementele floristice interesante amintim: otrăţelul (Aldrovanda vesiculosa),
săgeata apei (Sagittaria latifolia). Dintre elementele faunistice se remarcă fauna piscicolă,
fiind întâlnite mai multe specii de peşti: plătica, crapul, somnul, ştiuca şi două specii de
guvizi (Gobius sp. şi Proteshoryns sp.). Cercetările au evidenţiat prezenţa unor elemente
faunistice cu apartenenţă areal geografică pontică şi caspică. Pe malurile lacului au fost
amenajate mai multe debarcadere, de la care pornesc sau la care acostează ambarcaţiuni
de agrement, ştranduri, popasuri, restaurante, terenuri de sport, precum şi spaţii
rezidenţiale. De asemenea, lacul este utilizat de către lotul naţional de canotaj ca bază de
antrenament şi de către pescarii sportivi pentru concursuri.
Probleme deosebite apar datorită faptului că doar 100 ha din suprafaţa totală
a lacului (17%) este protejată. Astfel, acţiunile de protecţie nu se realizează
integrat, iar activităţile din apropierea lacului afectează întreaga suprafaţă lacustră.
În ultimul deceniu se constată o colmatare biogenă a cozilor, proces ce afectează
funcţionalitatea ecosistemului acvatic. Acestui proces i se adaugă deversările
necontrolate de ape uzate menajere sau a altor categorii de reziduuri (în special
hidrocarburi), ce conduc indirect la încărcarea chimică şi biologică a apelor lacului.
5. Rezervaţia naturală forestieră Pădurea Snagov se află în comuna Snagov
şi ocupă o suprafaţă de 10 ha. Rezervaţia face parte din vechii codrii ai Vlăsiei,
trupul de pădure având o suprafaţă de 1727 ha (cea mai întinsă pădure din
apropierea Bucureştiului), din care doar 0,57% beneficiază de protecţie. Vegetaţia
este reprezentată de o pădure de şleau de câmpie, în care domină stejarul (Quercus
robur) şi carpenul (Carpinus betulus). În partea vestică a lacului există o zonă de
interes ştiinţific de circa 10 ha, unde vegetează mai multe specii ale genului Fagus,
şi anume: Fagus sylvatica, Fagus orientalis şi Fagus taurica.
La aceste rezervaţii naturale se adaugă zona protejată naturală Scroviştea,
declarată, prin Hotărârea nr.792/1990, ca spaţiu de protocol al Preşedenţiei României.
DISFUNCŢIONALITĂŢI SPECIFICE ÎN GESTIUNEA ARIILOR
PROTEJATE DIN ARIA METROPOLITANĂ A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
Apropierea de municipiul Bucureşti contribuie la creşterea vulnerabilităţii
ariilor protejate naturale şi a dificultăţii de promovare a unor măsuri de
administrare eficiente care să conducă la atingerea obiectivelor acestora.
83

Activităţile recreative, percepţia ariilor protejate ca spaţii disponibile pentru
extinderea suprafeţelor construite, apropierea spaţiilor construite de limita ariilor
protejate etc. contribuie decisiv la înrăutăţirea stării elementelor ocrotite (tabelul 1). De
altfel, analizând evoluţia în timp istoric a ariilor protejate din aria metropolitană a
municipiului Bucureşti se observă o scădere semnificativă la nivelul suprafeţei (de
exemplu, în cazul Pădurii Snagov de la 100 ha la 10 ha) şi al numărului (nu mai
sunt recunoscute la nivel naţional Pădurea Râioasa, Pădurea Căldăruşani, Pădurea
Fântânele din Pădurea Comana, care se regăseau în lista de arii protejate a
Academiei Române din 1986).
De asemenea, o problemă deosebită este legată de delimitarea în teritoriu a
ariilor protejate, nici una dintre acestea neavând limite clare aprobate la nivel
judeţean sau naţional, fapt ce contribuie la creşterea vulnerabilităţii lor la
schimbările survenite în modul de utilizare a terenurilor.
Desfăşurarea unor activităţi antropice în interiorul sau proximitatea
ariilor protejate (Festivalul bujorului în Pădurea Comana, activităţile menajere şi
recreative în apropierea Lacului şi Pădurii Snagov etc.) contribuie de asemenea la
menţinerea unei presiuni ridicate asupra ariilor protejate.
În Pădurea Comana, s-au semnalat în ultimii ani mai multe campanii de
tăiere a arborilor care prezintă interes economic (tei, carpen etc.). Acţiunile de
defrişare s-au desfăşurat controlat (de către Ocolul Silvic Comana) sau ilegal (de
locuitorii din comunele din apropiere), în ambele cazuri semnalându-se afectarea
unor obiective ocrotite (de exemplu, Ruscus aculeatus).
În majoritatea pădurilor se exploatează în scop comercial specii de plante
utilizate de către populaţie în scop alimentar, medical sau decorativ. În unele dintre
ariile protejate acestea se constituie în reale ameninţări pentru speciile protejate (în
ariile protejate din Pădurea Comana se exploatează frecvent ghimpele, bujorul de
stepă, brânduşele, lăcrămioarele).
Activităţile de agrement desfăşurate în ariile protejate (în special în Pădurea
Snagov, Pădurea Ciornuleasa) au devenit în ultimii ani factori de presiune foarte
puternici pentru obiectivele protejate prin volumul de deşeuri generat, creşterea
actelor de vandalism asupra vegetaţiei, înmulţirea vetrelor de foc, apariţia spaţiilor
comerciale etc.
Gestionarea deşeurilor continuă să ridice probleme la nivelul tuturor ariilor
protejate din aria metropolitană, accesibilitatea ridicată contribuind la creşterea
volumului de deşeuri depozitate în cadrul lor.
De remarcat este că în nici o rezervaţie naturală nu sunt implantate panouri
de avertizare şi nici personal calificat care să se ocupe de pază şi supraveghere în
afara personalului silvic responsabil de fondul forestier.
84

Tabelul 1. Elemente specifice ariilor protejate din aria metropolitană a municipiului Bucureşti
Characteristics of natural protected areas in Bucharest metropolitan area
TIPUL DE
ZONĂ
PROTEJATĂ
ARII
PROTEJATE
NATURALE
REPREZENTATIVITATE
Specii, habitate şi ecosisteme
specifice zonei silvostepei şi
zonei nemorale
Sisteme acvatice specifice zonei
de câmpie
Prezenţa unor specii protejate rare
sau vulnerabile (ghimpele,
bujorul de stepă, brânduşa
galbenă etc.)
PROBLEME ACTUALE
– scăderea suprafeţei şi a
numărului ariilor protejate;
– creşterea presiunii umane
asupra ariilor protejate prin
suprafeţe construite, activităţi de
recreere, suprafeţe agricole,
deşeuri etc.;
– statutul incert al ariilor protejate
naturale determinat de inexistenţa
unor limite recunoscute şi a unor
instituţii sau persoane autorizate
care să se ocupe de administrare;
– multitudinea căilor de acces în
spaţiul ariilor protejate;
– intensificarea şi diversificarea
activităţilor de recreere în ariile
protejate;
– amplificarea exploatării
comerciale a unor elemente
ocrotite;
– slaba reprezentare a unor
categorii de ecosisteme din aria
metropolitană în reţeaua de arii
protejate;
– existenţa unor preocupări şi
iniţative reduse pentru
conservarea diversităţii biologice
la nivelul actorilor locali din aria
metropolitană.
CONSECINŢE
POTENŢIALE
– creşterea riscului de
degradare a elementelor
ocrotite din ariile protejate
existente;
– riscul de pierdere a
statutului de rezervaţie
naturală datorită degradării
sau dispariţiei obiectivelor
ocrotite;
– degradarea calităţii
componentelor mediului
natural în ariile protejate şi
în zonele din proximitate;
– perceperea ariilor protejate
ca spaţii disponibile pentru
promovarea de investiţii.
MĂSURI ŞI REGLEMENTĂRI
– crearea structurilor de administrare a ariilor
protejate;
– realizarea urgentă a delimitării spaţiale şi a
zonării ariilor protejate;
– stoparea extinderii suprafeţelor construite în
spaţiul sau în apropierea ariilor protejate;
– diminuarea numărului de surse directe sau
indirecte de degradare a arilor protejate;
– extinderea suprafeţei ariilor protejate naturale de
interes metropolitan, prin includerea unor păduri
periurbane şi a unor zone umede;
– aplicarea legislaţiei de mediu pentru limitarea
impactului surselor menajere, în special asupra
ecosistemelor acvatice;
– delimitarea strictă a zonelor destinate activităţilor
recreative şi stabilirea concretă a reglementărilor
de administrare a acestor spaţii cu prevederi clare
asupra gestionării deşeurilor, utilizării resurselor
lemnoase, utilizării focului, vandalizării vegetaţiei;
– eliminarea formelor de intervenţie antropică care
aduc prejudicii obiectivelor ocrotite (extragere
selectivă, comerţ etc.);
– promovarea educaţiei ecologice în rândul
populaţiei locale şi vizitatoare pentru
conştientizarea valorii deosebite a ariilor protejate
naturale;
– marcarea cu panouri vizibile şi explicite a
locaţiei şi importanţei ariilor protejate;
– realizarea de pliante, broşuri etc. pentru
promovarea valorilor ariilor protejate, dar şi pentru
mediatizarea regulilor care sunt necesar a fi
respectate în aceste spaţii.
85
85

MĂSURI PRIORITARE
Pentru îmbunătăţirea stării ariilor protejate din aria metropolitană a
municipiului Bucureşti propunem următoarele măsuri (tabelul 1):
– realizarea urgentă a delimitării spaţiale şi a zonării ariilor protejate
(recunoscută de Autoritatea Centrală pentru Protecţiei Mediului), astfel încât
acestea să îşi îndeplinească în primul rând obiectivele de protecţie;
– extinderea suprafeţei ariilor protejate naturale de interes naţional şi
metropolitan, prin includerea unor păduri în această categorie, care oricum
beneficiază de un regim de administrare special în zona de câmpie, ele având un rol
ecologic deosebit. De asemenea, se impune extinderea suprafeţelor de arii protejate
care să protejeze zone umede importante sub aspect ecologic, faunistic, floristic sau
hidrologic (Balta Comana, Lacul Cernica, Lunca Dunării etc.);
– aplicarea legislaţiei de mediu pentru limitarea impactului surselor menajere
în special asupra mediilor lacustre;
– delimitarea strictă a zonelor destinate activităţilor recreative şi stabilirea
concretă a reglementărilor de administrare a acestor spaţii;
– promovarea educaţiei ecologice în rândul populaţiei locale pentru
conştientizarea valorii deosebite a ariilor protejate naturale.
CONCLUZII
Zonele protejate din aria metropolitană reprezintă spaţii care ar trebui să
contribuie la protecţia unor elemente de patrimoniu natural, la îmbunătăţirea stării
mediului, fiind un suport real sau potenţial pentru desfăşurarea activităţilor de recreere şi
educaţie. Din această cauză se impune promovarea, în planurile de amenajare a
teritoriului zonal elaborate pentru aria metropolitană a municipiului Bucureşti, a unor
măsuri coerente pentru scăderea gradului de „agresare antropică” prin creşterea
suprafeţelor construite, vandalizare, desfăşurarea unor activităţi recreative neconforme cu
conservarea şi protecţia etc. De asemenea, în cazul obiectivelor culturale în apropierea
cărora se află suprafeţe acvatice sau cu vegetaţie forestieră se propune încadrarea lor în
categoria peisajelor protejate de interes european (Complexul brâncovenesc
Mogoşoaia, Complexul monahal Cernica, Complexul monahal Snagov, Complexul
monahal Căldăruşani etc.), delimitate în cadrul Convenţiei europene asupra peisajului
semnată la Florenţa în 2000.
BIBLIOGRAFIE
Ielenicz, M., Mohan, Gh., Pătroescu, Maria (1986), Rezervaţii şi monumente ale naturii în
Muntenia, Editura Sport-Tursim, Bucureşti.
Pătroescu, Maria, Borduşanu, Marta (1999), Scenarii de restructurare ecologică urbană
specifice ariei urbane şi metropolitane a municipiului Bucureşti, Analele
Universităţii Spiru Haret, nr. 2.
Primack, R., Pătroescu, Maria, Rozylowicz, L., Iojă, C. (2002), Conservarea diversităţii
biologice, Editura Tehnică, Bucureşti.
* * * (2004), Planul de amenajare a teritoriului zonal al ariei metropolitane a municipiului
Bucureşti – Starea mediului, raport intern CCMESI.
86

REZERVAŢIILE ŞI MONUMENTELE NATURII – COMPONENTE
MAJORE ALE AGROTURISMULUI ŞI TURISMULUI RURAL
Mircea BUZA ∗
Concepte-cheie: Rezervaţii şi monumente ale naturii, agroturism şi
turism rural, spaţiul Carpatic.
Key words: Nature reserve and nature monuments, agrotourism and
rural tourism, Carpathian geoterritorial space.
Natural reserves and monuments of nature – major components of
agrotourism and rural tourism. Nature protected areas, basically the
reservations and the monuments of nature, the national and natural
parks, together with the biosphere reserves, are the most picturesque
landscapes in Romania and worldwide. They are also a shelter-place for
rare plant and animal species, exceptional geological and
palaeonthological formations, caves with limestone concretions, fossil ice
or rupestrian drawings, avers, volcanic craters and lakes, alpine crests
and glacial lakes, etc., most of them being unique specimens. Therefore,
nature reserves represent important tourist sites which, managed in an
adequate manner, are harmoniously included into nearly all of the tourist
circuits in the world. These sites lie far from the urban centers, and pretty
close to the rural settlements, more precisely the tourist village. Individual
tourists or groups could spent a sojourn of 8-10 days there and get
acquainted with the local architecture, with the cultural and artistic
heritage, and visit one or more nature reserves and monuments of nature.
To this end, it is necessary to update the infrastructure, to upkeep
forester’s tracks, run microbus or Rover-type vehicles, have local guides,
put out tourist leaflets in Romanian and in the languages of international
circulation. The paper gives many concrete examples of access routes to
nature reserves and monuments of nature from the Southern, Western and
Eastern Carpathian Mountains.
Ariile naturale protejate, respectiv rezervaţiile şi monumentele naturii,
parcurile naţionale şi naturale, precum şi rezervaţiile biosferei reprezintă cele mai
pitoreşti peisaje atât din România, cât şi de pe glob. Acestea adăpostesc, totodată, o
serie de rarităţi floristice şi faunistice, formaţiuni geologice şi paleontologice
deosebite, peşteri cu formaţiuni calcaroase, cu gheaţă fosilă sau cu picturi rupestre,
avene, cratere şi lacuri vulcanice, creste alpine şi lacuri glaciare etc., majoritatea cu
valoare de unicat. Ca urmare, rezervaţiile naturale constituie obiective turistice
importante, care, în urma unor amenajări corespunzătoare, se încadrează armonios
în aproape toate traseele turistice din lume.
∗ Institutul de Geografie al Academiei Române.
87

Trebuie specificat însă şi faptul că, pe lângă acestea, mai există şi rezervaţii
ştiinţifice integrale, de o importanţă deosebită pentru conservarea unor specii de
plante şi animale, a unor fosile (ex.: Ursus spelaeus) sau a unor fenomene naturale
unicat (ex.: peşteri cu concreţiuni de calcit), care nu sunt accesibile turismului şi
implicit activităţilor umane.
Acestea se află la mare distanţă de centrele urbane, în schimb sunt foarte
aproape de localităţile rurale, respectiv de satele turistice sau de satele cu
numeroase şi interesante obiective turistice. Ca urmare, persoanele sau grupurile de
turişti care doresc să-şi petreacă un sejur de 8-10 zile într-un sat, ar avea
posibilitatea, ca pe lângă cunoaşterea localităţii respective şi a patrimoniului
arhitectonic, cultural şi artistic, să viziteze una sau mai multe rezervaţii sau
monumente ale naturii. În acest sens este necesară existenţa unei infrastructuri
adecvate, şi anume a unor drumuri forestiere bine întreţinute, a unui mijloc de
transport special (microbuz sau ARO) şi a unor ghizi locali, precum şi a unor
pliante turistice, care să prezinte aceste obiective, atât în limba română, cât şi în
limbi de circulaţie internaţională.
În continuare sunt date mai multe exemplificări concrete privind accesul la
unele rezervaţii şi monumente ale naturii din Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni
şi Carpaţii Orientali.
Primul sat turistic din ţara noastră a fost Şirnea, străveche aşezare de păstori,
situată la o altitudine cuprinsă între 1160 şi 1300 m, pe versanţii estici ai culmii
Colţul Păltinişului – Colţul Coziei din extremitatea sudică a Munţilor Piatra
Craiului. Şirnea oferă vizitatorilor o serie de atracţii, începând cu cazarea în
frumoasele case construite în arhitectura specifică satelor brănene, la care se
adaugă alimente proaspete tradiţionale agro-pastorale. De asemenea, aici se
organizează câteva manifestări folclorice şi sporturi de iarnă, cea mai renumită
fiind „Măsurătoarea laptelui”, străveche datină pastorală, care are loc între 28 iunie
şi 5 iulie, când formaţiile artistice locale şi din împrejurimi, aduc pe scenă
obiceiuri, legende şi balade din partea locului. În tot cursul anului se poate vizita şi
Muzeul sătesc, care prin exponatele etnografice şi de artă populară conservă
frumoasele tradiţii de creaţie de pe aceste meleaguri.
Din Şirnea se pot face o serie de excursii, în primul rând în Parcul Naţional
Piatra Craiului, ce cuprinde cea mai impunătoare creastă calcaroasă din Carpaţii
Româneşti, lungă de 25 km, şi care culminează în vârful La Om (2239 m). Parcul
are o valoare deosebită atât pentru conservarea pereţilor stâncoşi, cu brâne, poliţi
pietroase şi văi umplute cu grohotiş, cât şi pentru conservarea biodiversităţii. Aici
este unicul loc de pe glob unde vieţuieşte garofiţa Pietrii Craiului (Dianthus
callizonus), specie născută la sfârşitul Terţiarului, ce are o ecologie atât de
particulară, încât nu a putut trece în nici unul din munţii vecini. În afara acesteia se
mai păstrează numeroase specii relicte şi rare din flora României, cum sunt crucea
voinicului, bărbuşoara, sângele voinicului, curechiul de munte şi ghinţura, precum
şi un număr de circa 250 specii de fluturi, 108 specii de păsării, capre negre, râşi şi
urşi, fapt ce a determinat includerea parcului în proiectul internaţional „The
Carpathian Large Carnivore Project”. Situate la distanţe ceva mai mici şi mai uşor
accesibile se află şi rezervaţiile naturale Cheile şi Peştera Dâmbovicioarei, în
88

partea de sud-vest a Munţilor Piatra Craiului, ca şi Peştera Ialomiţei din partea
central-sudică a Parcului Natural Munţii Bucegi.
Aceleaşi obiective naturale interesante pot fi abordate şi din Fundata, un alt
sat turistic învecinat, situat la altitudinea de 1200-1260 m, în partea de sud a
Culoarului Bran-Rucăr. Localitatea este renumită prin arta sa populară păstrată cu
migală într-un frumos muzeu etnografic, precum şi prin tradiţionala ospitalitate
românească. Aici se văd frumoase sculpturi în lemn, întrebuinţate ca tipare pentru
unt sau caş sau brânză afumată, cuiere şi alte obiecte de uz casnic, de asemenea,
sculptate în lemn, frumoase costume populare tipice aşezărilor brănene, precum şi
ţesături de casă cu un admirabil colorit. Tot aici, în fiecare an, la sfârşitul lunii
iulie, au loc interesante serbări câmpeneşti cunoscute sub numele de „Nedeea
Munţilor”. Începerea serbărilor se anunţă în zori de zi, prin bubuitul flintelor
haiduceşti, după care, sus pe creasta munţilor, formaţii artistice din judeţul Braşov
şi din cele învecinate de peste Carpaţi se întrec în cântece şi dansuri, arătându-şi
măiestria. Serbarea aminteşte de vestitele întâlniri sau nedei ale ţăranilor,
ciobanilor şi negustorilor din satele de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, ce veneau
odinioară aici la târg.
Fiind situate în apropierea unuia din cele mai importante regiuni turistice din
România (Braşov – Poiana Braşov – Bran – Rucăr), cele două sate turistice
împreună cu parcurile şi rezervaţiile naturale din partea de est a Carpaţilor
Meridionali, pot constitui un model european unic de îmbinare a activităţilor
tradiţionale legate de economia agro-pastorală, cu frumuseţile naturii de excepţie a
acestor locuri.
Unul din satele specifice Depresiunii Făgăraşului este Cârţişoara, situată la
circa 500 m altitudine, cunoscut prin pitorescul lui, prin faptul că aici s-a născut
Badea Cârţan (1849-1911), celebrul cioban autodidact care s-a dus pe jos până la
Roma şi prin creşterea pe scară largă a bivolilor, un animal oarecum exotic în
România. Aici se poate petrece un sejur plăcut şi liniştit, putându-se consuma
printre produsele tradiţionale şi renumitul lapte de bivoliţă şi derivatele sale. În
treacăt menţionăm că după ce bem lapte de bivoliţă, laptele de vacă ni se pare un
surogat, extrem de diluat. Tot aici putem vizita muzeul „Badea Cârţan” şi cele două
biserici ortodoxe din Oprea-Cârţişoara (1806) şi din Streza-Cârţişoara (1812),
precum şi să cunoaştem arhitectura populară specifică Ţării Oltului.
Dar din Cârţişoara s-ar putea merge cu un microbuz pe şoseaua
transfăgărăşană până la Rezervaţia naturală Bâlea, situată doar la 16 km distanţă
şi la altitudine cuprinsă între 2 000-2 500 m. Aici se va vedea un peisaj alpin tipic,
reprezentat prin creste zimţate sub formă de custuri, ce domină lacul glaciar Bâlea,
pe malul căruia s-a construit noua şi moderna Cabană Bâlea-Lac, asemănătoare cu
cea veche de lemn care a ars. Din vecinătatea lacului se poate coborî cu telescaunul
prin circul glaciar Bâlea, unul din cele mai mari din Carpaţii Româneşti, până la
cabana Bâlea-Cascadă, admirându-se relieful săpat de gheţarii cuaternari şi
vegetaţia alpină şi subalpină, precum şi una din cele mai spectaculoase cascade din
România. O astfel de excursie va fi o amintire de neuitat pentru oricine va practica
turismul rural sau agroturismul, deoarece aduce un element nou, spectaculos, în
petrecerea timpului liber la ţară.
89

Un alt obiectiv important îl constituie cele două sate turistice din
Mărginimea Sibiului: Gura Râului (20 km) şi Sibiel (34 km) depărtare de Sibiu, în
care există numeroase pensiuni turistice rurale, amenajate la standarde
internaţionale, solicitate atât de oaspeţi din ţară, cât şi din străinătate. În primele
zile putem vizita localitatea în care ne-am instalat şi împrejurimile ei, admirând
arhitectura populară, bisericile din secolele XVIII-XIX, colecţiile de icoane pe
sticlă şi alte exponate etnografice adunate cu migală în muzeele săteşti, sau ruinele
cetăţii dacice de la Tilişca şi a cetăţilor medievale amplasate în apropiere, la Sibiel
şi Orlat.
În aceste localităţi se poate merge într-o zi, desigur tot cu un microbuz şi cu
un ghid local, pe un drum forestier, cale de circa 35 km de la Sibiel şi de 25 km de
la Gura Râului, drum ce urcă paralel cu Râul Mare şi străbate Cheile Cibinului, un
defileu îngust şi spectaculos săpat în şisturi cristaline, până la marginea pragului
glaciar de sub circul Iezerul Mare. Urcând apoi pe o potecă ajungem în scurt timp
pe malul lacului glaciar Iezerul Mare. Acesta reprezintă o parte componentă a
rezervaţiei naturale „Iezerele Cindrelului” şi este situat în spatele unei morene
frontale la circa 1900 m, unde periodic vine o turmă de capre negre din Munţii
Lotrului.
De pe malul lacului putem urca în continuare până pe platforma superioară
de eroziune Cindrel – Frumoasa – Şerbota, sincronă cu nivelul Borăscu, situată la
2000-2244 m altitudine. Fragmentele largi ale acestei platforme au fost asemănate
verbal foarte plastic de prof. Ion Conea cu „adevărate piste de aerodromuri”,
formulare consemnată ulterior în scris de V. Mihăilescu (1969), similare cu
platourile netede din America de Sud. În felul acesta vom avea ocazia să
cunoaştem un cu totul alt tip de peisaj alpin din Carpaţii noştri.
Alte sate turistice importante se află pe valea Arieşului Mare în creierul
Munţilor Apuseni, şi anume Albac, Scărişoara, Gârda de Sus şi Arieşeni, sate
incluse în reţeaua ANTREC, la intrarea în fiecare din ele aflându-se o pancartă
mare, verde, pe care scrie în limba română şi în limbi de circulaţie internaţionale că
sunt sate incluse în reţeaua Action villages roumaines. Toate prezintă o arhitectură
tipic moţească, au biserici interesante, dar nu au muzee etnografice, în schimb în
împrejurimi sunt peste 20 de rezervaţii naturale, care de care mai interesante.
Spre exemplificare ne referim la comuna Gârda de Sus, în care se poate
vedea o frumoasă biserică de lemn, datând din anul 1792, declarată monument de
arhitectură, lângă care s-au construit recent o adevărată catedrală, precum şi
numeroase case tradiţionale. În schimb, de aici se poate urca la celebra rezervaţie
naturală Peştera Gheţarul de la Scărişoara, unde se poate ajunge pe două căi
diferite:
– cea mai scurtă şi cea mai utilizată este cea care merge circa 4 km în
amonte pe drumul comunal paralel cu pârâul Gârda până la confluenţa pâraielor
Gârda Seacă cu Ordâncuşa. De aici se urcă pe o potecă în serpentine circa 200 m
altitudine până pe platoul carstic Scărişoara, în apropierea cătunului Mununa. De
aici se poate ajunge relativ uşor, în circa 2 ore, până la rezervaţie, singurele
elemente specifice în peisaj fiind mai multe doline de diferite dimensiuni, toate
fiind perfect rotunde şi relativ adânci;
90

– un alt drum mult mai lung, aproape triplu, dar mult mai pitoresc este cel
care merge paralel cu pârâul Ordâncuşa, străbate rezervaţia naturală Cheile
Ordâncuşii şi cătunele Negeşti şi Sfortea, iar după un ocol mare urcă pe platoul
carstic şi ajunge la Peştera Gheţarul de la Scărişoara. Fiind extrem de lung,
comparativ cu primul, acesta se poate face numai beneficiind de un microbuz sau
ARO, cu care vom străbate rezervaţia Cheile Ordâncuşii. Acestea sunt interesante
prin faptul că reprezintă una din cele mai înguste chei din România, străbătute de
un drum comunal şi forestier care are pe alocuri doar 4-6 m lăţime, astfel că în
aceste porţiuni (5-6 la număr) drumul a fost construit chiar peste apele pârâului. De
asemenea, în pereţii calcaroşi se găsesc circa 10 peşteri, unele cu gheţari, dintre
care două (situate pe versantul drept, abrupt, al Pârâului Ordâncuşa) sunt declarate
rezervaţii naturale: Peştera Poarta lui Ionele şi Peştera de sub Zgurăşti, prima
fiind foarte accesibilă pentru vizitare.
În altă zi se poate merge pe drumul comunal, şi acesta bine întreţinut, ce urcă
paralel cu pârâul Gârda Seacă până la cătunul Casa de Piatră. Aici, principalul
obiectiv îl constituie rezervaţia naturală Peştera Gheţarul de la Vârtop, situată pe
versantul stâng al văii, la o altitudine de 1170 m, la marginea platoului calcaros
Călineasa. Aceasta are paznic, fiind renumită prin formaţiunile sale stalactitice şi
stalagmitice, curgeri parietale, concreţiuni calcaroase şi draperii de o mare
frumuseţe la care se adaugă gheaţa permanentă cu structura tipică de fagure, ce
persistă de la un an la altul la intrarea în peşteră. Pe pardoseala unei galerii
secundare s-au păstrat urmele a trei paşi lăsaţi de omul primitiv.
În imediata vecinătate, în valea Gârdişoarei, se mai află cinci rezervaţii
naturale, şi anume: peşterile Coiba Mare şi Coiba Mică, în prima dintre ele, aflată
avale de a doua, pierzându-şi apele pârâul Gârdişoara în substrat calcaros, de unde
şi denumirea în continuare a pârâului de Gârda Seacă, apoi urcând amonte,
întâlnim Cheile Gârdişoarei, iar la ieşirea din chei (în amunte) se află peşterile
Gura Apei şi Şura Popii.
În sfârşit, dacă ne petrecem o scurtă vacanţă în Maramureş, în satele de pe
cursul superior al văilor Iza şi Vişeu, şi anume în Bogdan Vodă, Dragomireşti,
Siliştea de Sus şi Săcel sau în Moisei şi Borşa, putem să admirăm renumitele
biserici de lemn, porţile sculptate cu diferite motive florale sau astrale,
monumentele istorice, de artă şi folclorice, costumele specifice, sau să luăm parte
la serbarea tradiţională câmpenească „Sâmbra oilor” etc.
Concomitent însă, putem să facem o excursie de o zi în rezervaţia biosferei
Pietrosul Rodnei, inclusă în Parcul Naţional Rodna. Aici se află vârful Pietrosul
Mare (2303 m), cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali, precum şi alte vârfuri de
peste 2 000 m, cu evidente urme de glaciaţiuni cuaternare, cu frumoase lacuri
glaciare instalate în circuri suspendate (de tip pirenian), separate de creste alpine cu
aspect de custuri, văi glaciare în formă de U, morene, râuri de pietre etc., ce
conferă peisajului un pitoresc deosebit, complet diferit de cel al Depresiunii
Maramureşului, cu aspect colinar şi altitudini cuprinse între 500-700 m.
Rezervaţia Biosferei şi Parcul Naţional Rodna adăpostesc totodată o floră
şi o faună alpină şi subalpină cu specii rare, endemisme carpatice şi chiar rodniene.
Între plantele rare se remarcă guşa porumbelului, singurul paleoendemism din ţara
91

noastră, ghinţura galbenă, floarea de colţ, bujorul de munte, degetăruţul, garofiţa şi
multe altele. La acestea se adaugă arborii ocrotiţi, ca zâmbrul, tisa şi masivele
insulare de jneapăn. Dintre animalele specifice menţionăm capra neagră şi
marmota de munte, dispărute în urmă cu câteva decenii datorită braconajului, dar
repopulate în ultimul timp. De asemenea, dintre păsări se mai pot vedea exemplare
falnice de acvilă de stâncă, cocoş de munte, cocoş de mesteacăn şi ierunca, desigur
dacă avem şansa să ne apară în cale.
BIBLIOGRAFIE
Anghel, Gh., Măhăra, Gh., Anghel, Emilia (1982), Alba. Ghid turistic al judeţului, Editura
Sport-Turism, Bucureşti.
Avram, Al., Crişan, V. (1998), Sibiu. Ghid cultural-artistic, Editura F. F. Press, Bucureşti.
Badea, L., Niculescu, Gh., Roată, S., Buza, M., Sandu, Maria (2000), Unităţile de relief ale
României, vol. I, Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului, Editura Ars Docendi,
Bucureşti.
Bleahu, M., Decu, V., Negrea, Şt., Pleşa, C., Povară, I., Viehmann, I. (1976), Peşteri din
România, Editura Enciclopedică, Bucureşti.
Buza, M. (2000), Munţii Cindrelului. Studiu geoecologic, Editura Universităţii „Lucian
Blaga”, Sibiu.
Buza, M. (2000), Ariile naturale protejate din judeţul Alba, premisă esenţială a dezvoltării
regionale, Simpozionul European „Statutul socio-economic al comunităţilor
montane din Europa de astăzi. Cu privire specială la două areale Central-Europene:
Munţii Apuseni (România) şi Tirol (Austria şi Italia), Editura Ars Docendi,
Bucureşti.
Cândea, Melinda, Erdeli, G., Simon, Tamara (2000), România. Potenţial turistic şi turism,
Editura Universităţii, Bucureşti.
Drăgulescu, C., Buza, M. (2000), Rezervaţii şi monumente ale naturii, Facultatea de
Geografia Turismului, Sibiu.
Glăvan, V. (1996), Geografia turismului în România, Editura Institutului Management-
Turism Eden, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1969), Geografia fizică a României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu, M. (1993), Rezervaţii şi monumente ale naturii din
România, Casa de Editură şi Comerţ „SCAIUL”, Bucureşti.
Pop, S., Princz, Ş. (1974), Braşov. Ghid turistic al judeţului, Editura pentru Turism,
Bucureşti.
* * * (1983), Geografia României, vol. I, Geografia Fizică, Editura Academiei Române,
Bucureşti.
92

PEISAJE SUBCARPATICE ŞI SUSCEPTIBILITATEA LA
ALUNECĂRI DE TEREN ÎN LUNGUL VĂII PRAHOVA
Gabriela OSACI-COSTACHE ∗ , Iuliana ARMAŞ ∗
Concepte-cheie: Programul CORINE (CLC), clase de acoperire a
terenurilor, Valea Prahovei.
Key words: CORINE Programme, Land Cover , Prahova valley.
Subcarpathian landscapes and the susceptibility to landsliding along the
Prahova valley. The CORINE Land Cover (CLC) Programme applied a
method for land cover data collection. The method is based on statistical
classification procedures of a number of land cover classes, which are
translated into the CLC nomenclature. The application of this procedures
along the Subcarpathian sector of the Prahova Valley was made on
topographical maps 1: 50 000. Based on the physiographic nature of the CLC
classes and on the functional distinctions of the subcarpathian landscape 4
out of the 5 classes (wetlands are missing) established by the CORINE Land
Cover (CLC) Programme were differentiated. The dominance of the
Subcarpathian valley sector of the Prahova River is given by the agro-forestry
landscape. The terrace II surfaces, best preserved, is represented by
construction sites, industrial, commercial and transport units (Campina town,
Breaza town, Cornu settlement etc.), and cultivated areas inter-mixed with
built-up areas. The terrace II scarps (with over 25 0 declivities) are occupied
by fallow land areas and pastures. The proper Subcarpathian slopes (in the
Comarnic Bassinette, on the righthandside of the Prahova River in the
Câmpina Bassinette etc.) up to the alignment of valley divides are usually
forested and become stabilized in a natural manner.
AREALUL DE STUDIU
Valea Prahovei se dezvoltă larg la ieşirea din defileul carpatic în bazinetul
Comarnic, fiind delimitată de rama montană a suprafeţei Similea (1000 m). Adâncimea
fragmentării se înscrie predominant în categoriile de 100-200 m, cu o densitate a
drenajului între 2,5 şi 8 km/km 2 . Albia Prahovei coboară 140 m pe o distanţă de 11 km cu
un coeficient natural de meandrare între 1,2 şi 1,9 (în 1980). În sectorul subcarpatic, valea
este încadrată de o succesiune de cinci terase. Între localităţile Gura Beliei şi Cornu,
cumpăna de vale se suprapune celei de bazin pe partea dreaptă a Prahovei (spre bazinul
Proviţa), urmând traseul teraselor superioare (T IV şi T V ). Pe partea stângă, succesiunea
acestor terase reprezintă interfluviul spre afluentul Câmpiniţa. La sud de confluenţa
Câmpiniţei cu Prahova, în sudul localităţii Cornu, cumpăna de vale coboară pe
aliniamentul terasei III (Muscelu) şi II (Câmpina) spre confluenţa Doftanei cu Prahova,
∗ Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.
93

constituind, totodată, pe acest sector limita spre bazinul Doftanei. Podul terasei II apare
cel mai bine păstrat, având dezvoltare maximă, dar predominant monolaterală, în
bazinetul Câmpinei, unde atinge lăţimi de peste 2 km (reprezintă o terasă de confluenţă
Doftana-Prahova). La nord de falia Cornu, în arealul sinclinalului Breaza, terasa II se
menţine mai ales pe partea dreaptă a Prahovei, pe stânga râului apărând mai mult ca
umeri afectaţi de alunecări (Armaş et al., 2003).
Forma predominant terasată a versanţilor de vale orientează procesele actuale,
aliniamentele nivelurilor morfologice constituind baze locale de eroziune. Podurile largi
sunt atacate regresiv prin prăbuşiri-alunecări şi torenţialitate, dar şi prin retragerea
versanţilor văilor afluente. Glacisurile şi valurile frontale ale limbilor de alunecare pătrund
adânc în lunca Prahovei. Preluarea materialelor de către râu destabiliza în trecut versantul şi
determina reluarea procesului de alunecare. Amenajarea hidrotehnică pe sectoare a
Prahovei a dus la adâncirea cursului cu 2-5 m, eroziunea malurilor şi preluarea materialului
grosier din albie.
Densitatea de locuire se înscrie peste media pe ţară, de 95,7 loc./km 2 (Câmpina cu
1711,3 loc./km 2 şi Breaza cu 435 loc./km 2 în 1992), cu toate că soldul mediu anual a
devenit negativ după 1990 şi se înregistrează o migrare a populaţiei tinere din zonă.
Presiunea umană a crescut continuu în intervalul 1980-2000, fapt care s-a regăsit într-o
creştere a valorilor indicilor de artificializare a peisajului (Armaş, Manea, 2002).
METODOLOGIE
Pentru inventarierea şi analiza peisajelor subcarpatice din lungul văii Prahovei a
fost aplicată metoda CORINE. În cadrul Programului CORINE, elaborat de către
Agenţia Europeană a Mediului în anul 1994, a fost publicat materialul Addendum
2000, la realizarea căruia au colaborat European Topic Centre on Land Cover, Phare
Topic Link on Land Cover şi European Environment Agency, colaborare inclusă
în cadrul EEA Multi-annual Work Programme 1998-2002 (Bossard et al., 2000,
Osaci-Costache, 2004).
REZULTATE
În spaţiile puternic antropizate (subcarpatice, de podiş şi câmpie), valenţele
mediului sunt exprimate în peisaj prin modul de utilizare a terenurilor. Din acest punct
de vedere considerăm utilă metoda CORINE pentru spaţiul analizat. Aplicarea ei este
exemplificată pe o hartă care s-a realizat iniţial la scara 1: 50 000, pentru întregul bazin
hidrografic al Prahovei subcarpatice (fig. 1). Peisajele inventariate se înscriu în patru din
cele cinci clase posibile (lipseşte clasa 4 – terenuri umede): clasa suprafeţelor artificiale
(cu 112, 121); clasa suprafeţelor agricole (cu 211, 222, 231, 241, 242, 243, 244); clasa
pădurilor şi terenurilor seminaturale (cu 311, 313, 324, 333); clasa organismelor
acvatice (cu 511).
Peisajul specific structurii urbane discontinue (112) este semnalat, cu extindere
maximă, în oraşe. Majoritatea aşezărilor sunt localizate, total sau parţial pe terase.
Adâncimea fragmentării variază între 0-80 m la Câmpina, 0-100 m la Podu Cheii,
60-240 m la Comarnic, 20-100 m la Breaza punând, în unele cazuri, probleme de
94

stabilitate a versanţilor. La nivelul întregului bazin subcarpatic, amplitudinea habitatului
are o valoare maximă (320 m) în cazul oraşului Breaza (inclusiv localităţile componente).
Amplitudini mai mici ale habitatului se înregistrează în localităţile: Câmpina, Cornu,
Plaiu Câmpinei, Talea (120-145 m), Băneşti (20-59 m). Valoarea minimă (15 m) este la
Cocorăştii Caplii. Pantele sunt reduse (0º-10º) în cazul localităţilor situate pe poduri de
terase, valorile crescând în situaţia habitatului extins pe versanţi şi/sau interfluvii.
311 222
244 242
231
231
313
324
324
231
242
313
231
231
324
244
311
324
222
322
244
242
242
511
241
511
222
222
242
222
222
222
211
231
322
311
322
231
311
324
324
311
313
242
324
231
324
242
222
242
324
313
231
511
231
222
324
313
231
324
222
311
231
242
311
231
222
243
211
231
222
242
222
242
222
242
222
511
324
242
222
322
242
222
231
311
231
244
242
222
242
322
222
242
242
231
231
313
231 322
222
222
222
242
333 242
511
322
333
244
222
311
231
313
222
242
231
242
242
242
222
322
222
322
242
242
242
333
222
211
222
231
243
333
231
322
222
324
231
311
222
243
511
324
242
324
242
322
242
222
231
324
222
311
231
322
231
222
324
324
313
231
222
231
222
311
511
231
242
243
222
242
242
222
322
324
231
222
242
222 311
222
242
243
511
311
322
311
231
311
231
242
511
242
243
231
324
222
322 324 231
324
242
222
244
211
242
211
121
242
242
243
211
222
311
324
231
222
222
311
231 311
231
242
222
311
243 242
222
311
243 511
222
242
222
231
324 322
244
242
311
244
242
222
311 211
511
Fig. 1. Caracterizarea peisajelor din sectorul subcarpatic al Prahovei prin metoda Corine
Characterization of landscapes in the Prahova sub-carpathian sector by using the Corine method
La nivelul spaţiului analizat, în condiţiile climatice excepţionale ale anului 1997
(precipitaţii cu 15-22% mai mari faţă de media multianuală), alunecările de teren au
constituit un risc maxim în oraşul Breaza, unde au afectat 1100 de gospodării, 8 case
fiind complet distruse.
Unităţile industriale şi comerciale (121) se regăsesc în mai multe aşezări cu
suprafeţe mai mici de 25 ha (un areal mai mare este doar în oraşul Câmpina), (fig. 1).
95

Terenul arabil neirigat (211) este prezent în toate localităţile din sectorul
analizat. Arealele ce depăşesc 25 ha sunt localizate pe terenuri cvasiorizontale sau cu
pante reduse, de 8º-11º (pe podul teraselor, caz în care substratul geologic este reprezentat
prin pietrişuri şi nisipuri de terasă, în luncă, pe unii versanţi cu pante domoale) şi cu
adâncimea fragmentării de 60-140 m, ca de pildă în estul localităţii Breaza.
Pomii fructiferi şi plantaţiile de arbuşti de fructe de pădure (222) ocupă
suprafeţe destul de însemnate pe versanţi. Predomină orientările estice (versantul drept al
Prahovei etc.), vestice şi sud-vestice (versantul stâng al Prahovei între Comarnic şi
Câmpina). Pomii fructiferi au ocupat atât terase (la Brebu, Comarnic), cât şi versanţi cu
substart geologic variat. Aceste roci sunt reprezentate de gresii masive, local gipsuri şi
marne cenuşii, breccii sedimentare, conglomerate (strate de Cornu). Valorile energiei de
relief sunt cuprinse între 20-200 m în jurul localităţii Cornu, 60-220 m la Comarnic,
100-140 m la Poiana Câmpina, 40-120 m la Bobolia. Ca urmare, şi valorile pantelor se
încadrează între 0º-10º la Cornu, 8º-10º în satele Podu Lung şi Poiana, 7º-11º la Bobolia.
Păşunile (231), dar şi pajiştile împădurite (tot 231) ocupă mari suprafeţe mai cu
seamă în jumătatea nordică a zonei şi mai ales între văile Talea şi Belia, în general pe
versanţii mai abrupţi sau la partea superioară a lor, în luncă şi chiar pe podurile interfluviale.
Formaţiunile geologice sunt reprezentate de Stratele de Comarnic, siltite, marne cenuşii,
albe şi negre, Marne de Gura Beliei , frecvent afectate de alunecări de teren. În nordul zonei
studiate, unele păşuni s-au extins pe formaţiunile corespunzătoare flişului marnos, grezos şi
gresiilor masive. Adâncimea fragmentării şi declivitatea sunt variate: 80-200 m la Talea
(pante de 9º-14º), 160-220 m pe Valea Beliei (3º-20º), 140-220 m la Comarnic (11º-15º),
100-240 m la Cornu (6º-12º), 40-120 m la sud de Bobolia (0º-11º), 140-220 m la Frăsinet
(18º). Versanţii caracterizaţi de acest peisaj au orientări diferite.
Caracteristicile reliefului au determinat o evidentă mozaicare a utilizării terenurilor,
în special în jurul aşezărilor, parcelele având fiecare sub 25 ha şi putând fi încadrate,
împreună, în categoria suprafeţelor agricole eterogene. Dintre acestea, culturile anuale
asociate cu culturi permanente (241) deţin suprafeţe mici. În schimb, modelul
complexului cultivat (242), inclusiv modelul complexului cultivat cu case împrăştiate
(tot 242) este caracteristic multor spaţii din jurul aşezărilor. Ocupând în mare parte terase,
valorile energiei reliefului şi declivităţii sunt mai mici: 40-80 m la Cornu (4º-9º), 20-60 m la
Câmpina (0º-3º), 20-120 m între Bobolia şi Cocorăştii Caplii (0º-8º). Există şi valori mai
mari, care pun probleme locale de amenajare a versanţilor. Versanţii ocupaţi de modelul
complexului cultivat sunt formaţi din marne de Plaiu, marne cenuşii, albe şi negre, Strate de
Şotrile, Strate de Cândeşti.
Terenurile ocupate în principal de agricultură, cu areale importante de
vegetaţie naturală (243) există pe spaţii relativ mici pe ansamblul zonei. Adâncimea
fragmentării este comparabilă cu cea amintită la 242. Localizarea acestor peisaje (243) pe
podurile de terasă se reflectă prin pante mici (0º-7º), dar ocuparea frunţilor de terasă sau a
unor sectoare de versant determină creşterea valorilor declivităţii la 8º-12º. Prin specificul
lor, aceste peisaje nu pun în general probleme de destabilizare a versanţilor.
Terenurile agro-forestiere (244) ocupă spaţii mici. Energia de relief are valori de
80-260 m, cu valori maxime la Ghioşeşti, unde şi pantele au valori cuprinse între 10º-16º.
Versanţii pe care s-a individualizat acest peisaj sunt formaţi din fliş marnos, grezos, afectaţi
de alunecări de teren, Strate de Şotrile, marne cenuşii, albe şi negre, marne calcaroase.
96

Pădurile cu frunze căzătoare (311) ocupă înălţimile deluroase şi sunt compuse în
principal din fag, ori din fag şi mesteacăn. Cea mai mare suprafaţă este localizată pe
interfluviul dintre Prahova şi Doftana. Păduri mult fragmentate de suprafeţe agricole se află
pe versantul drept al Prahovei, de la Comarnic în nord şi până la Cocorăştii Caplii, în sud.
Formele de relief ocupate de pădurile cu frunze căzătoare au în substrat de la Statele
de Comarnic barremiene, la marnele, gresiile calcaroase şi nisipurile sarmaţiene şi până la
marnele şi argilele romaniene. Adâncimea fragmentării are valori mai mari de 100 m,
ajungând până la 140 m la sud de satul Poiana Câmpina, 180 m pe versantul drept al Talei,
220 m pe interfluviul dintre Prahova şi Doftana. Între Poiana Câmpina şi Cocorăştii Caplii
pantele au valori de 4º-30º. Versanţii au cele mai variate orientări, dar în cazul suprafeţelor
mici de pădure predomină orientarea nordică şi nord-vestică. Sub pădure, între valurile
vechi de alunecare se menţin băltiri care generează destabilizări actuale de proporţii.
Dealurile înalte din jumătatea nordică a zonei sunt acoperite de păduri mixte (313)
formate în principal din fag şi brad. Sunt ocupaţi versanţi formaţi din Strate de Comarnic,
Marne de Gura Beliei, în nord, fliş curbicortical şi gresii masive între Podu Corbului –
Seciuri, fliş grezos, marnos şi gresii masive în nordul zonei, marne, gresii calcaroase şi
nisipuri tot în arealul nordic, Conglomerate de Brebu şi Strate de Cornu. Unii versanţi sunt
afectaţi de alunecări de teren vechi, periglaciare. Prezenţa pădurii frânează procesul,
contribuind la mărirea stabilităţii versanţilor şi încetinirea proceselor de degradare. Valorile
adâncimii fragmentării sunt mai mari de 100 m, atingând frecvent 300 m, iar declivitatea
are valori între 4 o -30 o . Pădurea mixtă ocupă versanţi cu toate tipurile de orientare.
Pentru a pune în evidenţă dinamica peisajului forestier s-au folosit: Planurile
directoare de tragere în proiecţie Lambert la scara 1: 20 000 (bazate pe ridicările
topografice din perioada 1893-1902), Harta României la scara 1: 50 000 (1897-1900) şi
hărţi topografice în proiecţie Gauss-Krüger (sfârşitul secolului al XX-lea). În bazinul
Prahovei, în secolul al XIX-lea suprafeţele împădurite erau restrânse, excepţie făcând
bazinul Câmpiniţei. Evoluţia suprafeţelor împădurite între sfârşitul secolului al XIX-lea
şi sfârşitul secolului al XX-lea prezintă două aspecte semnificative:
• Arealele despădurite în acest interval sunt în general de mici dimensiuni şi
foarte fragmentate. Suprafeţele despădurite după 1897-1900 sunt localizate mai ales la
marginea pădurii. Cele mai însemnate suprafeţe defrişate sunt cele din bazinul superior
al Câmpiniţei şi din bazinul Talea.
• În perioada menţionată se remarcă împădurirea unor mari areale (lipsite de
păduri la sfârşitul secolului al XIX-lea) care depăşesc ca valoare suprafaţa despădurită
în acelaşi interval. Cele mai mari suprafeţe împădurite după anii 1897-1900 sunt
localizate pe valea Beliei, pe stânga Prahovei între Poiana şi Nistoreşti şi pe dreapta
Prahovei în aval de Pietrişu.
Aşadar, între sfârşitul secolului al XIX-lea şi sfârşitul secolului al XX-lea
suprafaţa ocupată de păduri nu s-a diminuat, aşa cum era de aşteptat, ci a crescut.
În prezent, locul pădurilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost luat de diferite alte
utilizări care nu protejează solul împotriva eroziunii.
Pârloagele cu tufişuri (322) se regăsesc pe suprafeţe mici localizate în special pe
versanţii formaţi din Conglomerate de Brebu, Strate de Cornu, cu marne, local tufuri, gresii
calcaroase. Chiar şi la înclinări reduse, aceşti versanţi devin susceptibili la alunecare.
Energia de relief variază între 40-100 m la Cornu şi 160 m la Breaza. Pantele au valori de
97

6º-40º, local mai mari, dar frecvent de 10º-12º. Prezenţa tufărişurilor contribuie la
stabilizarea suprafeţelor, cărora, în cea mai mare parte, nu li se poate da altă utilizare.
Peisajul specific tranziţiei între terenurile împădurite şi tufişuri (324) este
prezent pe suprafeţe mari la marginea pădurii ori în interiorul păşunilor. Adâncimea
fragmentării are predominant valori mai mari de 120 m, atingând chiar 200-240 m la
sud-est de Comarnic. Pantele au valori de 11º-14º, dar pot atinge şi 25º, local mai mari.
Arealele cu vegetaţie rară (333) corespund în special terenurilor degradate.
Adâncimea fragmentării are valori de 80-220 m la nord de Cornu, iar pantele ating 90º,
în aceste condiţii absenţa relativă a vegetaţiei fiind un element care contribuie la
activarea proceselor actuale.
Cursurile de apă (511) corespund apelor curgătoare mai mari (Prahova). Se
observă că arealele incluse în 511 au caracter insular, iar suprafaţa acestui peisaj creşte
progresiv spre aval, şi mai ales după confluenţa Doftanei cu Prahova.
Din corelarea tipurilor de peisaje diferenţiate prin modul de utilizare a terenurilor cu
potenţialul de mediu care determină vulnerabilitatea sistemelor de versant la alunecări de
teren, a putut fi conturată ca situaţie cu favorabilitate maximă la alunecări de teren peisajul
pomilor fructiferi (222), dispus în continuitatea suprafeţelor construite, ocupând frunţile
teraselor inferioare şi versanţii puternic glacizaţi de pe partea stângă a Prahovei. Aici se
încadrează şi sectorul oraşului Breaza, cu vulnerabilitate mare a versantului teraselor
inferioare (TII şi umeri din TI), dar şi a spaţiului interfluvial dinspre valea Târsei, şi risc
maxim la alunecare.
BIBLIOGRAFIE
Armaş, Iuliana, Damian, R., Şandric, I., Osaci-Costache, Gabriela (2003), Vulnerabilitatea
versanţilor la alunecări de teren în sectorul subcarpatic al văii Prahova, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Armaş, Iuliana, Manea, Gabriela (2002), Artificializarea peisajului şi vulnerabilitatea
terenurilor la alunecări în sectorul subcarpatic al văii Prahova, Comunicări de
Geografie, VI.
Bossard, M., Feranec, J., Otahel, J. (2000), CORINE Land Cover Technical Guide –
Addendum 2000, „Technical Report”, No. 40, Copenhagen.
Osaci-Costache, Gabriela (2004), Muşcelele dintre Dâmboviţa şi Olt în documente
cartografice. Reconstituirea şi dinamica peisajului geografic în secolele XVIII-XX,
Editura Universitară, Bucureşti.
98

TIPARE UNIVERSALE SAU ARHETIPURI
O ABORDARE PENTRU VIITOR
Iuliana ARMAŞ ∗
„În ziua în care ştiinţa va începe să se intereseze
de fenomenele nefizice, ea va progresa într-un
deceniu mai mult decât în toate secolele
existenţei sale”
Nikola Tesla
Concepte-cheie: holism, arhetipuri, univers holografic, tiparul evoluţiei.
Key words: holistic theory, archetype, holographic universe, evolution matrix.
Universal patterns or archetypes An approach for the future. The psychic
is defined as that interface of the cosmos that is found under the most
evolved expression at human level and that represents the only instrument
of awareness for the internal and external universe. We can even advance
the idea that reality is not only reflected through psychic, as it is universally
accepted, but it is contained and recognized by an evolved psychic. The
natural organization contains symbols and follows archetypal rules. Once
discharged and updated inside the conscience these symbols can be better
identified and understood into the exterior, natural world, being able to
more effectively operate with them for an efficient integration of the human
community into the natural environment.
INTRODUCERE: PROCESUL LEGIC DE ÎNNOIRE
ŞI EVOLUŢIE A ŞTIINŢEI
În 1990, a apărut lucrarea Creative Marginality. Inovation at the Intersection
of Social Sciences (tradusă şi în limba română în 1993), scrisă de sociologul politic
Mattei Dogan şi economistul politic Robert Phare, care propune conceptul
interpenetrării ca tipar al înnoirii ştiinţelor. Conform acestor autori, ştiinţele
traversează ciclic etape de specializare, fragmentare şi hibridare, doar în acest ultim
stadiu fiind posibilă „naşterea” unei discipline şi revitalizarea cunoaşterii ştiinţifice.
Inovaţia în ştiinţe şi progresul cunoaşterii au loc în urma fragmentării în
specializări înguste şi a recombinării acestora într-o manieră transversală, în
interiorul unor „câmpuri hibride” (Dogan şi Phare, 1993, p. 9).
Fiecare ştiinţă are un „nucleu dur”, îngust şi stabil, şi o periferie labilă şi
fluctuantă. În timp ce acest „centru al ştiinţei” este puţin susceptibil la inovare,
marginea ştiinţei este orientată spre schimbare. „Densitatea în inima domeniului
deschide calea inovaţiei la frontiere” (idem, p. 41). Adevăratele căi de inovare în
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
99

ştiinţă, concluzionează autorii, sunt combinarea şi recombinarea specialităţilor
învecinate, transferul de concepte, metode, tehnologii şi teorii. Procesul hibridizării
este prezent prin nenumărate exemple şi în sfera geografiei, dacă ar fi să enumerăm
doar studiile de hazard şi risc natural şi tehnogen sau cele de geografie medicală.
Pe de altă parte, dacă realizăm o succintă analiză a diferitelor modele privind
arhitectura sistemului ştiinţelor, modele dezvoltate încă de la începutul secolului pe
principiul separării obiectului şi subiectului în cunoaştere, observăm că psihologia,
ca ştiinţă a psihicului, în care subiectul devine obiect al cercetării, ocupă locul
central (Buehler, 1929, Meehl, 1978, Kedrov, 1961, Zlate, 2000, Piaget, 1972,
Kendler, 1987). Această structură ne indică, totodată, importanţa psihicului în
cunoaştere şi ne face să credem că inovaţii importante în geoştiinţe vor avea la bază
procesul de hibridare cu ramuri ale psihologiei.
100
PSIHICUL UMAN ŞI CONŢINUTURILE SALE ARHETIPALE
Psihicul este acea interfaţă a cosmosului care se găseşte sub cea mai evoluată
expresie la nivel uman şi care reprezintă singurul instrument de conştientizare a
universului interior şi exterior. Orice fel de cunoaştere se face prin intermediul
acestui instrument.
Apariţia psihicului de nivel uman se înscrie sensului optimizăii existenţiale
şi a presupus trecerea de la reflectarea senzorială la gândirea abstractă, exprimată
prin limbaj, la proiectarea anticipativă a rezultatelor acţiunii.
În acest punct, poate fi avansată ideea că realitatea nu este doar reflectată de
psihic, aşa cum se acceptă în mod universal, ci este conţinută şi recunoscută de un
psihic evoluat. Psihicul este instrumentul prin care forma primordială primeşte
conţinut, iese din potenţialitate. Organizarea naturală conţine simboluri şi urmează
legităţi arhetipale. De altfel, noţiunea de arhetip provine din limba greacă şi
înseamnă „întipărire”, încă din şcoala lui Platon existând viziunea lumii ideilor
premergătoare lumii fizice, aspecte preluate în teoria cauzelor lui Aristotel. Aceste
modele ancestrale, ca să poată fi recunoscute în afară, în structura mediului
geografic, trebuie mai întâi să fie scoase de la nivelul inconştientului şi actualizate
prin descărcarea lor în conştiinţă.
Rezumând foarte schematic: ceea ce este în exterior are o corespondenţă
interioară. Lumea este percepută în baza tiparului care există deja în fiinţa umană şi
abia atunci când cele trei obiecte ale reflectării (lumea, „eu” şi relaţia „eu” – lume)
sunt corelate există posibilitatea de a deveni conştienţi de întregul existenţei.
Odată descoperit arhetipul la nivelul psihic individual şi colectiv, prin
actualizare şi descărcare în conştiinţa, avem acces şi la manifestarea sa în plan
fizic, în special în planul structurilor materiale. Actualizarea în interior aduce cu
sine accesul la fundamentul arhetipal al structurilor exterioare.
TEORII MODERNE ÎN SPRIJINUL ARHETIPURILOR
În contextul ştiinţific de tip holist, multe realizări din ultimele decenii ale
secolului al XX-lea vin în sprijinul ideii de arhetip: teoria câmpurilor morfice, a
celei holografice a creierului, a supercorzilor.

Teoria câmpurilor morfice sau a cauzalităţii formative a fost dezvoltată de
biochimistul englez Rupert Sheldrake, ca existenţă a unor câmpuri informaţionale
care guvernează orice formă existentă. Câmpurile morfice sunt o prezenţă activă a
unei memorii şi experienţe colective. Procesul prin care trecutul devine prezent în
cadrul câmpurilor morfice se numeşte rezonanţă morfică, implicând transmiterea
influenţelor formative cauzale în spaţiu şi timp. Informaţia câmpurilor morfice
acţionează ca un principiu organizatoric al lumii materiale.
Un alt exemplu este monismul neutral propus de Pribram.
Neurochirurgul şi psihiatrul Karl Pribram, continuator al ideilor fizicianului
David Bohm, dezvoltă concepţia conform căreia mintea şi materia sunt independente şi
corelate, fiind proiecţii ale unor realităţi superioare, teorie cunoscută sub numele de
„teoria holografică şi holonomică a creierului” sau modelul neutral. Holografie derivă
etimologic din limba greacă şi înseamnă scriere completă. Ideea constă în faptul că
fiecare parte „din ceea ce este înscris” conţine informaţia despre întreg, altfel spus,
informaţia nu este localizată, ci distribuită. Pribram introduce în plus termenul de
holonomie pentru a se referi la o hologramă dinamică. El arată prin teoria sa că există
un nivel al realităţii la care lucrurile sunt ceea ce par a fi. Acesta este nivelul explicit,
nivelul la care vedem arborii înfloriţi şi munţii cu zăpadă sau râurile, casele şi fiinţele
care ne înconjoară. Dar există şi un nivel implicit, la fel de real, dar pe care dacă l-am
putea vedea, lucrurile nu ar mai arăta deloc ca în cel explicit. Acest nivel poate fi
raportat la nivelul arhetipal al lui Jung.
Percepţia senzorială a vibraţiilor este organizată la nivelul creierului în
holograme. Fără funcţionarea holonimică a creierului, am percepe lumea sub formă
de vibraţii, lipsind spaţiul şi timpul, sunetele, formele, culorile etc. Lucrurile de la
nivelul explicit rezultă din interpretarea pe care o dă creierul frecvenţelor care îi
sunt transmise de organele de simţ ca impulsuri nervoase.
Această realitate a lumii „vibraţilor” este documentată şi prin aşa-numita
teorie a supercorzilor. „După această teorie, ultimele cărămizi ale universului
constau în foarte mici corzi vibratorii (vibrating strings). Teoria supercorzilor este
capabilă să explice întreaga diversitate a tipurilor de particule şi substanţe din
univers. Excitaţiile superioare ale corzii conduc la diferite forme de materie.”
(Kaku, Trainer, Beyound Einstein. The cosmic quest for the theory of the universe),
(Neagu, Armaş, 2004).
ARHETIPURI ÎN NATURĂ: SPIRALA EVOLUŢIEI
În cadrul geoştiinţelor au început să fie identificate arhetipurile descrise de
Jung, şi surprinse şi în alte forme de cunoaştere – artă, religie, psihologie – sau
organizare socială. Acestea sunt: eul, umbra, animus-anima, Sinele. În cadrul
acestui articol, ca urmare a încorsetării într-un anumit număr de pagini, va fi expus
doar tiparul evoluţiei, care – indiferent de natura sau mărimea sistemului, de la
univers la planetă şi fiinţă umană – parcurge, pe fiecare treaptă a dezvoltării,
aceleaşi stadii, de la unitatea nediferenţiată la unitatea diferenţiată.
Arhitectura evoluţiei ia forma unei spirale care trece prin etape de inflaţie,
alienare şi refacere a axei pe un plan superior: ciclul inflaţie – alienare – restaurare.
101

Această transformare are loc prin intermediul unui proces creativ, ca proces
cumulativ, care dezvoltă un anumit tipar dinamic auto-similar, pe trepte diferite
reluându-se aceeaşi temă, partea conţinând imaginea întregului, indiferent de
treapta de organizare, de la macrocosmos la microcosmos, de la entităţi la
colectivităţi (principiul geometriei fractale).
De exemplu, din perspectiva cosmologică, universul la momentul zero
manifesta doar calitatea de unitate nediferenţiată. Enorma densitate energetică
oferea libertate totală de transformare, într-un echilibru perfect neputându-se
menţine o distincţie stabilă între două manifestări.
Ruperea simetriei iniţiale la aproximativ 10 -43 s de la Marea Explozie şi
începutul inflaţiei cosmice a creat în primul rând matricea stabilă a timpului şi
spaţiului, ca scenă a derulării scenariului cosmic, în care a apărut gravitaţia ca un
prim actor, pe fondul limitării libertăţii cosmice.
Dilatarea universului a redus temperaturile, presiunile, densitatea acestuia,
rezultând limitări care să permită forţa nucleară tare şi forţa nucleară slabă, interacţiile
electromagnetice şi forţele nucleare slabe prezente în radioactivitate. A avut loc
individualizarea particulelor elementare, sinteza nucleelor şi supremaţia substanţei în
raport cu radiaţia, într-o continuă diversificare a unităţii originare pe principiul creaţiei
prin divizare. Baza stabilităţii formelor distincte este, cu alte cuvinte, rezultatul limitării
interacţiunilor, pe fondul scăderii energiei ca urmare a expansiunii universului. Aceasta
reprezintă forţa creativă fundamentală. Totodată, procesul manifestării creaţiei este
tranziţia de la libertatea manifestată şi ordinea potenţială la ordinea manifestată şi
libertatea potenţială.
Spre deosebire de stadiul iniţial de evoluţie, în care apariţia de noi forme se
face prin disociere, în etapele ulterioare ale universului, apariţia formelor are la
bază procesul de colectare şi sinteză, fără a readuce însă cosmosul în stadiul de
unitate nedivizată. Noile structuri compozite s-au construit pe baza formelor
apărute anterior, prin asocierea sinergică a entităţilor elementare. Pentru că simpla
răcire a universului nu era suficientă pentru a naşte forme complexe, acesta este
finalul stadiului de creare prin procesul de colectare. Este etapa de alienare.
Etapa de restaurare începe o dată cu dobândirea statutului de forţă
universală la nivelul structurilor macrocosmice a forţei gravitaţionale. O dată cu
manifestarea gravitaţiei ca forţă dominantă, după un miliard de ani de la Marea
Explozie, fluctuaţii mici în distribuţia gazului de H şi He, au reprezentat atractori
gravitaţionali care au condus la condensarea şi încălzirea unor nori gigantici,
separaţi de imensitatea spaţiului. Au luat naştere structuri imense, decuplate
gravitaţional unele de altele. Prin acţiunea gravitaţiei, aceste structuri s-au
organizat în galaxii şi grupuri galactice. În cadrul galaxiilor, tendinţa evoluţiei spre
temperaturi şi densităţi scăzute s-a inversat, dând naştere unei forme dinamice de
creativitate fără precedent în istoria universului, stelele, care concentrează în
prezent până la 99,9% din materia galactică.
Totalitatea elementelor existente în univers a luat naştere prin combinarea
diferită a hidrogenului primordial, în cicluri care au avut şi mai au încă loc numai
în interiorul stelelor gigant. Aceste elemente stau la baza creşterii prin acreţie a
102

corpurilor planetare, care ar rămâne însă reci fără apariţia unei generaţii secundare
de sori, specifici doar galaxiilor spiralate.
La nivelul corpurilor planetare axa evoluţiei de la nediferenţiere la
diferenţierea structurată, începe cu etapa materiei incandescente, nediferenţiate.
Etapa de diferenţiere internă corespunde unui proces de sortare
gravitaţională, deoarece elementele componente prezintă proprietăţi fizice (mai
ales densităţi) şi afinităţi chimice distincte.
Ultima fază este cea a nediferenţierii diferenţiate, a corpurilor planetare
unitare, dar cu o diversitate în manifestarea unor condiţii individuale.
La nivelul litosferei, scenariul scindării continentului unic Pangaea şi
evoluţia continentelor cu reintegrarea, după 250 mil. ani, într-un nou uscat unitar,
în jurul nucleului asiatic (rezultat al colapsului gravitaţional al materiei din scoarţa
oceanului Tethys spre nucleul extern ∗ ), poate fi interpretat ca drumul de la
nediferenţiat, la stadiul de diferenţiere şi apoi la nediferenţierea diferenţiată.
La nivel socio-uman urmăm acelaşi tipar evolutiv, de la nediferenţierea
matriarhală, la segregarea comunităţilor războinice şi unificarea, în stadiul
nediferenţierii diferenţiate, în cadrul societăţii informaţionale. Din acest moment,
evoluţia colectivă a umanităţii nu mai poate avea loc decât în plan calitativ,
spiritual. Spiritul nomad al societăţii occidentale a rămas nealterat până în epoca
modernă, fiind alimentat de un sistem cultural bazat pe supremaţia raţionalului.
Cultura occidentală a condus la dezvoltarea unei tehnologii agresive asupra
mediului. Supremaţia tehnologiei a determinat desacralizarea vieţii şi, implicit,
dezorganizarea interioară a fiinţei umane, într-o societate aparent foarte bine
organizată şi structurată în exterior.
IMPORTANŢA IDENTIFICĂRII ARHETIPULUI ÎN NATURĂ
Identificarea arhetipurilor în natură, indiferent de scara lor de manifestare,
nu se poate realiza fără o descărcare şi actualizare a aceluiaşi tipar ancestral în
conştiinţa individuală. Aspectul pragmatic al acestei identificări conştiente poate
constitui o soluţie viabilă pentru dezideratul unei educaţii pentru mediu.
Problemele de natură ecologică ale planetei, care se reflectă în scăderea generală a
calităţii vieţii, şi-ar găsi cu adevărat conţinut şi un nivel ridicat de conştientizare, în
acest proces care, cu circa 2000 de ani în urmă, era exprimat în cuvintele lui Toma
astfel: „/ şi faceţi interiorul ca exteriorul şi exteriorul ca interiorul (...) atunci veţi
intra în împărăţia cerurilor” (L22, Evanghelia după Toma, Apocrifă).
„Arhetipurile erau şi mai sunt încă forţe vii care cer să fie luate în serios şi
au un mod straniu de a fi sigure de acest lucru. Întotdeauna sunt aducătoare de
protecţie şi salvare şi violarea lor are ca o consecinţă «pericolele sufletului»
cunoscute de psihologia primitivilor.” (Jung în M. Minulescu, Introducere în
analiza jungiană, 2001).
∗ Maruyama Sh. (1994), Plume tectonics, J. of Geol. Soc. of Japan, 100, 1.;
Maruyama Sh., Kumazawa M., Kawakami Sh. (1994), Towards a new paradigm on the
Earth’s dynamics, J. of Geol. Soc. of Japan, 100, 1.
103

Problemele şi dezechilibrele interioare, la nivel colectiv, se manifestă prin
acţiuni şi reacţii exterioare, care nu pot fi analizate izolat. Momentul alienării pe
care îl traversează societatea contemporană, prin negarea suportului ei natural, se
regăseşte în tendinţa de globalizare a dezechilibrelor ecologice. La un alt nivel de
analiză le-am putea înţelege ca pe o oglindire a dezechilibrelor interioare.
Momentul evolutiv actual necesită retragerea atenţiei din exterior spre
cunoaşterea interioară, printr-o profundă transformare a fiinţei umane la nivel
individual şi colectiv prin atingerea celui mai înalt nivel de conştientizare: cel al
expresiei unicului în manifestarea diferenţiată.
BIBLIOGRAFIE
Bohr (1963), in Essays, 1958-1962, on Atomic Physics and Human Knowledge, Wiley,
New York.
Boutot, A. (1996), Inventarea formelor, Editura Nemira, Bucureşti.
Bodiu, A. (2000), Convergenţa universaliilor, Editura Limes, Cluj-Napoca.
Capra, F. (2004), Taofizica, Editura Tehnică, Bucureşti.
Dogan, M., Phare, R. (1993), Noile ştiinţe sociale. Interpretarea disciplinelor, Editura
Academiei, Bucureşti.
Drăgănescu, M. (1990), Informaţia materiei, Editura Academiei Române, Bucureşti.
Jung, C. G. (1994), În lumea arhetipurilor, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti.
Kendler, H. H. (1987), Historical foundations of modern Psychology, Dorsey Press,
Chicago.
Linde, A. D. (1985), The Universe: Inflation out of Chaos, New Scientist.
Minulescu, M. (2001), Introducere în analiza jungiană, Editura Trei, Bucureşti.
Neagu, D., Armaş, I. (2004), Arhetipuri în natură şi civilizaţie, Editura Renaissance, Bucureşti.
Piaget, J. (1972), Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Posea, Gr., Armaş, I. (1998), Geografie fizică. Terra cămin al omenirii şi sistemul solar,
Editura Enciclopedică, Bucureşti.
Pribram, K. H. (1985) „Holism” could close the cognition era, APA Monitor, 16.
Pribram, K. H. (1986) The Cognitive Revolution and Mind/Brain Issues, „American
Psychologist” 41(5).
Pribram, K. H. (1991), Brain and Perception, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, Hillsdale,
New Jersey.
Sheldrake, R. (1988), The Presence of the Past, Collins.
Sheldrake, R. (1990), The Rebirth of Nature, Century.
Sheldrake, R. (1994), Seven Experiments that Could Change the World, Fourth Estate.
Vernette, J. (2003), Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc, Editura Corint, Bucureşti.
Zlate, M. (2000), Introducere în Psihologie, Editura Polirom, Iaşi.
Lundstrom, M., A Wink From the Cosmos, www.flowpower.com/synchro.htm.
104

CÂTEVA CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA SOLURILE TERRA
ROSSA DIN ROMÂNIA
Mihai PARICHI ∗ , Anca-Luiza STĂNILĂ ∗
Concepte-cheie: sol roşu, calcare, rubefiere.
Key words: red soil, limestone, rubescent.
Some considerations about the terra rossa Romanian soils. Terra rossa is
a dominating formation in the mediterranean regions, its presence being
connected to limestone that is the most times jurassic. The soil origin
material is represented by the residues of the limestone dissolving.
Terra rossa also appears locally in the west side of the country and in
submediterranean climate conditions (Banatului Mountains) and in
climate conditions (humid climate) with oceanic influences (Apuseni
Mountains) and in the most frequent cases associated with rendzines,
rendzinic litosoils and rocks.
From the most recent field and laboratory data results that the terra
rossa solis develop also in present if some morfo-hidro-climatic
conditions are fulfilled.
INTRODUCERE
Terra rossa este o formaţiune dominantă în regiunile mediteraneene,
prezenţa ei fiind legată de calcare, de cele mai multe ori jurasice.
În România a fost separată sub aceeaşi denumire în prima hartă a zonelor de
soluri de către G. Murgoci (1910). Mult mai târziu (1952) M. Popovăţ şi
M. Spirescu publică o notă asupra solurilor roşii din Oltenia, denumindu-le „soluri
roşii de cornete” şi le trece în categoria solurilor terra rossa, deoarece, în acelaşi
timp, există tendinţa de a denumi terra rossa orice sol roşu.
În 1970, M. Popovăţ şi colab. considera solul de tip terra rossa ca fiind relict,
deosebind două moduri principale de apariţie a acestuia şi anume: unul, în marile pungi
sau doline formate pe calcare în urma dizolvării acestora (cazul Baia de Aramă), altul pe
versanţi, ca depuneri deluviale (Podişul Mehedinţi, nord localitatea Nadanova).
RĂSPÂNDIRE ŞI CONDIŢII DE FORMARE
Terra rossa se întâlneşte, de fapt, local în România în vestul şi sud-vestul
ţării unde ocupă o suprafaţă de cca 50 000 ha (0,2%) atât în condiţii climatice
submediteraneene (Munţii Banatului, Podişul Mehedinţi), cât şi în condiţii
climatice mai umede, cu influenţe oceanice (Munţii Apuseni).
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
105

Materialul parental al solului îl reprezintă, în toate cazurile, rezidul de
dizolvare al calcarului, iar în ceea ce priveşte relieful, fizionomia actuală a acestuia
se datorează coexistenţei în spaţiu şi timp a cel puţin doi factori morfogenetici,
aflaţi într-o strânsă interacţiune, şi anume a celor litologici şi hidrologici. Tipul
morfologic de carst, cel puţin în Munţii Apuseni, este acela de platou, având ca
trăsături majore aplatizarea avansată, pe alocuri şi o dezvoltare pronunţată a
bazinelor închise, endoreice.
În Bihorul Nordic (interfluviul Gârda Seacă-Ordâncuşa), cât şi în Munţii
Almăjului (Masivul Ciucarul Mare) solurile de tip terra rossa apar, de regulă, pe
suprafeţe în pantă slabă (5-10%) pe pereţii dolinelor în treimea superioară a
acestora ca şi în zonele de tranziţie de la suprafeţele plane spre versanţii slab
înclinaţi ai unor interfluvii sau doline (fig.1).
Fig. 1. Cronosecvenţa de soluri formate pe calcare în Bihorul nordic: soluri brune
eu-mezobazice rendzinice (BMrz); soluri roşii (terra rossa) (TR); litosoluri (LS); litosoluri
şi stâncărie (LS, Z) (scara 1:200.000)
Chronosegvence by soils formed on limestone in Northern Bihor Mountains: eu-mesobasic
brown soils rendzinas (BMrz); red soils (terra rossa)(TR); lithosols (LS); lithosols and
rockland
106

În dolinele puţin adânci (4-5 m) şi foarte evazate, locul formaţiei terra rossa
este luat de solurile brune eu-mezobazice rendzinice, iar în cazul celor foarte
adânci predomină litosolurile şi stâncăriile.
În ceea ce priveşte geneza solurilor terra rossa au existat diferite păreri. După
anumiţi autori (Reifenberg, Whittles, 1947) formarea acestor soluri s-ar datora
calcarelor care prin alterare, în condiţiile unui climat mediteraneean, generează
formaţiuni reziduale de culoare roşcată. Sunt considerate chiar paleosoluri sau
soluri relicte a căror rubefacţie s-a putut păstra în condiţiile contemporane, dar pe
materialele cărora se dezvoltă unele soluri actuale.
N. Florea şi colab. (1968) consideră că actualele condiţii climatice
(Tm 700 mm), în care se întâlnesc astăzi solurile terra rossa nu sunt
favorabile rubefierii. Ele par să se fi dezvoltat sub o climă mai caldă în epoci
geologice mai vechi când rubefierea a fost posibilă.
Clima actuală permite doar păstrarea culorii iniţiale a acestor soluri în
anumite condiţii de relief.
V. Glăvan (1973) este de părere, de asemenea, că actualele condiţii climatice
nu sunt favorabile formării solurilor terra rossa, cel mult, ele favorizează păstrarea
acestei culori roşii un anumit timp, cât solul este mai puţin profund şi se creează un
topoclimat mai uscat.
Un colectiv de la ICPA (1987), ocupându-se de chimismul şi mineralogia
unui sol roşu format pe material bauxitic din masivul Piatra Craiului, este de părere
că geneza solurilor roşii (terra rossa) este determinată, în principal, de caracterul
materialului parental. Apariţia acestora se explică prin compoziţia rocii parentale,
care conţine caolinit şi oxizi de fier pe care ia transmis solului.
Formarea solurilor de tip terra rossa în realitate este posibilă şi în prezent,
dacă sunt îndeplinite condiţiile de rocă, condiţiile hidroclimatice şi cele
geomorfologice. Nu în orice condiţii de drenaj al solului funcţionează rubefierea.
Intensitatea coloritului este condiţionată de starea de hidratare a fierului din
rezidiile calcarelor şi de conţinutul de fier al acestor rezidii. În zona Gheţar-Poiana
Călineasa (din Bihorul nordic), unde regimul umidităţii climatice este favorabil
pseudogleizării (temperaturi medii anuale de 0ºC şi precipitaţii care depăşesc
frecvent 1400 mm) pe aceleaşi materiale parentale generate de calcare, dar în
condiţii diferite de relief şi drenaj, se întâlnesc rendzine, soluri brune
eu-mezobazice rendzinice şi terra rossa. Acestea din urmă, apar pe suprafeţe în care
solul îşi pierde apa într-un timp ce favorizează mai întâi hidratarea hidroxidului de
fier şi apoi deshidratarea parţială a acestuia cu formarea de goethit (Fe 2 O 3·2H 2 O) şi
hematit, care dau solului culoare roşie. Cu alte cuvinte, în cursul procesului de
alterare se dezvoltă de o manieră deosebit de activă o interacţiune fizico-chimică,
când solurile bogate în carbonat de calciu şi oxizi de fier se hidratează şi se
deshidratează.
În absenţa unei asemenea interacţiuni active în sol în loc de terra rossa numai
prin hidratare se formează soluri brune eu-mezobazice rendzinice de culoare
gălbuie.
În teritoriile la care ne-am referit, terra rossa se caracterizează printr-un
profil de tip Ao-A/B-Bv-R, slab-moderat dezvoltat (50-80 cm), conţinut de argilă
107

cuprins între 34-61%, densitate aparentă mică (DA) (1,08-1,25 g/cm 3 ), porozitate
totală foarte mare (PT) (54-60%), capacitate de apă utilă mijlocie-mare pe profil
(11-13%) (CU), dar mică la baza profilului şi o permeabilitate mijlocie (K)
(2-4 mm/h) (fig.2, tabelul 1).
Tabelul 1. Limite de variaţie ale principalelor însuşiri fizice,
hidrofizice şi chimice privind solurile roşii (terra rossa)
Variation limit of main physical, hydrophysical
and chemical properties concerning red soils
Orizont Adânc.
DA PT RP CO CC CU K
Conţinut de argilă (

Sub raport chimic aceste soluri prezintă o reacţie moderat-slab acidă (pH)
(5,4-7,0) şi un conţinut de humus mic-mijlociu (4,0-6,5%). Ele au un grad de
saturaţie în baze (V) cuprins între 60-80% şi o bună aprovizionare cu azot (Nt)
(0,200-0,760%) (fig. 3, tabel 2).
%
90
80
70
60
50
40
30
pH (H2O)
Humus (%)
V (%)
SB (me/100 g sol)
N total (%)
P (ppm)
K (ppm)
20
10
0
0-6 6 14 14-23 23-40 40-70
Ao A/B Bv1 Bv2 Bv3
Fig. 3. Însuşirile chimice ale solurilor roşii (terra rossa)
Chemical property of red soils
CONCLUZII
Geneza solurilor terra rossa nu este suficient de cunoscută. Au fost emise
diferite păreri, punându-se accentul pe faptul că aceste soluri s-ar fi format pe
calcare, dar numai în condiţiile unui climat mediteraneean sau submediteraneean şi
interpretate ca paleosoluri sau soluri relicte.
Părerea noastră este că astfel de soluri se formează şi în prezent în anumite
condiţii hidroclimatice, de drenaj al solului şi geomorfologice în care rubefierea să
funcţioneze.
Solurile terra rossa au în general un volum edafic mic-mijlociu, fertilitate
mijlocie pentru vegetaţie forestieră, dar relativ bună pentru păşuni şi fâneţe.
BIBLIOGRAFIE
Iancu, M., Parichi, M. (1971), Dezvoltarea învelişului de soluri din piemonturile bănăţene
încadrate între Valea Nerei şi Valea Bârzavei, „Ştiinţa Solului”, 2, Bucureşti.
Glăvan, V. (1973), Solurile din Munţii Locva, Com. şt. Ses. şt. Fac. de Geologie-Geografie,
Bucureşti (manuscris).
Grigorescu, Adriana, Crăciun, C., Piciu, I., Curelariu, Gh., Florea, N. (1987), Chimismul şi
mineralogia unui sol roşu format pe material bauxitic, An ICPA, vol.XLVIII.
Florea, N. şi colab. (1968), Geografia solurilor României, Editura Şiinţifică, Bucureşti.
109

Parichi, M., Stănilă, Anca-Luiza (2002), Studiul pedologic complex al zonei Gârda-
Gheţari-Poiana Călineasa din Munţii Apuseni (Bihorul nordic), în vol. Dezvoltarea
durabilă a regiunii rurale din Europa de Est.
Popovăţ, M., Spirescu, M. (1952), Cornetele roşii din NV Olteniei, „Bul. şt. al Acad.
R.P.R., Tom. IV”, nr.3.
Popovăţ, M., Oancea, C., Edelstein-Heller, D. (1970), Terra rossa, un sol relict în SV
României, „St. teh. şi econ.”, seria C, nr.17, Inst. Geologic.
Reifenberg, A., Wittles, L. C. (1947), The soils of Palestine, Londra.
Stănilă, Anca-Luiza, Parichi, M., Reif., A., Herişanu, Gh., Raşcu, I. (2005), Consideraţii
privind influenţa rocii parentale asupra formării şi evoluţiei solurilor din
interfluviul Gârda Seacă-Ordâncuşa (Bihorul Nordic), Factori şi procese
pedogenetice din zona temperată, vol. 2, Serie nouă, 4 tab., 1 fig., Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
110

CERCETĂRI EXPERIMENTALE ASUPRA FORMĂRII CRUSTEI
PE SOLUL BRUN-ROŞCAT DE LA TÂNCĂBEŞTI
Valentin TEODORESCU ∗ , Elena TEODORESCU ∗∗
Concepte-cheie: sol brun roşcat, crustă, Câmpia Vlăsiei.
Key words: brown-reddish soil, soil crust, Vlăsia Plain.
Experimental research into crust formation on the brown-reddish
soil at Tâncăbeşti. Research followed the physical changes induced by
various agricultural works in the surface horizon of this soil type in
the Vlăsia Plain. Determinations made on the physical models of two
soil aggregate dimensions (Ø

crustei prin cimentarea particulelor fine de nisip şi praf după o ploaie urmată de o
uscare rapidă la suprafaţa solului. Conţinutul mare de particule fine de praf (36,7%)
şi nisip fin (28,5%) în condiţiile unei texturi luto-argiloase este rezultatul
proceselor de eluviere-iluviere din solul brun-roşcat (tabelul 1).
Fig. 1. Harta solurilor din Câmpia Vlăsiei. 1. Cernoziom cambic; 2. Cernoziom cambic
freatic umed; 3. Sol brun roşcat; 4. Soluri aluviale
A map of soils in the Vlăsia Plain. 1. Cambic chernozem; 2. Humid phreatic cambic
chernozem; 3. Reddish-brown soil; 4. Alluvial soils
Tabelul 1. Compoziţia granulometrică a stratului superior de sol brun-roşcat, Tâncăbeşti
Grain-size composition of the brown-reddish surface layer at Tâncăbeşti
Adâncimea
de recoltare
a probei de
sol (cm)
Fracţiuni granulometrice (Ø mm) din masa părţii minerale a solului
Nisip grosier
2,0-0,2
Nisip fin
0,2-0,02
Praf
0,02-0,002
Argilă
< 0,002
CaCo 3
0-12 1,0 28,5 36,7 33,8 0,0
Valoarea pH-ului de 5,84 indică pentru solul brun-roşcat o reacţie slab acidă,
conţinutul de humus fiind scăzut (2,16%), iar valoarea raportului C/N=10 indică un
conţinut normal de azot pentru acest tip de sol (tabelul 2). Conţinutul de Nt
(0,137%) este mijlociu, iar conţinutul de fosfor şi potasiu este mare în orizontul
superior al solului. În condiţiile solului brun-roşcat de la Tâncăbeşti, în care
112

predomină fracţiunile fine în orizontul superior şi conţinutul de humus este redus,
susceptibilitatea la apariţia crustei este foarte mare.
Tabelul 2 Date analitice privind însuşirile chimice ale stratului superior
al solului brun-roşcat,Tâncăbeşti
Analytical data on the chemical composition of the brown-reddish surface
soil layer
PH
Nt
P K
Tipul de sol
Humus
C/N
H 2 O
%
ppm Ppm
Brun-roşcat 5,84 2,16 0,137 10,7 77 221
Procesele de degradare din orizontul superior al solului brun-roşcat, rezultate
în urma tasării şi destructurării solului, pot accentua fenomenul de crustificare.
STUDIUL CRUSTEI PE MODELELE DE SOL
Cercetări privind modificările fizice ale suprafeţei solului sub impactul
picăturilor de ploaie şi formarea unei cruste de tip structural, deosebită prin
caracteristicile fizice (grosime şi, în special, lipsa unei stratificări) de crusta
formată prin depunere în microexcavaţiile suprafeţei solului, au fost întreprinse de
o serie de cercetători din Belgia şi Franţa (Boiffin, 1984).
Experimentările pe modele de sol au arătat că în condiţiile unei proporţii
mari de agregate mici de sol (sub 3,1 mm), în orizontul superficial al solului, crusta
se formează chiar la intensităţi mici ale ploii sau picăturilor de apă provenite din
irigarea prin aspersiune (Teodorescu şi colab., 1996).
În vederea precizării influenţei agresivităţii pluviale şi a temperaturii la nivelul
solului (factori importanţi în formarea crustei), mai ales în condiţiile solurilor
destructurate şi tasate, s-au realizat determinări pe modele de sol în laborator.
Metodologia de lucru pe modelele de sol cuprinde următoarele etape:
– solul recoltat din stratul superficial (0-5 cm) a fost cernut prin site cu
ochiuri de Ø 13,0 mm şi Ø 6 mm, după care s-au realizat seriile de modele cu
densităţi de 1,0g.cm-3 şi 1,3g.cm-3;
– umiditatea solului pe care s-au realizat modelele a fost între 8-10%,
corespunzătoare situaţiei din stratul superficial al solului, în condiţiile în care solul
este supus insolaţiei diurne (pe o perioadă de secetă);
– modelele de sol au fost supuse simulării unor ploi cu intensităţi de
0,25 mm.min-1; 0,65 mm.min-1; 1,0 mm.min-1 (după care au fost lăsate timp de 2
ore în tăvi pentru a se asigura o bună drenare a apei înainte de introducerea lor în
etuvă);
– uscarea modelelor (cilindri cu sol, având un volum de 70 cm3 fiecare) la o
temperatură de 35°C, pe o durată de 24 ore (în condiţiile unui curent de aer) în
vederea formării crustei;
– după formarea crustei s-a procedat pentru fiecare serie de modele, la
următoarele determinări:
113

• determinarea rezistenţei la penetrare (kg.f.cm -2 ) a crustei, cu ajutorul
unui penetrometru de laborator;
• determinarea grosimii crustei (cm);
• determinarea la fiecare model a densităţii aparente a crustei (g,cm -3 );
• determinarea umidităţii crustei (%).
Analiza valorilor medii ale caracteristicilor fizice ale crustei relevă o
diferenţiere între grosimea crustei pe modelele de sol cu agregate de Ø

115

CONCLUZII
Cercetările experimentale efectuate asupra formării crustei pe solul brun-roşcat
de la Tâncăbeşti din Câmpia Vlăsiei relevă că:
– solul brun-roşcat, prin caracteristicile sale fizice şi chimice, este susceptibil
la formarea crustei;
– lucrările agricole intensive cu numeroase treceri conduc la tasarea şi
destructurarea solului în orizontul superior, favorizând formarea unei cruste cu
caracteristici nefavorabile culturilor agricole;
– crusta formată pe solul tasat şi destructurat, ce prezintă o grosime de peste
0,30 cm şi o densitate aparentă mare, nu permite răsărirea şi dezvoltarea plantelor
agricole.
BIBLIOGRAFIE
Boiffin, J. (1984), La dégradation structurale des couches superficielles du sol Sous
l’action des pluies, Thèse de docteur, L’Institut National Agronomique, Paris.
De Ploey, J., Poeseu, J. (1984), Aggregate stability runoff generation and interrill erosion,
Geomorphology and Soil, London.
Teodorescu, V., Teodorescu, Elena, Tănăsescu, O. (1994), Cercetări privind
caracteristicile fizice ale crustei formate pe modelele de sol, Lucrările Conferinţei
Naţionale pentru ştiinţa Solului – Tulcea, p. 81-94, Bucureşti.
Teodorescu, V., Păltineanu, I. C., Teodorescu, Elena (1996), Cercetări cu privire la
caracteristicile fizice ale crustei formate pe unele soluri din Câmpia Română,
Analele Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, LII, p.129-142,
Bucureşti.
Teodorescu, V., Teodorescu, Elena, Dumitraşcu, Monica (2002), Fenomenul de secetă şi
formarea crustei pe cernoziomul cambic de la Fundulea, Analele Universităţii Spiru
Haret, Seria Geografie, vol. 5, p.73-78, Bucureşti.
116

EVOLUŢIA ORGANIZĂRII ADMINISTRATIVE
A ORAŞULUI BUCUREŞTI
Anton NĂSTASE ∗ , Cezar GHERASIM ∗
Cocepte-cheie: Bucureşti, Administraţie, organizare administrativă.
Key words: Bucharest, Administration, Administrative organization.
Administrative evolution of the Bucharest city. First document about
Bucharest dates back in 1459. Up to the beginning of the XIX th
century the town was divided in „plăşi” led by „judeţ” or „pârgari”
who were dominated by the king. During the XIX th century and the
first half of the XX th , the administrative division of the city were
„colors” (Red, Yellow, Black, Blue and Green) led, after 1864 by a
Mayor for each sector rang a General Mayor for the whole city. After
1950 light „raioane” were created (led by Presidents of the Popular
Council); in 1968 these were transformed into 8 „sectors”; their
number being reduced to 6 in 1981. Each sector has its own Mayor
and Mayor's office; there is also a General Mayor and his office.
Atestat documentar în anul 1459, Bucureştiul are în perioada de început o
viaţă orăşenească modestă, marcată de numeroase perioade nefaste.
Primele documente referitoare la administraţia oraşului datează din 1563,
când sunt menţionaţi funcţionarii – administratori ai oraşului: un „judeţ”, în
subordinea căruia se aflau 12 „pârgari”. În secolul al XVI-lea, oraşul era condus de
„sfatul mic”, alcătuit din judeţ şi pârgari şi din „sfatul mare”, în care intrau
negustori, meseriaşi şi preoţi. Principalele atribuţiuni ale acestora erau apărarea
privilegiilor şi apărarea teritoriului oraşului de încălcări. Aveau drept de judecată,
atribuţii fiscale şi administrative, emiteau unele acte oficiale, păstrau înscrisurile cu
proprietăţi, toate acestea fiind însă în relaţii de subordonare faţă de domnitor.
Obştea aşezării alegea sfatul mic şi, anual, judeţul. Datorită statornicirii în oraş a
foarte mulţi străini, în special balcanici, aceştia vor avea, începând cu secolul
al XVII-lea, un reprezentant („başă”) 1 . Administraţia nu avea un sediu propriu,
funcţionând, de obicei, în casa judeţului sau a primului pârgar.
Această formă de administrare a oraşului s-a păstrat până în timpul domniei
lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), când reprezentanţii aleşi de locuitori sunt
înlocuiţi cu dregători numiţi direct de domnitor. Aceştia existaseră şi înainte,
funcţionând însă în paralel cu judeţul şi pârgarii. Erau astfel marele agă,
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
1 C.C. Giurăscu (1966), Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre, Editura pentru Literatură, Bucureşti.
117

ăspunzător cu paza oraşului şi a Curţii Domneşti, pârcălabul (comandantul militar
al aşezării), vornicul, ce se ocupa cu probleme de administraţie, ispravnicii – cei
care judecau îndeosebi litigii de proprietăţi, fiecare cu o serie de subordonaţi. Un
rol însemnat îl avea ispravnicul de scaun, care era locţiitorul domnitorului cât timp
acesta lipsea din oraş.
Fig. 1. Organizarea administrativă a oraşului Bucureşti între anii 1806-1948
(după D. Berindei, 1963)
Administrative organization of Bucharest city between 1806-1948
În epoca fanariotă, autoritatea domnească se exercită prin intermediul a doi
mari dregători: aga şi spătarul. Cel dintâi se ocupă de partea centrală a oraşului
(centrul comercial, cu târgul şi prăvăliile), celălalt cu mahalalele de la marginea
oraşului. Apar apoi şi vornicii: „vel – vornicia oştirilor” şi „vornicul de poliţie”.
Din punct de vedere teritorial, până la începutul secolului al XIX-lea,
Bucureştiul a fost împărţit în „plăşi”, documentele recensământului din anul 1798
menţionând cinci: Târgul (centrul oraşului), Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei),
Târgul de Afară (Calea Moşilor), Broştenii şi Gorganul (în partea de sud şi vest).
Dacă principalele artere de circulaţie constituiau până la sfârşitul secolului
al XVIII-lea axe centrale ale plaselor, începând cu anii războiului ruso-turc (1806-1812)
118

acestea devin limite de sectoare, exprimate acum prin „culori”: de Roşu, Galben,
Negru, Albastru şi Verde (fig.1).
Culoarea Roşu, sectorul central, era cel mai mic ca suprafaţă. Se întindea
spre nord, pe Podul Mogoşoaiei până la Palatul Domnesc, pe Uliţa Târgului de
Afară până la Biserica „Sfinţi”, în est până la strada Udricani (zona Sinagogii), iar
în sud, pe malul drept al Dâmboviţei cuprindea o mică porţiune cu Hala Centrală,
Spitalul Brâncovenesc şi Palatul Bibescu (actualul perimetru al Pieţii Unirii).
Limita vestică era trasată pe străzile Brezoianu şi Calvină.
Fig. 2. Organizarea administrativă a oraşului Bucureşti în anul 1948
(după C. C. Giurăscu, 1978)
Administrative organisation of Bucharest city in 1948
În nordul oraşului, Culoarea de Galben se desfăşura între Calea Târgoviştei
(ulterior Calea Griviţei) ce o delimita de Culoarea de Verde şi până la Uliţa
Târgului de Afară – limita faţă de Culoarea de Negru. Spre exterior, limita era
stabilită pe principalele artere de către bariere (Mogoşoaiei, Herăstrău, Mândritului
– amplasate pe actualele străzi Calea Victoriei, Şoselele Ştefan cel Mare şi Iancu de
Hunedoara).
În nord-est, Culoarea de Negru se desfăşura între Calea Moşilor şi Calea
Dudeşti (limita faţă de Culoarea de Albastru). Limita exterioară unea barierele de
pe traseul actual al Şoselele Iancului şi Mihai Bravu (barierele Târgul de Afară,
Delea Veche, Pantelimon, Dudeşti).
119

Culoarea de Albastru (în sud-est) era mărginită de Calea Dudeşti şi Uliţa
Calicilor (Calea Rahovei – limita faţă de Culoarea de Verde). Spre exterior, erau
barierele Dobroteasa, Beilicului şi Calicilor, amplasate pe actualul traseu al
şoselelor Olteniţei şi Viilor.
În sud-vest, teritoriul Culorii de Verde era mărginit în exterior de bariera
Podul de Pământ (aproximativ Podul Grozăveşti), Mănăstirea Grozăveşti şi Bariera
Spirii (Dealul Spirii).
După adoptarea Regulamentului Organic, orăşenii îşi redobândesc dreptul de
a alege administraţia oraşului. În 1831 se alege primul „sfat orăşenesc” alcătuit din
cinci membri. Legea comunală din 1864 schimbă numele sfatului în „Consiliu
comunal” iniţial cu trei secţii apoi cu şapte (după 1900), preşedintele acestuia
numindu-se „Primar”.
La începutul secolului al XX-lea, Culoarea de Roşu se desfiinţează, teritoriul
ei fiind repartizat celorlalte patru sectoare.
În anul 1929, „Monitorul Oficial” publică planul împărţirii pe sectoare a
Municipiului Bucureşti, în care „culorile” sunt transformate în Sectorul I Galben,
Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru şi Sectorul IV Verde. Limitele între ele sunt
modificate astfel:
• Sectorul I Galben (în nordul oraşului): limita cu sectorul vestic (Verde) o
constituia arterele Calea Victoriei şi Bulevardul Colonel Mihail Ghica (ulterior
1 Mai, Ion Mihalache în prezent). Cu Sectorul de Est (Negru): Bulevardul Carol I
şi Şoseaua Colentina, iar în sud, pe o porţiune restrânsă, Bulevardul Regina
Elisabeta (între Calea Victoriei şi Universitate – limita cu sectorul sudic, Albastru).
La exterior sectorul cuprindea Hipodromul (în actuala zonă a Casei Presei Libere)
şi Moşia Herăstrău (pe stânga râului Colentina).
• Sectorul II Negru – amplasat în estul oraşului, între limita menţionată cu
Sectorul I Galben şi canalul amenajat al Dâmboviţei (pe sectorul Hala Centrală –
Vitan). La exterior, sectorul se desfăşura până la actualele artere Bulevardul
1 Decembrie 1918 şi Şoseaua Fundeni, apoi pe malul drept al Colentinei până la
Lacul Tei.
• Sectorul III Albastru – cuprinde sudul oraşului, între Sectorul II Negru şi
Sectorul IV Verde. Limita cu acesta din urmă o constituia Bulevardul Regina
Elisabeta, Bulevardul Independenţei (actualul Bulevardul Eroilor Sanitari) şi
Şoseaua Cotroceni. La exterior erau străzile Drumul Sării, Petre Ispirescu, Bachus,
actualele Drumul Găzarului şi Niţu Vasile, apoi Calea Văcăreşti până la
Dâmboviţa. Se învecina în centrul capitalei cu Sectorul I Galben pe o mică porţiune
(Bulevardul Academiei – între Piaţa Universităţii şi Calea Victoriei).
• Sectorul IV Verde – în afară de limitele menţionate cu Sectorul I Galben şi
III Albastru spre exterior se învecina cu satele Costeasca, Principele Carol
(Giuleşti) şi Crângaşi.
După reîntregirea ţării, în 1918, Bucureştiul a cunoscut o creştere explozivă
a populaţiei şi teritoriului, astfel că apare necesitatea unei administraţii mai
numeroase, tradusă în fapt prin înfiinţarea unei primării pentru fiecare sector.
Primarii de sector au fost subordonaţi unui primar general.
120

În anul 1940 (octombrie), sectoarele-culori sunt desfiinţate, însă pentru scurt
timp (mai 1941).
Din anul 1948 până în 1950, sectoarele-culori sunt numerotate astfel:
sectorul Galben devine sectorul 1, Sectorul Negru devine sectorul 2, sectorul
Albastru devine sectorul 3, iar sectorul Verde devine sectorul 4 (fig. 2).
Legea administrativă din 1950 împarte teritoriul oraşului în opt raioane (fig. 3):
Raionul Griviţa Roşie, Raionul Stalin (suprapuse aproximativ actualului sector I),
Raionul 1 Mai, Raionul 23 August (aproximativ actualul sector II), Raionul Tudor
Vladimirescu (sectorul III), Raionul Nicolae Bălcescu (sector IV), Raionul Lenin
(sectorul V) şi Raionul Gheorghe Gheorghiu Dej (aproximativ sectorul VI).
Fig. 3. Organizarea administrativă a oraşului Bucureşti în anul 1950
Administrative organisation of Bucharest city in 1950
Până în 1966 au fost schimbate unele denumiri: Raionul Stalin a devenit
Raionul 30 Decembrie, iar Raionul Gheorghe Gheorghiu Dej a devenit raionul
16 februarie. De asemenea, s-au făcut unele modificări teritoriale, atât între raioane
dar mai ales în sensul extinderii spre zonele suburbane (fig. 4).
Consiliile comunale sunt înlocuite de Sfaturi Populare şi Sfatul Popular al
Capitalei, toate conduse de către un preşedinte.
121

Fig. 4. Organizarea administrativă a oraşului Bucureşti în anul 1966
(după C. C. Giurescu, 1978)
Administrative organisation of Bucharest city in 1966
În anul 1968, raioanele sunt redenumite sectoare, numerotate de la 1 la 8. Se
efectuează mici modificări teritoriale. Sfaturile Populare devin Primării de sector şi
Primăria Capitalei, conduse de câte un primar.
Buletinul Oficial publică, în 1981, ultima împărţire administrativă, valabilă
şi în prezent (cu mici modificări teritoriale), numărul sectoarelor fiind reduse de la
8 la 6.
BIBLIOGRAFIE
Berindei, D. (1963), Oraşul Bucureşti reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti, (1459-1862),
Societatea de Ştiinţe Istorice, Bucureşti.
Giurescu, C. C. (1979), Istoria Bucureştilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Sport Turism, Bucureşti.
Papazoglu, D. (2000, reeditare), Istoria fondărei oraşului Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti.
122

ROLUL INFRASTRUCTURII SOCIALE ÎN DETERMINAREA
RISCULUI ŞI VULNERABILITĂŢII COMUNITĂŢILOR UMANE.
STUDIU DE CAZ – CARPAŢII ŞI SUBCARPAŢII DINTRE
TROTUŞ ŞI TELEAJEN
Liliana GURAN-NICA ∗
Concepte-cheie: infrastructură socială, risc social, vulnerabilitate,
spaţiul montan şi subcarpatic dintre Teleajen şi Trotuş.
Key words: social infrastructure, social risk, vulnerability, Carpathian and
Subcarpathian space between Teleajen and Trotuş valleys.
Social infrastructure impact on the risk and the vulnerability of the
human communities. Case study: The Subcarpathians between Trotuş
and Teleajen valleys. A component of the regional socio-economic system,
the social infrastructure is one of the key elements determining the
vulnerability of the human communities, and a basic instrument in the
natural and anthropic hazard prevention and control system. This role
comes out from its direct involvement in the social life and in the
functionality of the human communities. The present study is based on the
analysis of the mountain and hilly space placed between the Trotuş and
Teleajen valleys. This is a complex space from the natural and socioeconomic
point of view. The interest for this kind of analysis comes out from
the need of better understanding the phenomena that determine these
specific characteristics and the spatial disparities of the social risk and the
vulnerability of the human communities in such complex spaces.
Element component al sistemului socio-economic regional, infrastructura
socială constituie unul dintre elementele cheie ale vulnerabilităţii comunităţilor
umane şi parte integrantă a sistemului de prevenire şi combatere a hazardelor
naturale şi antropice. Rolul său în determinarea vulnerabilităţii şi implicit a riscului
de orice natură rezultă din implicarea sa directă în viaţa socială şi în
funcţionalitatea comunităţilor umane.
Infrastructura socială este, la rândul său, un sistem complex alcătuit din două
categorii de elemente: personalul angajat în activităţile de învăţământ şi medicale,
pe de o parte, şi baza tehnico-materială, pe de altă parte. În acelaşi timp, ca orice
sistem deschis, acesta relaţionează cu alte subsisteme componente ale sistemului
superior, cel socio-economic. Cele mai strânse relaţii le are însă cu componenta
demografică, activităţile desfăşurate fiind servicii către populaţie, ce depind strict
de caracteristicile acesteia.
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
123

Studiul de faţă se bazează pe analiza directă a particularităţilor infrastructurii
sociale din spaţiul montan şi din cel subcarpatic aflate între văile Trotuşului şi
Teleajenului, caracterizate printr-o mare complexitate fizico-geografică, dar şi
socio-economică. Interesul faţă de o astfel de analiză porneşte din dorinţa de a
înţelege cât mai bine fenomenele care determină trăsăturile specifice şi disparităţile
spaţiale ale riscului social şi ale vulnerabilităţii comunităţilor umane dintr-un spaţiu
atât de complex.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL
Activităţile din sistemul de învăţământ sunt direcţionate spre segmentul tânăr
de populaţie din cadrul comunităţilor şi au ca scop pregătirea acestuia pentru
integrarea în societate, pentru implicarea directă în evoluţia şi dezvoltarea sa.
Aceasta reprezintă o modelare a caracterelor, a sistemului de gândire a tinerilor, o
influenţare a comportamentelor şi a percepţiilor lor.
La acest nivel se poate vorbi despre o relaţie strânsă între învăţământ şi
vulnerabilitatea comunităţilor umane. Este bine cunoscut faptul că, atât percepţia,
cât şi comportamentul indivizilor au un rol hotărâtor în determinarea
vulnerabilităţii lor. Nivelul de educaţie şi cel de cunoaştere a realităţilor
înconjurătoare, a evenimentelor extreme, care se pot produce la un moment dat în
spaţiul vital al comunităţilor umane, determină comportamentul indivizilor şi
implicit vulnerabilitatea lor în astfel de momente. Pe de altă parte, desfăşurarea
activităţii în colectivitate, prin gruparea tinerilor în spaţii relativ restrânse (şcoli,
licee) determină, de asemenea, nivelul de vulnerabilitate locală şi aceasta deoarece
se consideră că populaţia tânără (în special copiii) este mai expusă în cazurile
extreme.
Un al treilea element cu rol important în relaţia învăţământ-vulnerabilitate
este baza tehnico-materială de care dispune această activitate. Clădirile şi nivelul
lor de dotare prezintă un nivel de risc mai ridicat sau mai scăzut, sunt mai mult sau
mai puţin vulnerabile în cazul producerii unor hazarde naturale, afectând astfel atât
indivizii implicaţi în activitatea respectivă, cât şi buna desfăşurare a acesteia în
perioada ce urmează evenimentelor perturbatoare. Pe de altă parte, existenţa sau
lipsa bazei materiale determină potenţialul sistemului de învăţământ, capacitatea
acestuia de a se implica în pregătirea tinerei generaţii şi implicit în îmbunătăţirea
comportamentului comunităţilor umane în situaţii extreme.
În România, dotarea materială din învăţământ, exprimată în termeni
cantitativi, este aparent favorabilă. Numărul unităţilor de învăţământ sau cel al
sălilor de clasă raportat la numărul de locuitori, şi cu atât mai mult la numărul de
elevi, este chiar excedentar în multe zone, din cauza reducerii populaţiei tinere.
Acelaşi lucru se poate constata şi în cazul comunităţilor din spaţiul analizat. Foarte
bine populat, acesta este dotat în prezent cu 1114 şcoli şi licee, ceea ce ar
reprezenta o medie de 9 unităţi de învăţământ pe comună aşa cum reiese din datele
oficiale. Există însă mari diferenţe atât între comunităţile rurale, cât şi între acestea
şi oraşele regiunii. Astfel, dacă unele comune precum Surani, Călugăreni şi
Cărbuneşti din Prahova, Murgeşti şi Odăile din Buzău nu au decât 2-3 şcoli,
124

localităţi ca Nehoiu, Mânzăleşti şi Pătârlagele din Buzău şi Dumitreşti din Vrancea
au o dotare foarte bună, mai exact între 20 şi 27 unităţi de învăţământ. Din punct de
vedere spaţial, se remarcă un echilibru în repartiţia acestora pe suprafaţa regiunii
studiate, singura diferenţiere existentă între arealul deluros şi cel montan rezultând
din variaţia nivelului de populare (fig. 1A).
Totuşi, analiza în termeni calitativi scoate în evidenţă aspectele grave ale
serviciilor de învăţământ mai ales în spaţiul rural şi decalajul între serviciile
asigurate în rural şi în urban. În cea mai mare parte a comunelor (circa 90%),
procesul de învăţământ se realizează cel mult până la nivelul şcolilor gimnaziale (în
unele cazuri doar la nivel primar). Instituţiile de nivel liceal sau post-liceal sunt
foarte reduse ca număr în rural. Ele sunt amplasate doar în câteva comune (2-6) din
fiecare judeţ, ceea ce presupune un nivel de pregătire mai redus decât în spaţiul
urban căruia nu îi lipseşte acest tip de învăţământ. În acelaşi timp, cele mai multe
dintre unităţile şcolare se află într-o stare materială precară şi sunt lipsite sau sărace
în dotări şi materiale didactice.
Toate aceste unităţi şcolare deservesc un număr din ce în ce mai redus de
tineri, cunoscut fiind faptul că populaţia este în scădere, mai ales în spaţiul rural,
iar această reducere se realizează pe seama grupelor de vârstă primară. Se
conturează, astfel, imaginea unui spaţiu cu mari concentrări de populaţie şcolară în
localităţile urbane şi comunele mari, cu potenţial important de dezvoltare
(Măneciu, Boldeşti-Scăieni, Vidra), diferenţa între acestea şi restul fiind destul de
însemnată (fig. 1). Studiile care s-au realizat în ultimul timp cu privire la nivelul de
pregătire al tinerilor din spaţiul rural scot în evidenţă faptul că, majoritatea acestora
(trei sferturi din total) au o pregătire şcolară care se limitează la învăţământul
primar sau cel mult gimnazial (reprezentând nivelul maxim de şcolarizare
obligatorie): o treime din populaţie (33,1%) are numai instruire de nivel primar,
încă o treime (33,7%) a urmat şi cursurile şcolii gimnaziale, iar o proporţie
însemnată din populaţie (7,4%) nu a absolvit nici o formă de şcolarizare. De
asemenea, doar 1 din 100 de locuitori ai satelor a absolvit o instituţie de învăţământ
superior, cauza nefiind cu precădere slabul interes al acestora pentru pregătirea
superioară, cât mai ales intensificarea procesului de stabilire a absolvenţilor în
oraşe (***, 2000).
La toate acestea se adaugă şi precaritatea condiţiilor de viaţă din rural, care
nu sunt atractive pentru personalul didactic, astfel că, în multe zone mai puţin
dezvoltate şi cu o accesibilitate slabă, numărul cadrelor didactice este redus
comparativ cu cerinţele (fig. 1D). De asemenea, calitatea pregătirii lor este
nesatisfăcătoare, personalul calificat fiind slab reprezentat, înlocuit cu personal cu
pregătire medie. Sistemul actual de informaţii statistice nu surprinde însă aspectele
calitative deficitare ale învăţământului.
Efectele acestei stări sunt multiple. Ele se manifestă în toate domeniile:
economic, social, în cel al condiţiilor de viaţă şi, bineînţeles, în nivelul de
vulnerabilitate a comunităţilor la evenimentele extreme. Astfel, pe lângă existenţa
unui număr însemnat de tineri, grup social considerat a avea un grad de
vulnerabilitate mai ridicat, se mai adaugă concentrarea lor pe o perioadă destul de
îndelungată în timpul zilei în spaţii de o precaritate deosebită şi cu un risc ridicat la
125

hazardele naturale specifice regiunii. De asemenea, condiţiile în care se desfăşoară
procesul de învăţământ nu favorizează ridicarea corespunzătoare a nivelului de
educaţie a tinerilor, ceea ce determină un grad de percepţie a hazardelor naturale şi
antropice mai redus şi implicit un comportament neadecvat în situaţii extreme.
Spaţii cu o vulnerabilitate ridicată din acest punct de vedere pot fi
considerate, astfel, numeroasele localităţi rurale din arealul subcarpatic, mai ales
cele aflate la periferia comunelor, sate mici, cătune cu o infrastructură precară şi cu
accesibilitate redusă, areale în care informaţia ajunge mult mai greu.
SĂNĂTATEA
Serviciile de sănătate sunt prin excelenţă orientate spre un alt segment de
populaţie cu vulnerabilitate ridicată, şi anume bolnavii. Prezenţa acestei activităţi
este indispensabilă oricărui spaţiu şi este foarte expresivă în ceea ce priveşte
capacitatea locală sau regională de a reacţiona în cazul unor catastrofe. Existenţa
diferitelor tipuri de servicii de sănătate, a personalului aferent calificat, reprezintă
un ajutor important pentru populaţie, atât pentru menţinerea unei stări
corespunzătoare de sănătate, care să permită indivizilor o reacţie promptă în
momente extreme, cât şi în ceea ce priveşte implicarea în procesul de refacere a
sistemului în cazul apariţiei unei crize.
Ca şi în cazul învăţământului, activităţile din acest domeniu implică
existenţa unei forţe de muncă cu o strictă calificare şi a unei baze materiale
specifice. Spre deosebire de învăţământ, însă, personalul specializat nu poate fi
înlocuit cu altul mai puţin pregătit, iar baza materială este indispensabilă. În caz
contrar, efectele sunt ireversibile, nivelul de risc în pierderea de vieţi omeneşti fiind
foarte ridicat.
Şi în acest caz, mediul rural beneficiază, în general, de asistenţă sanitară şi
medicală cu mult sub nivelul asigurat în mediul urban. În majoritatea comunelor, se
asigură numai serviciile sanitare primare. Pentru servicii de specialitate, locuitorii
din rural trebuie să apeleze, de regulă, la unităţile medicale din oraşe şi municipii.
Calitatea actului medical din mediul rural este relativ scăzută, în principal din
cauza desfăşurării acestuia în clădiri improprii şi a slabei dotări cu aparatură
medicală, ceea ce determină creşterea considerabilă a vulnerabilităţii comunităţilor
rurale.
În studiile de specialitate se remarcă faptul că, gradul de asigurare cu servicii
medicale de către personalul calificat este în general scăzut, cu precădere în mediul
rural, numărul medicilor fiind relativ mic în raport cu numărul de locuitori. Revin
în medie 1417 locuitori la un medic, faţă de 378 în mediul urban (***, 2000). În
spaţiul montan şi subcarpatic dintre Trotuş şi Teleajen, situaţia este şi mai precară.
În mediul rural, unui medic îi revin 1520 de locuitori, iar în mediul urban, în condiţiile
existenţei în exclusivitate a oraşelor mici, un medic deserveşte 719 locuitori. Numai în
9 comune (7,6% din total, sub media pe ţară) prezenţa medicilor este satisfăcătoare
în raport cu numărul de locuitori, unui medic revenindu-i 600 de persoane, în special,
126

127
Fig. 1. Distribuţia spaţială ale unor elemente ale infrastructurii sociale în Carpaţii şi Subcarpaţii dintre Trotuş şi Teleajen
Distribution of some social infrastructure elements in The Carpathians and Subcarpathians between Trotuş and Teleajen valleys
127

în spaţiile cu accesibilitate crescută (Bălteşti în Prahova, Măgura, Odăile, Pardoşi,
Pârscov, Săpoca şi Vintilă Vodă, în Buzău, Vidra în Vrancea). Există şi comune în
care nu activează nici un medic, iar în alte cazuri un medic este în situaţia de a
asigura servicii pentru mai mult de 4 000 locuitor (Calvini şi Topliceni în Buzău,
Nereju, Slobozia Bradului şi Vizantea-Livezi în Vrancea).
Spaţial, se remarcă preponderenţa aşezărilor cu deficit mare de servicii
medicale mai ales în arealele cuprinse în judeţele Prahova şi Vrancea. De
asemenea, la nivel local, în cadrul comunelor, cel mai slab deservite sunt satele
periferice, cu accesibilitate foarte redusă. Trebuie precizat faptul că, datele utilizate
în această analiză cuprind doar situaţia medicilor din sectorul public. Se ştie însă
că, multe dintre unităţile sanitare au fost preluate de personal medical care lucrează
pe cont propriu, astfel că situaţia poate fi în realitate mai puţin dificilă.
Din punct de vedere al dotării tehnico-materiale, şi în domeniul sănătăţii ca
şi în cel al învăţământului se constată un deficit real, datorită precarităţii sediilor
spitalelor şi dispensarelor, a lipsei unui instrumentar corespunzător. De asemenea,
deşi numărul de dispensare este suficient în arealul analizat, iar repartiţia acestora
echilibrată, numărul de spitale, şi mai ales al paturilor, este foarte redus şi
disproporţionat răspândit în spaţiu (fig. 1F).
Ca urmare a slabei calităţi a asistenţei medicale, un locuitor din rural are
speranţa de viaţă mai scăzută cu 2 ani decât un locuitor din urban, iar rata
mortalităţii infantile atinge niveluri foarte mari depăşind-o cu 35% pe cea din
urban. Actualul nivel al mortalităţii este rezultatul totuşi al unei continue scăderi a
valorii intensităţii acesteia, astfel că rata medie actuală a mortalităţii infantile
reprezintă numai jumătate din nivelul anului 1970. În 1990, nivelul mortalităţii
infantile atingea 29,7‰, pentru a scădea la 25,0‰ în 1997. Sunt încă zone întinse
unde acest indicator continuă să depăşească numărul de 27-30 la 1000 de nou
născuţi. În acelaşi timp, slaba asistenţă medicală ridică nivelul riscului în cazul
unor evenimente extreme cu manifestări nedorite şi implicit vulnerabilitatea
spaţiului respectiv.
În concluzie, în spaţiul analizat, în cazul producerii unor calamităţi naturale
cu numeroase victime, calitatea asistenţei medicale şi infrastructura de sănătate nu
sunt în măsură să satisfacă necesarul. Este nevoie, deci, de o îmbunătăţire a
condiţiilor sanitare mai ales din punct de vedere calitativ. Altfel, nivelul
vulnerabilităţii comunităţilor umane rămâne în cele mai multe cazuri unul ridicat.
BIBLIOGRAFIE
Dauphiné, A. (2001), Risques et catastrophes. Observer, spatialiser, comprendre, gérer,
Armand Colin, Paris, 288 p.
* * * (2000), Planul naţional pentru agricultura şi dezvoltare rurală pentru perioada
2000-2006, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti.
128

STUDIU DE GEN ASUPRA
SPAŢIULUI URBAN ROMÂNESC CONTEMPORAN
Daniela-Violeta NANCU ∗ , Mihaela PERSU ∗
Concepte-cheie: feminizare, urban, România.
Key words: feminization, urban, Romania.
A gender study of the contemporary Romanian urban space. Women
represent the majority in the Romanian society as a whole, and in
various milieu. The active town population increased as some
important female labour contingents came from the countryside.
Active urban females represent 47%, 60% falling into the inactive
population group, most of whom are pensioners, or left in the care of
young families. Disparities between sexes persist to the detriment of
women, eg. participation in economic activities, lower wages and
higher unemployment; although there are no significant educational
differences between males and females, women are little involved in
political life and in business, domains obviously dominated by men.
La nivelul societăţii româneşti în ansamblu, cât şi pe medii, se evidenţiază
proporţia majoritară a femeilor. În ultimele decenii, s-a conturat mai evident relaţia
între dezvoltarea urbană şi raportul de feminitate. Procesul de feminizare a
populaţiei oraşelor româneşti, prin extinderea treptată a numărului celor din
această categorie, a continuat şi după 1990, fapt ce reiese şi din analiza proporţiei
femeilor în totalul populaţiei oraşelor României, întreprinsă pentru anii 1992,
respectiv 2002 (fig. 1).
Pe ansamblu, în secolul al XX-lea procesul de feminizare s-a manifestat
aproape continuu; ca tendinţă poate fi considerat ireversibil în timp, previzibil şi
pentru perioada următoare, primul deceniu din secolul al XXI-lea.
În anul 1992, în ¾ din oraşele ţării, populaţia era, ca structură, preponderent
feminină (depăşea 50,1%), numai în 12 oraşe exista o stare echilibrată şi în 55 mai
mulţi bărbaţi decât femei. După un deceniu, în 2002, fenomenul a luat o mai mare
amploare, aproximativ 90% din oraşe aveau o structură demografică preponderent
feminină, efectivul celorlalte, cu structură echilibrată şi preponderent masculină,
reducându-se la numai 30. Pentru a pune mai bine în evidenţă procesul de
feminizare urbană s-a introdus în analiză şi indicatorul raportul de feminitate,
calculat pentru toate oraşele la cei doi ani de referinţă (fig. 2). Se reliefează
tendinţa de grupare a majorităţii oraşelor în funcţie de valorile raportului
de feminitate, între 80% şi 120% la nivelul lui 1992 şi o grupare mai strânsă, între
∗ Institutul de Geografie al Academiei Române.
129

SUCEAVA
1992
Sighetu Marmatiei
Borsa
SATU MARE
BAIA MARE
Radauti
SUCEAVA
Saveni
BOTOSANI
Falticeni
Harlau
Dej
BISTRITA
ZALAU
Borsec
PIATRA NEAMT
Alesd
Gherla
Salonta
Bicaz
CLUJ-NAPOCA
Beius
TARGU MURES
Stei
Balan
Ineu
Nucet
MIERCUREA CIUC
BACAU
Sebis
Blaj
ARAD
Brad
IASI
V
Husi
VASLUI
Barlad
Lipova
Targu Bujor
SFANTU GHEORGHE
Panciu
SIBIU
TIMISOARA
BRASOV
Tecuci
Calan
Lugoj
Victoria
FOCSANI
Deta
Hateg
GALATI
Nehoiu
Brezoi
RESITA
BUZAU
Novaci
Ianca
TARGU JIU
Fieni
Oravita
Motru
PLOIESTI
PITESTI
Tandarei
i
SLOBOZIA
Titu
DROBETA TURNU-
SEVERIN
E
SLATINA
BUCURESTI
S
CRAIOVA
Videle
CALARASI
Oltenita
ALEXANDRIA
GIURGIU
Calafat Corabia Zimnicea
Sulina
BRAILA
TULCEA
S
Babadag
Harsova
Fetesti
Navodari
S
Eforie
Mangalia
CONSTANTA
Sighetu Marmatiei
Borsa
SATU MARE
BAIA MARE
Radauti
SUCEAVA
Saveni
BOTOSANI
m
< 2 000 loc.
2 001 -100 000 loc.
100 001 - 350 000 loc.
> 1 000 000 loc.
2002
Deta
Falticeni
Harlau
Dej BISTRITA
i
IASI
ZALAU
Borsec
PIATRA NEAMT
Alesd
Gherla
Salonta
Bicaz
CLUJ-NAPOCA
VV
Beius
TARGU MURES
Stei
Husi
Balan
Ineu
VASLUI
Nucet
MIERCUREA CIUC
BACAU
Sebis
Barlad
Blaj
ARAD
Brad
ALBA IULIA
Lipova
Targu Bujor
SFANTU GHEORGHE Panciu
SIBIU
TIMISOARA
BRASOV
Tecuci
Calan
Lugoj
Victoria
FOCSANI GALATI
Nehoiu
Brezoi
RESITA
BUZAU
Novacii
Ianca
Sulina
TARGU JIU
BRAILA
TULCEA
Fieni
S
Oravita
Babadag
Motru
PLOIESTI
PITESTI
Tandarei
Harsova
SLOBOZIA
Titu
DROBETA TURNU-
Fetesti
SEVERIN
Navodari
SLATINA
BUCURESTI
S
CRAIOVA
Videle
CALARASI
SCONSTANTA
Oltenita
ALEXANDRIA
Eforie
GIURGIU
Mangalia
Calafat Corabia Zimnicea Fig. 1. Oraşele României. Structura pe sexe a populaţiei (1992, 2002)
The towns of Romania. Sex structure of the population (1992, 2002)
95% şi 115% în 2002. Din raportul de feminitate calculat, pe baza datelor recenzate
în secolul trecut şi în 2002, la nivelul întregii populaţii, cât şi pe ansamblul
populaţiei urbane se observă, ca proporţie, superioritatea constantă a femeilor
(tabelul 1).
Cauzele generalizării şi accentuării procesului de feminizare a populaţiei
urbane din România corespund, în general, cu cele de pe plan mondial. Este tot mai
evidentă tendinţa de feminizare urbană corelată cu un alt fenomen demografic
specific ultimilor decenii – îmbătrânirea populaţiei. La grupele vârstnice, după cum
este cunoscut, predominarea populaţiei feminine este netă. Deşi se nasc mai mulţi
băieţi decât fete în fiecare an, tot în fiecare an, se menţine preponderenţa femeilor
la nivelul grupei vârstnicilor, de peste 80 de ani. De fapt, decalajul începe să apară
la grupele adulţilor de peste 50 de ani, în rândul populaţiei masculine rata
mortalităţii fiind mai mare, determinată de incidenţa crescută la riscuri de sănătate
130

(accidente cardio-vasculare, cancere pulmonare) desprinse din modul de viaţă mai
puţin echilibrat, cât şi de alte riscuri (accidente de muncă, de circulaţie etc.).
Rf (%)
130
RAPORT DE FEMINITATE 1992
120
110
100
90
80
70 nr. oraşe
0 50 100 150 200 250 300
Rf (%)
RAPORT DE FEMINITATE
nr. oraşe
Fig. 2. Oraşele României. Raportul de feminitate
The towns of Romania. Feminization ratio
Tabelul 1. Raportul de feminitate a populaţiei României (Rf=P f /P m )x100
Feminization ratio within Romania’s population
Anii de recensământ
Rf (%)
Rf (%)
Populaţia României Populaţia urbană
29 decembrie 1930 103,5 101,1
25 ianuarie 1948 106,8 lipsă date
21 februarie 1956 105,6 104,3
15 martie 1966 104,2 101,3
5 ianuarie 1977 102,8 102,1
7 ianuarie 1992 103,4 104,8
18 martie 2002 105,1 108,1
Pe de altă parte, populaţia feminină urbană a devenit mai numeroasă în
ultima etapă a urbanizării ţării, prin afluenţa spre oraşe a unor grupe de populaţie
feminină, motivată de locul de instruire (şcoală), de locul de muncă (în urban
existând ofertă mai bună pentru activităţi accesibile femeilor, precum serviciile), de
dependenţa celor în etate de familiile tinere (cele active şi salariate în urban).
131

În societatea românească, relaţiile de gen încă mai menţin, în prim plan,
mentalităţi de tip paternalist. Astfel, femeile, în cursul vieţii lor, sunt în general în
relaţie de dependenţă faţă de bărbaţi (în copilărie de mame dar şi de taţi, în căsnicie
de soţi, la serviciu de şefi, majoritatea bărbaţi).
Această deprindere porneşte din educaţie, oglindită şi în bine cunoscuta
expresie „bărbatul este capul familiei”. Este o realitate, păstrată aproape nealterată
în mediul social din rural, dar, într-o oarecare măsură, diminuată în urban, ce se
reflectă şi în vârsta medie pentru căsătorie (prima căsătorie), mult mai timpurie la
sat şi decalată cu 3 ani şi chiar mai mult în urban (tabelul 2).
Tabelul 2. Vârsta medie a femeilor căsătorite (2002)
Average age of married women (2002)
NE SE S SV V NV Centru Bucureşti ROMÂNIA
Total 26.0 25.9 25.8 25.5 27.4 25.2 26.2 28.0 25.9
Urban 26.9 26.7 26.7 26.2 28.0 26.1 26.8 28.3 26.9
Rural 24.6 24.6 24.9 24.9 26.1 24.0 25.0 25.9 24.6
În profil regional, oraşul Bucureşti deţine vârsta cea mai ridicată la căsătorie
a femeilor (28.3 ani), urmat de Regiunea de Vest (28 ani), iar la polul opus se află
Regiunea de Nord-Vest cu vârsta medie de 25 ani în 2000 şi 26 ani în 2002.
Problemele sociale acute cu impact negativ în viaţa de familie, în multe
situaţii determină scăderea dependenţei femeilor de bărbaţi, aspecte ce se reflectă
în rata de divorţialitate: în mediul urban cea mai ridicată, de 1,96‰, numai 0,89‰
în rural, şi la nivelul ţării 1,46 divorţuri la o mie de locuitori. În profil regional, rata
cea mai ridicată în urban este deţinută de Regiunea de Vest cu 2,48‰ divorţuri,
urmată de Regiunile de Nord-Est, Sud-Est şi Sud, iar la polul opus se află
Bucureştiul cu numai 1,04 ‰ divorţuri (tabelul 3).
Tabelul 3. Rata medie a divorţurilor (‰) în anul 2002
Average rate of divorces (‰) in the year 2002
NE SE S SV V NV Centru Bucureşti ROMÂNIA
Total 1.51 1.72 1.46 1.03 1.96 1.47 1.50 0.97 1.46
Urban 2.35 2.32 2.22 1.39 2.48 2.07 2.01 1.04 1.96
Rural 0.93 0.99 0.94 0.73 1.13 0.85 0.78 0.47 0.89
Evoluţia divorţurilor în perioada 1995-2002 relevă diferenţe între urban şi
rural, în plus pentru urban, în timp ce la căsătorii diferenţele sunt mult mai reduse,
înclinând tot în favoarea urbanului (fig. 3). În numeroase cazuri de divorţ, în 45%,
sunt implicaţi pe lângă cei doi parteneri şi 1 sau 2 copii minori rămaşi prin
desfacerea căsătoriei de cele mai multe ori în îngrijirea mamelor.
Un alt aspect interesant se referă la relaţia dintre piaţa forţei de muncă din
urban şi populaţia feminină activă. În oraşe există contingente importante de forţă
de muncă feminină, aceasta reprezintă 47% din populaţia activă din urban (fig. 4).
Femeile lucrează având diferite motivaţii: independenţă materială, venituri
materiale sporite şi sigure pentru familie, chemarea pentru unele activităţi, meserii.
Spre exemplu, în oraşele cu caracter balnear proporţia femeilor active este mai
ridicată în raport cu cea din alte oraşe în care structura demografică este
preponderent feminină. De asemenea, există un important potenţial de forţă de
132

muncă feminină în oraşele mari şi foarte mari (reşedinţe de judeţ, municipiul
Bucureşti).
7%o Căsătorii Casatorii
urban
6
5
Divorţuri Divorturi
urban
4
Căsătorii Casatorii
3
rural
2
Divorţuri Divorturi
rural
1
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Fig. 3. Evoluţia ratei de divorţialitate şi a căsătoriilor, pe medii, în România
Evolution of marriage and divorce rate, by milieu, in Romania
%
100.0
90.0
masculin
feminin
80.0
70.0
60.0
50.0
40.0
30.0
20.0
10.0
0.0
,
Populatie , ocupata Salariati
Patroni Lucrători Lucratori pe cont pe cont propriu propriu
Fig. 4. Structura populaţiei active, pe sexe, în mediul urban (2002)
Active urban population sex structure (2002)
În aceste centre şi oferta de muncă pentru femei este mai generoasă, cu o
gamă mai largă de meserii, dintre care amintim pe cele din domeniul culturii şi
învăţământului (în învăţământul preuniversitar activează, pe total oraşe, peste 80%
femei), în domeniul medical (66% medici femei, 67% stomatologi femei, 87%
farmaciste şi 89% personal feminin mediu sanitar). De asemenea, majoritar feminin
este şi personalul din sistemul bancar şi cel administrativ.
În ultimul deceniu, privatizarea unor întreprinderi şi investiţiile cu capital
străin sau autohton, implementate în mediul urban, a dus la crearea de locuri de
muncă pentru femei. 52% dintre femeile active sunt angajate în sectorul privat, ca
urmare a dezvoltării industriei uşoare, a comerţului şi a serviciilor. Totuşi, se
menţin şi unele discrepanţe în raportul femei-bărbaţi, ca în cazul patronilor, unde
din efectivul total de patroni, numai 30% sunt femei, iar în învăţământul superior,
cele mai multe cadre didactice sunt bărbaţi, 68%.
În defavoarea femeilor este şi rata şomajului, care în perioada 1991-2000 a
fost sistematic mai mare în rândul acestora. Diferenţa maximă de 4 procente a fost
în 1994 (rezultată din 11,8% la femei şi 7,8% la bărbaţi.). Şi în rândul populaţiei
inactive femeile în etate sunt majoritare, ponderea pensionarelor şi a beneficiarelor
de ajutor social de peste 60%.
133

Femeile sunt afectate negativ şi pe linia veniturilor salariale. Proporţia
femeilor este majoritară în rândul salariaţilor din sectoarele bugetare (învăţământ,
sănătate, asistenţă socială), din comerţ, hoteluri, restaurante şi din industria uşoară
─ activităţi cotate de regulă cu venituri salariale ce se situează sub nivelul mediu de
salarizare pe economie. Ramurile de vârf, din punct de vedere al salariilor, sunt
cele din industria grea, transporturi, telecomunicaţii, în care predomină bărbaţii. O
excepţie o constituie instituţiile financiare, bancare şi de asigurări, unde se
înregistrează un nivel înalt de salarizare (de peste două ori mai mare decât cel
mediu pe economie) şi unde femeile deţin majoritatea.
Viaţa publică mai efervescentă în mediul urban a cunoscut în perioada de
tranziţie transformări în spiritul consolidării principiilor democratice. Deşi, prin
Constituţie femeile au drepturi garantate în baza unui parteneriat între sexe, în viaţa
reală persistă unele disparităţi, precum implicarea mult mai redusă a femeii în viaţa
politică, în lumea afacerilor. Spre exemplu, la nivel guvernametal femeile au fost
puţin reprezentate, personalităţi politice cu putere de decizie în calitate de ministru
au fost doar 12 femei în timpul guvernărilor ce au urmat anului 1989. Şi în
domeniul juridic puterea majoritară o deţin tot bărbaţii, ei domină numeric prin
participarea la funcţiile de conducere. Raportul femei-bărbaţi la nivelul Parchetelor
de pe lângă Curţile de apel şi tribunale exprimă această discrepanţă, fiind de 30%
la 70%.
Există o multitudine de aspecte sociale strâns legate de comportamentul la
nivelul genurilor umane semnalate mai ales la nivelul urbanului, pretabile studiului
de gen. O problemă socială devenită acută în societatea contemporană se referă la
victimizarea femeii. Infracţiunile asupra femeii au crescut numeric şi ca mod de
acţiune (omor, tentative de omor, vătămări corporale, tâlhărie, viol). Şi hărţuirea
sexuală constituie o problemă de ordin social, mult mai frecventă în urban,
victimele fiind în majoritate femei. Din păcate normele legislative pe această
problemă aproape că lipsesc din Codul Civil, astfel, femeile neputând fi protejate
nici în cadrul relaţiilor existente la locul de muncă.
Un rol important, prin implicare, pentru schimbarea în bine a condiţiei
femeii, îl au în perioada actuală organizaţiile nonguvernamentale, adesea susţinute
şi de mass-media. Însă, la nivelul întregii societăţi, pentru a se asigura egalitate
reală, un parteneriat între femei şi bărbaţi, este nevoie de mai mult, de adoptarea şi
aplicarea unor politici viabile, de repartizare mai echilibrată a autorităţii şi a
responsabilităţii, atât în viaţa de familie, cât şi în societate. Trebuie asigurate şanse
egale, pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, la accesul la educaţie, la asistenţă
sanitară, la locuri de muncă sigure, la mijloacele de existenţă necesare, cu atât mai
mult cu cât realitatea demografică este aceea că, femeile sunt mai numeroase.
BIBLIOGRAFIE
Pasti, V. (2003), Ultima integrare. Relaţiile de gen în România, Editura Polirom, Iaşi.
Trebici, Vl. (1980), Demografia teritorială a României, Editura Academiei, Bucureşti.
* * * (2000), Femeile şi bărbaţii în România, PNUD România şi CNS, Bucureşti.
* * * (1992, 2002), Recensămintele populaţiei şi locuinţelor, INS, Bucureşti.
* * * (2003), Anuarul statistic al României, INS, Bucureşti.
134

POTENŢIALUL DEMOGRAFIC DIN DELTA DUNĂRII ŞI
POSIBILITĂŢI DE REVITALIZARE
Nicoleta DAMIAN * , Bianca DUMITRESCU*
Concepte-cheie: potenţial demografic, spaţiu geografic restrictiv,
dezvoltare durabilă.
Key words: demographic potential, restrictiv area, sustainable
development.
Demographic potential and modalities to rehabilitate the Danube
Delta. The Danube Delta represents one of Romania’s characteristic
zones in terms of the relationships established among natural and
socio-economic elements. Settlements in the Danube Delta are very
old, people earning their living by turning to account the natural
resources (fishing, reed harvesting and animal breeding). The
political regimes that came to power in the course of time, made
numerous changes in the Delta space, with negative effects on its
water regime, land use, the exploitation of reed and fish and the
administrative-territorial organization. The highest population record
in the Delta was of 20,421 inhabitants in 1966, a figure gradually
decreasing down to 14,295 inhabitants in 2002 (census data). In
addition, the population keeps on migrating and the people who stay
on are aging and very poor. Dealing with the situation calls for
actions to promote tourism, improve the social and transport
infrastructure of the settlements, organise economic activities in
keeping with the carrying capacity of the deltaic ecosystems and
proceed to the ecological reconstruction of degraded areas.
Delta Dunării reprezintă un spaţiu geografic restrictiv, din punct de vedere al
aşezărilor, alături de factorii fizico-geografici adăugându-se cei relaţionali (poziţie
periferică, izolare, grad redus de accesibilitate).
Populaţia din Delta Dunării reprezintă, prin condiţiile de viaţă impuse în
special de factorii naturali, dar şi de infrastructura economică şi tehnico-edilitară
improprie atingerii condiţiilor normale de viaţă, un sector social vulnerabil, de
aceea se are în vedere elaborarea şi identificarea celor mai bune soluţii pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii umane. Particularităţile socio-economice reflectă
restrictivitatea cadrului natural şi al localizării geografice, fiind reprezentate de
fenomenele de feminizare şi îmbătrânire demografică, nivelul redus al pregătirii
socio-profesionale a populaţiei şi specializarea economică în activităţi tradiţionale
cu valoare adăugată redusă (pescuit, recoltatul stufului, agricultură).
* Institutul de Geografie al Academiei Române.
135

POTENŢIALUL DEMOGRAFIC
Istoria Deltei Dunării se încadrează, în linii generale, în istoria Provinciei
dobrogene din care face parte, din acest punct de vedere delta fiind încadrată în
istoria Dobrogei. Delta Dunării a fost populatǎ din cele mai vechi timpuri, încă din
Antichitate, în notele de călătorie ale lui Ibn Batutah, cel mai mare geograf din
Evul mediu, sunt cuprinse date geografice asupra Dobrogei din prima jumătate a
secolului al XIV-lea. Din informaţiile lui rezultă că, în acea perioadă nordul
Dobrogei era locuit de români, greci şi tătari; la sud era teritoriul bizantin cu
funcţionari şi armată bizantină, încredinţat mai târziu guvernării lui Dobrotici, în
calitate de despot bizantin. Un rol important în persistenţa elementului românesc
l-a avut fenomenul de transhumanţă, legat de practicarea creşterii animalelor. În
ultimele secole, o parte din strămoşii locuitorilor de azi ai deltei au venit din
Ardeal, cu turmele la iernat, unii din ei stabilindu-se aici. Unele sate, printre care şi
satul Letea, au fost înfiinţate de „mocani”, aceştia fiind ciobanii din Transilvania.
Potenţialul demografic poate influenţa dezvoltarea aşezărilor din Deltă,
unele dintre elementele prin care poate fi apreciat fiind populaţia totală, bilanţul
natural şi migratoriu, structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe. În prezent, în
Delta Dunării trăiesc 14 295 locuitori (conform recensământului din anul 2002) în
26 de aşezări, dintre care un singur oraş, Sulina (fig. 1).
Fig. 1. Aşezările din Delta Dunării, după numărul de locuitori
Settlments by number of inhabitants, in the Danube Delta
În perioada 1912-2002, populaţia a cunoscut o evoluţie numerică
descrescătoare, însă şi cu unele valori pozitive în anumite intervale şi cu
diferenţieri de la mediul urban la mediul rural. În intervalul amintit, numărul de
136

locuitori ai deltei s-a redus cu peste 3 500 de locuitori, corespunzător unei scăderi
medii anuale de 2,5‰. Populaţia a atins o valoare maximă în anul 1966 (20.421),
datorită programelor complexe de transformare, de valorificare a resurselor
stuficole şi crearea de amenajări piscicole din anii ’60, toate acestea atrăgând
numeroşi specialişti, ceea ce a dus la creşterea demografică. După anul 1966,
spaţiul deltaic se confruntă cu fenomenul de depopulare, ducând la o scădere
puternică a capacităţii de utilizare locală a potenţialului uman şi migrarea
populaţiei spre centrele industrializate (în special spre Tulcea). Putem spune că în
această perioadă s-a manifestat un proces de „golire demografică”, în fluxul
migratoriu fiind antrenaţi tinerii şi adulţii, categorii cu implicaţii asupra sporului
natural.
Populaţia deltei este într-o continuǎ scădere datorită valorilor negative ale
soldului natural, atât în mediul urban, cât şi în cel rural. Astfel, în privinţa
natalităţii valorile au fost cuprinse între 4,0‰ (Sfântu Gheorghe) şi 19,5‰
(Ceatalchioi), în timp ce rata mortalităţii a variat între 7,4‰ în Pardina şi 34,6‰ în
C.A. Rosetti. Valorile maxime şi minime ale soldului natural, la nivel de comună
au fost de 11,2‰ în comuna Ceatalchioi, respectiv – 19,9‰ în C.A. Rosetti (fig.2).
După anul 1990, prin ridicarea restricţiilor de stabilire a domiciliului în
oraşe, a început sǎ se manifeste fenomenul de migraţie a populaţiei spre Tulcea sau
în alte oraşe din ţară. Deplasările de populaţie au la bază ca raţiune, de obicei,
prezenţa unor arii dezvoltate, pe de o parte şi a altora înapoiate, pe de alta. Astfel,
primele au tendinţa de a se confrunta cu un deficit de forţă de muncă pe care îl
acoperă cu populaţie din zonele înconjurătoare sau mai îndepărtate, în timp ce al
doilea tip se caracterizează prin excedent de forţă de muncă ce va fi atrasă de
regiunile cu dinamică accelerată. Migraţia populaţiei are o serie de efecte în plan
demografic, economic, social atât pentru regiunile de plecare, cât şi pentru cele de
sosire, printre acestea amintim redistribuirea teritorială a populaţiei şi schimbarea
structurilor pe sexe şi grupe de vârstă.
la mie
40,0
30,0
20,0
10,0
0,0
-10,0
-20,0
Sulina
C.A.
Rosetti
Ceatalchioi
Chilia
veche
Crisan
Maliuc
Pardina
Sf.
Gheorghe
-30,0
natalitate mortalitate spor natural
Fig. 2. Soldul natural, 2002
Natural balance, 2002
137

Perioada ce a urmat momentului decembrie 1989 se caracterizează printr-un
profund proces de restructurare economică, ce are efecte directe în regiunile
dezvoltate, cât şi în cele mai puţin dezvoltate, impactul asupra fenomenului de
migraţie fiind foarte puternic. Valorile soldului migratoriu au variat pe un ecart
cuprins între – 16,9‰ în localitatea Sfântu Gheorghe şi 9,8‰ în localitatea
Ceatalchioi, cele pozitive înregistrându-se în comunele Maliuc (9,2‰) şi Crişan
(4,2‰), iar cele negative în restul comunelor (valori în jur de 10‰).
Potenţialul demografic poate fi interpretat şi prin prisma structurilor
demografice. Astfel, analiza structurii pe sexe a populaţiei din deltă, scoate în
evidenţă creşterea ponderii celei de sex feminin (care va ajuta la diversificarea
profilului funcţional). Structura pe grupe de vârstǎ (fig. 3) reprezintă un factor
important, care influenţează cantitativ şi calitativ potenţialul demografic şi scoate
în evidenţă un intens proces de îmbătrânire demografică, ce se manifestă în special
în localităţile mai izolate, situate la distanţe mari faţă de principalele căi fluviatile
de transport.
ani
+85
80-84
75-79
70-74
65-69
60-64
55-59
50-54
45-49
40-44
35-39
30-34
25-29
20-24
15-19
10-14
5-9
0-4
-800 -600 -400 -200 0 200 400 600
masculin
feminin
Fig. 3. Structura populaţiei pe grupe de vârstă
The age structure of the population
În cadrul Deltei, se conturează suprafeţe cu populaţie sedentară care
desfăşoară diverse activităţi, precum şi arii în care locuitorii lipsesc, activităţile
economice având un caracter ocazional.
Gradul ridicat al populaţiei inactive este tot o consecinţă a procesului de
îmbătrânire, a abandonării unor activităţi tradiţionale şi a excedentului de forţă de
muncă.
În ceea ce priveşte structura etnică, la recensământul din 2002, alături de
români, care constituie naţionalitatea majoritară – 12 666 locuitori (86,88% din
populaţia totală), se constată prezenţa a patru minorităţi naţionale mai importante
numeric: lipoveni – 1 376 (9,46%), ucrainieni – 299 (2,5%), rromi – 69 (0,47%),
ruşi – 59 (0,40%), care împreună deţin 12,83%.
138

Densitatea medie a populaţiei este de numai 5,4 loc./km 2 , datorită unor
suprafeţe ocupate cu lacuri, gârle, braţe, canale, terenuri inundabile, care nu au
favorizat dezvoltarea unui număr mare de aşezări, creşterea lor demografică sau
extinderea lor spaţială. Reţeaua rarefiată de localităţi, numărul mic de locuitori,
suprafaţa de uscat redusă au contribuit la menţinerea unei populaţii cu densităţi
reduse: Sfântu Gheorghe (1,8 loc./km 2 ), Pardina (2,2 loc./km 2 ), valori mai mari,
peste medie, fiind specifice comunelor Chilia Veche (6,8 loc./km 2 ), Ceatalchioi
(6,9 loc./km 2 ) şi oraşului Sulina (13,9 loc./km 2 ). În spaţiul deltaic propriu-zis,
densitatea populaţiei descreşte de la nord-est spre sud. Concentrările cele mai mari
ale populaţiei se înregistrează în extremităţile de vest şi de est, ale deltei, rolul
determinant aparţinând factorilor fizico-geografici şi socio-economici.
În construirea strategiilor de dezvoltare, trăsăturile calitative şi cantitative ale
potenţialului demografic sunt extrem de importante, având o semnificaţie specială
din perspectiva teoriei creşterii endogene. Totodată, ajută la proiectarea strategiilor
de dezvoltare în ansamblu şi în profil teritorial, un rol important fiind deţinut de
structura potenţialului demografic şi tendinţele sale evolutive.
POSIBILITĂŢI DE REVITALIZARE DEMOGRAFICĂ A DELTEI
DUNĂRII
Principalele posibilităţi de revitalizare demografică a spaţiului deltaic le-ar
putea constitui dezvoltarea turismului, reluarea unor activităţi tradiţionale şi
îmbunătăţirea transportului, toate acestea activităţi desfăşurându-se în acord cu
normele impuse de statutul de Rezervaţie a Biosferei.
Activitatea de turism în Delta Dunării şi în rezervaţie ocupă un loc aparte
în ansamblul economiei ce se desfăşoară în această zonă. Deşi este o activitate
relativ nouă, dezvoltarea sa realizându-se în special în ultimele două decenii, ea
devine totuşi importantă prin tendinţele de dezvoltare datorită resursei peisagistice
unice prin diversitate şi bogăţie, precum şi statutului nou de rezervaţie a biosferei
atribuit acestei zone. Turismul poate deveni, astfel, o componentă importantă a
vieţii şi un mijloc de emancipare. În acest sens, s-au primit împrumuturi de la
Banca Nordică de Investiţii şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, prin care locuitorii Deltei îşi pot face îmbunătăţiri caselor pentru a
putea fi transformate în pensiuni turistice.
Numărul turiştilor a cunoscut în ultimii ani o scădere serioasă, această
situaţie referindu-se la turismul organizat ce se practică în rezervaţie, scădere care
este în mare parte datorată dificultăţii accesului dinspre capitală şi alte oraşe ale
ţării ca urmare a infrastructurii precare a reţelei de transport, deteriorării bazei
materiale turistice, privatizării neselective a acesteia, lipsei canalizării şi
gestionarea proastă a resturilor menajere, nivelului foarte scăzut al calităţii
serviciilor şi lipsei totale de informare datorată, în principal, numărului mic de
profesionişti din domeniul turistic.
Agricultura, deşi pare o ramură incompatibilă cu spaţiul deltaic, datorită
suprafeţelor restrânse şi a fertilităţii reduse a solului, totuşi, aceasta se poate
139

practica, bazându-se pe cultivarea plantelor medicinale. Delta are un potenţial
enorm din acest punct de vedere, pentru bio-agricultură, fără folosirea pesticidelor
a căror utilizare este interzisă pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei. În ultimii ani au
început să prindă contur încercările de valorificare a stufului pentru livrările la
export (Italia, Germania).
Transporturile reprezintă o problemă vitală a dezvoltării sistemului de
aşezări şi implicit a creşterii numărului de locuitori.
După anul 1989, cursele regulate au fost reduse cu peste 50%, iar unele
legături, cum ar fi cele dintre Sulina şi localităţile de pe grindul Letea, au fost
desfiinţate, circulaţia făcându-se prin Periprava, ceea ce măreşte durata
transportului cu circa 3 ore. Transportul pe uscat, net inferior celui pe apă se
realizează printr-o singură legătură între Sulina şi Sf. Gheorghe, sub forma unui dig
de pământ, construcţie începută în anul 1992. În ultimii ani s-au extins căile care
fac legătura, pe distanţe scurte, între cele trei grinduri.
În concluzie, putem spune că potenţialul demografic şi condiţiile de viaţă din
Delta Dunării pot fi îmbunătăţite prin reducerea sărăciei care „bântuie”
comunităţile din deltă, rezolvarea problemelor în ceea ce priveşte transportul şi
alimentarea cu apă potabilă a localităţilor, precum şi îmbunătăţirea nivelului
serviciilor şi a dotării locuinţelor, de cele mai multe ori, acestea împiedicând
stabilirea populaţiei aici, şi mai ales a celei cu studii superioare, condiţiile de aici
nefiind pe măsura necesităţii şi aspiraţiilor acestor categorii socio-profesionale.
BIBLIOGRAFIE
Bugǎ, D. (1967), Contribuţii la studiul geografiei populaţiei din Delta Dunării, Comunicǎri
de Geografie, vol. IV, S.S.N.G, p. 95-105.
Damian, Nicoleta (2004), Populaţia şi infrastructura în Delta Dunării, „Revista Geografică”,
T X/2003, Bucureşti, p. 174-178.
Dumitrescu, Ana (2002), The impact of the social and economic policieson the local people
of the Danube Delta and the necessary measures, Analele Ştiinţifice, Institutul
Naţional de Cercetare Dezvoltare Delta Dunării Tulcea, Editura Tehnică Bucureşti,
p. 75-83.
Echim, A. (1995), Condiţia populaţiei din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Editura Lex,
Bucureşti.
Ianoş, I., Popescu, Claudia, Tǎlângǎ, C. (1989), Coordonatele geodemografice actuale în
Delta Dunǎrii, în „Terra”, T XXI (XLI) nr. 3-4, p. 75-79.
Ianoş, I., Popescu, Claudia (1990), Tipuri funcţionale de aşezări în Delta Dunării,
Seminarului geografic „Dimitrie Cantemir” nr. 9, 1998, Universitatea „Al. I. Cuza”,
Iaşi, p. 325-333.
140

EVOLUŢIA INVESTIŢIILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA PENTRU
PERIOADA 1996-2001 ÎN DOMENIUL TURISMULUI
Tamara SIMON ∗
Concepte-cheie: tranziţie economică, investiţii directe, dezvoltare
durabilă.
Mots-clé: transition économique, investissements directs,
développement durable.
L’évolution des investissements directs en Roumanie entre 1996-2001
dans le tourisme. Dans l`Europe Centrale et d`Est il y a 15 pays qui ont
presque 30% du continent et 25% de la population totale qui désire à
devenir les membres de l`Union européenne. Malgré la période de demisiècle
sous la domination soviétique et l`influence de la doctrine
communiste, les pays de cette région cherchent de garder leur identité
culturelle et l`appartenance de la culture et civilisation européenne.
La transition a l`économie de marché a déterminé pour tous ces pays
des transformations sur tous les plans de la société: politique,
juridique, économique, administratif, social, psychologique. A côté de
ces pays de l`Europe Centrale et de l`Est, la Roumanie a commencé le
processus de la restriction économique et législative et elle est
presque d’achever les préparations finales pour l` adhésion a l`Union
européenne.
Tranziţia la economia de piaţă din toate ţările Europei Centrale şi de Est a
determinat profunde transformări pe toate planurile societăţii, la nivel politic,
juridic, economic, organizatoric, social, psihologic care au dus la apariţia de noi
probleme legate de transformarea unui sistem politic şi economic specific societăţii
socialiste într-unul capitalist. Analiştii europeni arată că, după o perioadă de zece
ani de reforme, în general, s-a depăşit stadiul de stagnare şi descreştere economică
şi s-au creat premisele de dezvoltare economică pe termen mediu şi lung.
În acest context, în anul 2002, doar Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria au
obţinut un nivel al produsului intern brut mai mare decât cel înregistrat în anul
1989, reuşind să recupereze deficienţele economice din această perioadă de
tranziţie şi să recâştige parţial o parte din partenerii de schimburi comerciale.
Principalele priorităţi în aceste ţări sunt date de: restructurarea sectoarelor
economice, schimbarea regimului de proprietate, descentralizare, privatizare,
reconversia forţei de muncă, creşterea productivităţii muncii, creşterea investiţiilor
directe şi revigorarea comerţului exterior.
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
141

Aceste aspecte sunt elemente cu care se confruntă şi economia românească
din 1990 până în prezent şi probabil şi în următorii ani. În România, procesul de
tranziţie economică a fost şi este unul lent şi progresele realizate nu s-au tradus
imediat în creşterea investiţiilor, a schimburilor comerciale şi nici în ameliorarea
standardului de viaţă. Dincolo de unele realizări, economia românească nu
funcţionează în totalitate după regulile economiei de piaţă şi nu a atins performanţe
deosebite datorită mai multor cauze:
• lipsa unei viziuni închegate privind evoluţia viitoare a economiei şi a
societăţii româneşti, precum şi a unei strategii fundamentate riguros în funcţie de
resursele existente şi de cerinţele pieţei europene şi mondiale, care să pună în
echilibru interesele ţării cu cele ale populaţiei;
• selectarea obiectivelor majore, a mijloacelor financiare şi tehnice de
realizare care să permită susţinerea sectoarelor economice ce au un viitor cert în
concordanţă cu standardele de calitate europene;
• realizarea unui mediu de afaceri deschis, stabil, cu o birocraţie redusă,
favorabil atragerii de capital străin şi autohton indiferent de algoritmul politic aflat
la guvernare.
Refacerea economiei româneşti presupune relansarea investiţiilor directe şi
indirecte. Această nevoie de capital este amplificată de nivelul tehnologic din toate
domeniile economice rămas mult în urmă, de creşterea calităţii produselor finite şi
semifinite pentru a recâştiga noi pieţe comerciale. Alături de aceste aspecte, mai
trebuiesc rezolvate: legislaţia schimbătoare, fiscalitatea excesivă, inflaţia relativ
ridicată, fenomenul de birocraţie şi corupţie.
În România se consideră necesare circa 8-12 miliarde de dolari anual, sumă
calculată la o rată de acumulare de minim 30% din PIB-ul intern, pentru a se
asigura o creştere economică relativ constantă. Pe baza datelor furnizate de:
Agenţia Naţională pentru Investiţii Străine, Registrul Român al Comerţului,
Institutul Naţional de Statistică, Biblioteca PNUD/ONU se poate stabili o
radiografie a investiţiilor străine din România şi locul ţării noastre în Europa
Centrală şi de Est, cu privire specială asupra industriei turistice.
Evoluţia investiţiilor străine directe din ţările central şi est-europene a
înregistrat valori diferite de la un la altul şi de la o ţară la alta (tabelul 1).
Tabelul 1. Investiţiile străine directe pentru perioada 1996-2001 (milioane dolari)
Les investissements directs étrangers entre 1996-2001
Nr.
crt.
Ţara 1996 1997 1998 1999 2000 2001
1
Europa Centrală şi
de Est
17231 19113 22608 25363 26563 27200
2 România 1215 1232 2031 1042 1025 1137
3 Pondere % 7,0 6,4 4,5 4,1 3,8 4,1
Sursa: Business Central Europe, 2002; UNCTAD-World Investment Report 2002.
142

Creşterea investiţiilor străine a fost determinată de transferul resurselor din
sectorul public al statului în cel privat. Acest transfer, în ţările cu reforma cea mai
avansată, a atins o pondere de 70-75%, iar în România de doar 61% din valoarea
PIB-ului anual. Clasamentul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, în funcţie de
mediul investiţional realizat, efectuat după rapoartele economice mondiale pentru
perioada 2000-2001 arată că pe primele locuri se află: Estonia, Slovenia, Ungaria,
Polonia, Slovacia, Cehia, iar România se găseşte pe ultimele locuri, respectiv 18
înaintea Rusiei şi Ucrainei. Europa Centrală şi de Est atinge în medie doar 2% din
volumul mondial de investiţiile directe.
Economiile ţărilor în curs de aderare sunt departe de a fi saturate de investiţii
străine, volumul mediu cumulat al acestora atingând abia 25,4 miliarde de dolari,
pentru perioada 2000-2001. Pentru toate statele candidate, problemele capitale sunt
date de finalizarea privatizărilor, reducerea la minim a ponderii capitalurilor de
stat, dezvoltarea şi consolidarea sectorului financiar-bancar. Cele mai mari
investiţii au fost orientate, pentru perioada anilor 1996-2001, către extracţia de
petrol şi gaze, industria prelucrătoare, servicii, comerţ şi telecomunicaţii.
Investitorii serioşi ai marilor companii străine sunt atraşi de siguranţa afacerilor pe
termen lung, de productivitatea muncii, de realizarea unor profituri mai modeste,
dar sigure.
Firmele multinaţionale au cumpărat companii locale, fie pentru a-şi întări
poziţia pe plan regional, fie pentru a profita de avantajele oferite de economiile
statelor din această parte a continentului european. Din cele prezentate, rezultă că
ţările Europei Centrale şi de Est se află pe un trend pozitiv care poate conduce la o
dublare sau o triplare a ratei de creştere a ISD într-un orizont mediu de timp, fapt
care trebuie să determine România să se ancoreze mai puternic la acest fenomen
economic şi să profite de conjuctura favorabilă.
Astfel, se pot atrage mai multe investiţii prin patru componente esenţiale:
costul redus al forţei de muncă, mărimea de desfacere a pieţei interne şi capacitatea
de absorbţie a acesteia pentru o mare varietate de bunuri, ratingurile pozitive
acordate de instituţiile internaţionale, distanţa frontierelor sale faţă de principalele
ţări dezvoltate din Uniunea Europeană.
Accelerarea reformei, în vederea aderării în 2007, va conduce la aflux sporit
de investitori străini către România. Din anul 2004, cele zece state admise vor primi
fonduri substanţiale din bugetul de investiţii al UE, fapt ce va însemna o scădere a
investiţiilor pentru statele aflate în coada plutonului. Pentru anul 2003, România şi-a
propus să atragă un volum de investiţii şi transferuri de capital în valoare de
1.840 milioane dolari SUA, iar pentru anul 2004 o sumă de 1.950 milioane.
Din numărul total de societăţi şi din valoarea investiţiilor făcute, turismul a
fost considerat ca o prioritate economică de interes naţional, acesta deţine ponderi
foarte mici în numărul de unităţi de cazare, alimentaţie, tratament şi agrement
existente la nivel naţional (tabelul 2).
Structura numărului de societăţi cu participare străină de capital la nivelul
anului 2001 arată astfel: industrie extractivă, energetică, prelucrătoare,
constructoare de maşini (8,1%), industria uşoară şi alimentară (5,4%), construcţii
(2,3%), transporturi şi telecomunicaţii (4,0%), turism (2,5%), agricultură (2,3%),
143

comerţ cu ridicata (41,5%), comerţ cu amănuntul (23,1%), servicii financiar-bancare
şi de consultanţă (8,2%).
Nr.
crt.
Tabelul 2. Evoluţia numărului de societăţi comerciale cu capital străin
înmatriculate între 1996-2001 şi volumul investiţiei totale
L´évolution de nombre des sociétés commerciales au capital étranger
enregistrées entre 1996-2001 et le volume de l´investissement totale
Anul
Număr de
societăţi cu
capital străin
Ponderea
numărului de
societăţi din
turism (%)
Capitalul social
în valută
(mii dolari SUA)
Ponderea
capitalului
investit în
turism (%)
1 1996 4 024 2,31 513 395,4 2,03
2 1997 5 571 3,05 239 290,5 1,59
3 1998 9 162 3,39 73 524,4 0,62
4 1999 7 862 4,96 345 112,6 11,04
5 2000 7 042 3,81 243 189,1 0,86
6 2001 89 911 4,85 858 233,1 3,61
Sursa: Rapoarte ale Registrului Naţional de Comerţ, 2002, Bucureşti.
În funcţie de valoarea investită, se constată că sumele cele mai importante au
fost alocate industriei extractive, energetice, prelucrătoare, constructoare de maşini
(8,1%), metalurgice (27,0%), industriei alimentare şi uşoare (16,8%), în
transporturi şi telecomunicaţii (15,6%), agricultură (3,0%), comerţul cu ridicata
(16,2%), comerţul cu amănuntul (6,6%), servicii financiar-bancare şi de
consultanţă (23,2%), turism (1,9%). Din aceste date rezultă că industria turistică
ocupă o pondere foarte mică, comparativ cu nevoile de modernizare din toate
staţiunile şi localităţile turistice pentru a creşte calitatea serviciilor oferite şi pentru
a atrage cât mai mulţi turişti.
În ultimii 12 ani, România a atras investiţii străine în valoare de circa 8,6 miliarde
dolari, iar principalii investitori sunt reprezentaţi în ordinea descrescătoare a
sumelor investite: Olanda, Germania, SUA, Franţa, Italia, R. Coreea, Marea
Britanie, Austria, Turcia. Investiţiile directe au fost dirijate cu precădere către
societăţile aflate în curs de privatizare. Înfiinţarea de noi societăţi comerciale prin
sistemul green-field sunt extrem de reduse şi grupate îndeosebi în sfera comerţului.
În România, pentru perioada analizată, investiţiile străine au avut drept scop
următoarele obiective: înlocuirea vechilor echipamente, tehnologii şi utilaje în
procesele directe de producţie (23%); reducerea consumului de energie electrică şi
combustibil (17%); mecanizarea şi/sau automatizarea proceselor de fabricaţie
existente (14%); introducerea de noi tehnologii în unităţile de prelucrare şi de
fabricaţie prin import de licenţă (13%); diminuarea efectelor poluante ca rezultat al
unor procese tehnologice depăşite (10%); creşterea capacităţilor de producţie cu
extinderea gamei de produse obţinute (9%); ameliorarea sistemului de protecţie a
muncii (9%).
Industria vacanţelor a beneficiat de puţine investiţii directe prin asocierea
unor societăţi străine cu cele româneşti, iar procesul de privatizare a inclus doar
144

câteva proiecte de noi investiţii, de cumpărare de acţiuni în cadrul celor cinci
SIF-urilor existente, fapt ce explică calitatea slabă a serviciilor turistice.
La sfârşitul anului 1996, erau privatizate doar 40% din capitalul social al
societăţilor de turism pe care FPS le avea în portofoliu, în 1999 doar 50%, iar în
anul 2002, 92%, ceea ce înseamnă că aproape s-a finalizat privatizarea. În
momentul de faţă, capitalul social al statului mai cuprinde doar pachete reziduale
de acţiuni de 20-25%, la marile societăţi de turism. În portofoliul Ministerului
Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului se mai aflau în anul 2003 doar 20 de
societăţi între care figurează: Predeal SA, Athenee Palace SA, Capitol SA, ambele
din Bucureşti, Hotel Apolo din Constanţa, Carmen Silva din Eforie Sud şi Ciucaş
SA din Harghita.
Din acest proces de privatizare au fost aduse la bugetul statului circa 1400 de
miliarde de lei care nu se vor reflecta foarte rapid în revigorarea turismului
românesc, deoarece acesta este legat şi de realizarea unei infrastructuri de căi de
comunicaţie cât mai moderne. Cu toate acestea, numai în perioada 2001-2002 în
turismul românesc au fost realizate 41 de hoteluri noi cu 2.344 locuri de cazare, iar
12 unităţi de cazare au intrat într-un proces de modernizare care înglobează 2.267
locuri. Cele mai multe se regăsesc pe litoral şi în staţiunile şi localităţile montane
unde au fost construite hoteluri de capacitate mică şi mijlocie şi s-a trecut la
renovarea marilor hoteluri existente.
Investiţii majore se vor face prin lanţul Continental (deţine 10 hoteluri în
România: Bucureşti, Suceava, Arad, Cluj, Tg. Mureş, Turnu Severin) care vor fi de
17 milioane dolari SUA şi vor fi puse în funcţiune trei noi hoteluri – unul la
Constanţa, al doilea hotel Ibis la Bucureşti, modernizarea hotelului Bulevard din
Sibiu, care va intra în acest lanţ hotelier. Firma Ana Hotels a modernizat hotelurile
Astoria şi Europa din staţiunea Eforie Nord, investiţie care s-a finalizat în vara
anului 2003, iar altele modernizări s-au realizat în anii anteriori în hotelul Best
Western – Balvanyos şi din Gura Humorului prin lanţul hotelier Best Western.
De asemenea, SIF Transilvania, care deţine acţiuni la mai multe societăţi de
pe litoral, a derulat din 2000 până în 2004 mai multe investiţii în modernizarea
unor hoteluri din Neptun-Olimp, Aurora, Venus, la o valoare de 25 milioane dolari
SUA. În municipiul Bucureşti, Agenţia de turism Marshall va realiza un modern
hotel de cinci stele cu o sută de camere, investiţia ridicându-se la circa 10 milioane
de dolari. În plus, lanţul hotelier francez Accor este interesat să investească circa
30 milioane dolari SUA într-un hotel de patru stele sub sigla Novotel, în Bucureşti.
Lanţul RIU Hotels and Resort, divizie a grupului german TUI, a achiziţionat
în 2003 patru hoteluri din staţiunea Mamaia, unde investiţiile vor conduce la
creşterea calităţii serviciilor turistice. În staţiunea Păltiniş-Sinaia, hotelul Păltiniş a
intrat din anul 2004 într-un program de modernizare de 4 milioane de dolari SUA
şi va face parte din lanţul hotelier Howard Johnson and Inns, având patru stele de
confort.
La nivelul zonelor turistice ale ţării s-au realizat investiţii directe străine pe
unităţi de cazare, alimentaţie şi mai puţin pentru cele de sporturi de iarnă şi
tratament balnear care presupun sume considerabile. Valoarea totală a investiţiilor
din sectorul hotelier, pentru perioada 2001-2002 a fost de circa 100 milioane de
145

dolari SUA, din care 45 de milioane sunt cele străine. Alte modernizări şi
construcţii noi s-au realizat prin intermediul proiectelor de dezvoltare cu fonduri
din cadrul programelor UE ce se derulează prin parteneriatul dintre societăţile de
turism, administraţiile publice locale şi unele organizaţii nonguvernamentale.
Turismul românesc, deşi beneficiază de variate şi valoroase resurse turistice,
are nevoie de modernizarea foarte rapidă a infrastructurii sale. Pentru investitorii
străini, turismul românesc prezintă câteva avantaje ce ar merita mai bine puse în
valoare, şi anume: posibilitatea organizării turismului tot cursul anului, pentru toate
formele sale de manifestare în teritoriu; răspândirea relativ echitabilă a bazei
materiale de cazare şi alimentaţie în toate zonele turistice sau de-a lungul
principalelor trasee turistice; forţa de muncă relativ tânără şi cu un minimum de
pregătire în domeniu; existenţa în ţările vecine a unor forme de turism similare sau
complementare prin care se por organiza circuite multiple.
În ritmul şi structura actuală, investiţiile străine în turism nu sunt capabile să
transforme într-un interval foarte scurt acest sector economic. El trebuie să
reprezinte pentru România un fel de simbol în consolidarea imaginii ţării în
străinătate şi o modalitate deosebită de a-şi valorifica întregul său potenţial turistic.
Mediul de afaceri va trebui să suporte o serie de modificări prin care să fie
mai bine sprijiniţi investitorii români şi străini, deoarece agenţii economici din
turism trebuie să achite 14 impozite centrale şi cinci locale (HG nr.36/2002), fapt
care restrânge posibilităţile de a realiza noi investiţii directe. Momentan, România
este percepută, mai ales la nivel european, ca o destinaţie relativ scumpă cu servicii
de calitate medie şi slabă.
Soluţiile necesare sunt date de atragerea clienţilor în urma unor riguroase
cercetări de piaţă pentru identificarea potenţialilor turişti şi a serviciilor cerute de
aceştia, investiţii solide prin creşterea participării investitorilor străini, promovarea
adecvată pe zone şi servicii turistice, colaborare mai activă cu partenerii regionali,
respectiv Bulgaria, Ungaria, Ucraina, Grecia pentru a vinde pachete de programme
cu destinaţii multiple, colaborări mai strânse cu agenţiile internaţionale de turism.
BIBLIOGRAFIE
* * * (1996-2001), Anuarele Statistice ale României, Institutul Naţional de Statistică,
Bucureşti.
* * * Rapoartele statistice anuale, Agenţia Naţională pentru Investiţii Străine şi Camera de
Comerţ a României şi a Municipiului Bucureşti, Bucureşti.
* * * (2002), UNCTAD-World Investment Report, Biblioteca ONU, Bucureşti.
146

L’ÉVOLUTION FONCTIONNELE DES VILLES DANS LE
SECTEUR DU DANUBE ENTRE GIURGIU ET BRĂILA
Mădălina Teodora ANDREI ∗
Mots-clefs: l’évolution fonctionnelle, la ville, la fonction urbaine.
Concepte-cheie: evoluţie funcţională, oraş, funcţie urbană.
Evoluţia funcţională a oraşelor de pe valea Dunării. (sectorul
Giurgiu-Brăila). Oraşele porturi din zona Giurgiu-Brăila au
beneficiat, în egală măsură, de transportul pe Dunăre, însă ele au
avut o evoluţie funcţională diferită. Oraşele-cetate au avut un rol
defensiv, dat de o funcţie militară. La jumătatea secolului al XV-lea
şi-au făcut apariţia târgurile, cu funcţiile comerciale. Începând din
prima jumătate a secolului al XVI-lea şi până la Tratatul de la
Adrianopol (1829), oraşele dunărene au cunoscut o decadenţă
economică din cauza dominaţiei turceşti. Până la instaurarea
regimului comunist din România, aceste oraşe au avut ca principală
funcţie economică pe aceea comercială susţinută de funcţia portuară,
de transport, unele oraşe având şi funcţii administrative. În timpul
perioadei comuniste, funcţia industrială şi-a făcut apariţia ca funcţie
actuală. În prezent, aceste oraşe cunosc o stagnare.
À coté de la conception morphologique, celle fonctionnele participe à
l’explication des phénomènes urbains, spécialement pour l’augmentation, la
structure, la répartition en territoire des villes, l’évaluation des relations socio-économiques,
des connexions et interdépendances entre eux.
En ce qui concerne les villes-ports situées entre Giurgiu et Brăila on peut
affirmer que celles-ci ont bénéficié en même mesure du transport fluvial, mais elles
ont eu une évolution différente pendant des siècles, influencées par des facteurs
politiques, sociaux, économiques, historiques.
Au début, quelques villes ont eu une fonction militaire car elles ont été
d’abord cités de la défense et de surveillance du fleuve, intéressées à pratiquer un
commerce intensif. L’existence de ces anciennes agglomérations humaines le long
du fleuve est confirmée par des documents historiques et des fouilles
archéologiques (les castres: Arrubium près de Măcin, Carsium – Hârşova,
Axiopolis près de Cernavodă).
Au tour de ces cités, à cause des activités commerciales elles out enregistré
une importante augmentation démographique et économique, fait qui les a
transformé en agglomérations urbaines importantes. Unes des celles-ci ont été
mentionnées dans la première partie du XV-éme siècle comme bourg et/ou ville –
Giurgiu, Oraşul de Flori, Brăila.
∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
147

Plus tard, au XVIII-éme siècle, a apparu l’agglomération Lichireşti,
maintenant la ville Călăraşi, à cause de la présence du guète, une porte, un nœud de
communications (Panait, 1983).
La liaison réalisée par le fleuve entre les principaux routes commerciaux
d’Europe Centrale, des bords de la Mer Noire et Adriatique, des Balkans, a
transformé les anciennes agglomérations et bourgs en centres économiques
importants axés sur le commerce. L’extension de l’Empire Ottoman au nord du
Danube, au XVI-ème siècle a arrêté le développement des villes dans le domaine
urbanistique et économique. Les Ottomans ont élargi leur suzeraineté sur le bord
gauche du fleuve. Au débout du XVI-ème siècle, ils ont transformé quelques villes
(Giurgiu, Brăila) en raïas, administrées par les autorités administratives et
militaires, comme points de frontières pour l’empire. Après la guerre russo-turque,
par la Paix d’Adrianopol (1829), les raïas ont été abolis et le commerce roumain
sur le fleuve est devenu libre. Pendant la suzeraineté turque, les produits de la
Valachie (céréales et animaux) sont vendu en Constantinople par le port Giurgiu
(Păun, Busuioc, 1995). Cette ville est devenue un grand entrepôt des marchandises
pour le commerce avec l’Empire Ottoman. À coté de Giurgiu, un autre important
port – Brăila – était connu pour le commerce avec les produits agricoles ligneux.
Malgré leurs activités économiques et des échanges commerciaux, le statut de raïa
a empêché leur développement urbanistique (entre Moldavie, Valachie,
Transylvanie et l’Empire Ottoman). Après le Traité d’Adrianopol, les ports
roumains danubiens ont connu un grand essor et un d’entre eux et devenu lieu de
département (Giurgiu pour le département Vlaşca en 1831, Călăraşi pour le
département Ialomiţa en 1832 et Brăila pour le département homonyme). En 1836,
la ville Brăila a été déclarée port-libre. Sa position favorable entre le Danube
maritime et fluviale, à la proximité de la plaine de Bărăgan, le plus grand grainier
du pays a influencé le développement socio-économique, urbanistique de Brăila,
par rapport des autre ports, comme Giurgiu, Călăraşi etc. Pour la ville Giurgiu, sa
position très proche de la capitale, a représenté un aspect défavorable pour son
évolution, parce que Bucarest est devenu un centre de grande polarisation
économique et démographique (fig. 1).
Jusqu’à l’instauration du régime communiste, les villes danubiennes ont eu
une fonction dominée par le commerce agricole, suivit par l’activité portuaire et du
transport. Après 1950, le nouveau concept d’industrialisation a déterminé
l’apparition de la fonction industrielle, axé e sur la chimie, sidérurgie. Ces activités
nouvelles ont transformé les grandes agglomérations comme Brăila, Giurgiu,
Călăraşi en fortes villes industrielles (Vlăsceanu, Ianoş, 1998).
Les dernières 15 années, les changements produits dans la vie politique,
juridique, économique ont influencé négativement les petites villes danubiennes, de
sorte que, à cause de cette chase, une période de stagnation est apparue (fig. 2). Les
villes Giurgiu et Brăila, les plus grandes, à cause de leurs zones libres, ont fait une
exception positive. D’ailleurs, on remarque dans ces deux villes une réorientation
fonctionnelle de l’industrie vers les services. Un cas spécial est représenté par la
ville Hârşova, qui a été déclarée zone défavorisée pour trois années, conforme
ment avec la Décision gouvernementale no.817/19.12.2003 et l’Ordonnance
148

no. 24/1998, à cause de la situation économique négative. Les facilités accordées
par la loi ont permis le développement du secteur agricole, sylvicole, des services
publics, commerce, de l’alimentation publique, desservices médicaux, financières,
immobilières, etc.
Fig. 1. Les types génétiques des villes situées dans la vallée du Danube entre
Giurgiu et Brăila (d’après V. Cucu, 2002)
Tipurile genetice ale oraşelor situate pe valea Dunării între Giurgiu şi Brăila
I. Villes – bourgs: 1. Villes – bourgs des échanges commerciaux situés au contact des
grandes régions géographiques ou à l’intersection des rues
II. Villes – ports: 1. Villes – ports avec continuité portuaire; 2. Villes portes initialement
avec des citadelles défensives; 3. Villes – ports constituées dans la période
d’industrialisation
I. Oraşe – târguri: 1. Oraşe – târguri de schimb la contactul marilor regiuni geografice
sau la răspântii; II. Oraşe – porturi: 1. Oraşe – porturi cu continuitate portuară; 2. Oraşe
– porturi iniţial cu cetate de pază sau refugiu; 3. Oraşe – porturi apărute în perioada
industrializării
L’intérêt pour les villes-ports danubiennes est devenu plus visible pendant
les dernières années; la coopération transfrontalière, les programme pour le
développement régional de l’Union Européenne (PHARE, RICOP, PSAL I et II,
etc.) ont déterminé l’apparition des nouvelles sociétés dans le domaine de
l’industrie alimentaire (MONOPRIX Ltd. – Brăila), de l’industrie textile et
confections (ELITE CONF Ltd. – Călăraşi), du tourisme (ALBATROS Ltd. –
Călăraşi).
Parmi les villes du secteur étudié, le municipe Giurgiu a une situation
particulière. Il a bénéficié d’un programme sous l’égide P.N.U.D. Ses principales
atouts sont: l’approche de Bucarest, un pont routier et ferroviaire (le seul pont dans
le segment de la Danube frontalière), douane, zone libre, prés sauvage et les
marais, îlets; tous ces éléments naturels et construits sont le point de soutenance
pour ce programme de développement durable de la ville.
149

Fig. 2. Les types fonctionnels des villes situées dans la vallée du Danube entre Giurgiu et
Brăila (d’après V. Cucu, 2002)
Tipurile funcţionale ale oraşelor situate pe valea Dunării între Giurgiu şi Brăila
1. Grandes villes avec des fonctions complexes; 2. Moyennes villes avec des fonctions
industrielles et des services; 3. Villes avec des fonctions industrielles spécialiseés; 4. Villes
avec des fonctions mixtes; 5. Villes avec des fonctions agricoles
1. Oraşe mari cu funcţii complexe; 2. Oraşe mijlocii cu funcţii industriale şi servicii
dominante; 3. Oraşe cu funcţii specializate; 4. Oraşe cu funcţii mixte; 5. Oraşe cu funcţii
agricole
En conclusion, l’évolution fonctionnelle des villes-ports du Danube situées
entre Giurgiu et Brăila a souffert un procès continu de changements, les tendances
pour les villes grandes, comme Giurgiu, Călăraşi ou Brăila, étant celles de
développer la fonction de services, et, pour les villes petites, de développer une
fonction industrielle plus forte, sans détériorer l’ambiance.
BIBLIOGRAPHIE
Lăpuşan, A., Lăpuşan, Şt. (1995), Monografia oraşului Cernavodă, Editura Monograf,
Constanţa.
Mareş, D. (1985), Olteniţa, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
Păun, Şt., Busuioc, I. (1995), Monografia municipiului Giurgiu, Tipografia Giurgiu.
Panait, P. (1983), Procesul de urbanizare a localităţii Călăraşi, „Revista Muzeelor şi
Monumentelor”, nr. 2/1983.
Popovici, I. (1956), Probleme de geografie economică în oraşul Hârşova, Analele
Universităţii Bucureşti, „Ştiinţele Naturii”, nr. 11, p. 287-293.
Vlăsceanu, Gh., Ianoş, I. (1998), Oraşele României, Editura Odeon, Bucureşti.
* * * (1969), Geografia Văii Dunării Româneşti, Editura Academiei, Bucureşti.
150

CÂTEVA CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA ORAŞ
ŞI ZONA SA DE INFLUENŢĂ
Marilena DRAGOMIR *
Concepte-cheie: oraş, zonă de influenţă, relaţii, zonă metropolitană.
Key words: city, influence area, connections, metropolitan area.
Some considerations regarding the city and the area which influences it.
This paper presents some theoretical aspects concerning the city and
its influence area, proceeded from the bibliography. A special
importance is laid on the definition and the characteristics of the
metropolitan area.
Între un oraş şi zona sa înconjurătoare se pot stabili relaţii numeroase şi
diversificate, cu direcţii şi intensităţi diferite. Se remarcă, în acest sens, două
aspecte principale: transferul unor caractere urbane în spaţiul învecinat, adiacent
oraşului şi exercitarea de către zona înconjurătoare a unor funcţii ce vin în sprijinul
aşezării urbane (prin forţa de muncă, aprovizionarea cu produse agricole, resurse,
servicii ş.a.).
Întinderea zonei, care gravitează în jurul unui oraş, este foarte diferită în
funcţie de numeroşi factori: poziţia geografică faţă de elemente naturale majore,
graniţe de stat, mărimea demografică şi dezvoltarea socio-economică a oraşului,
densitatea centrelor urbane în teritoriu, dezvoltarea spaţială a căilor de comunicaţie,
modul de organizare administrativ-teritorială etc.
Relaţiile dintre oraş şi spaţiul învecinat sunt diverse şi se resimt în mod
diferenţiat în teritoriu, unele influenţe propagându-se la distanţe mai mari, altele la
distanţe mai reduse. În literatura de specialitate, ele sunt clasificate pe trei tipuri
principale: relaţii fundamentale, ocazionale, excepţionale (Beaujeau-Garnier,
Chabot, 1963). În funcţie de acestea, zona de influenţă a oraşului a fost structurată
în două sau mai multe părţi, care poartă denumiri foarte variate.
După natura lor, se deosebesc:
• relaţii economice, legate de: industrie (exploatarea diverselor resurse naturale
din spaţiul învecinat şi utilizarea acestora în industrie; descongestionarea oraşului de
unităţi industriale, considerate poluante şi amplasarea lor în spaţiul vecin); agricultură
(aprovizionarea oraşului cu produse agroalimentare); transporturi (existenţa unor linii
de transport directe între oraş şi localităţile din apropiere); comerţ (amplasarea unor
complexe comerciale de mari dimensiuni în spaţiul învecinat oraşului şi aprovizionarea
magazinelor săteşti şi a localnicilor direct din oraş); turism (valorificarea resurselor
turistice, dezvoltarea unor zone de recreere şi agrement în vecinătatea oraşului,
existenţa unei infrastructuri turistice corespunzătoare);
* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.
151

• relaţii în plan demografic (atracţia exercitată de oraş, structura
profesională a populaţiei, deplasările zilnice pentru muncă, deplasările periodice);
• relaţii politico-administrative (coordonarea diverselor activităţi de către
oraş, prin intermediul instituţiilor specifice);
• relaţii socio-culturale (legate de: prezenţa unor unităţi de învăţământ,
spitale, dotări şi activităţi culturale în cadrul oraşului, la care au acces şi locuitori
din zona apropiată, desfăşurarea unor activităţi social-culturale în teritoriu,
coordonate de instituţiile aşezării urbane).
De asemenea, se poate urmări evoluţia zonei de influenţă a oraşului în
raport de factorul timp, aceasta modificându-se ca suprafaţă şi caracteristici în
funcţie de nivelul dezvoltării economice, sociale, tehnice a epocii.
Delimitarea zonelor de influenţă a oraşelor se realizează pe baza unor
metode şi tehnici complexe, fiind una dintre cele mai dificile probleme în geografia
urbană, ţinând cont de multitudinea influenţelor spaţiale, a ariilor diferite de
propagare, de prezenţa în teritoriu a mai multor aşezări urbane etc.
NOŢIUNI FOLOSITE ÎN LITERATURA
STRĂINĂ DE SPECIALITATE
Studiul zonelor de influenţă urbană a constituit o preocupare permanentă, în
literatura de specialitate regăsindu-se o mare diversitate a denumirilor care
desemnează zona înconjurătoare a oraşelor. Se folosesc termeni precum: regiune
urbană (Dickinson, 1951), regiune de organizare (Platt), regiune funcţională (Hans
Carol), zonă suburbană (Gottman, 1961), aglomeraţie multicomunală (Fillatrele,
1961), reţea preurbană (Bachelard, 1967), zonă periurbană (Boutrais, 1967; Racine,
1970), regiune polarizată (Boudeville), bazin urban (Bastié, 1965) etc.
Pentru desemnarea spaţiului învecinat oraşului, în care se resimte influenţa
accentuată a acestuia, s-au impus totuşi unii termeni precum: banlieu (în
franceză), suburbs sau urban (suburban) fringe (în engleză) şi umland (în
germană).
Termenul banlieu a fost explicat pe larg în lucrarea Tratat de Geografie
Urbană, de către autorii J. Beujeau Garnier şi C. Chabot (1963). În traducerea
românească din 1971 a fost folosită noţiunea de zonă suburbană, însă unii autori
români au considerat-o mai potrivită, pentru spaţiul românesc, pe cea de zonă
periurbană. Fenomenul de creştere a banlieu-urilor, specific secolului al XX-lea,
accentuat în a doua parte a acestuia, i-a determinat pe autorii francezi să se aplece
asupra acestui subiect, evidenţiind faptul că această zonă, mult timp limitată la
vecinătatea imediată a oraşului (deseori reprezentată de o fâşie de culturi de
zarzavaturi), a devenit ulterior o aureolă circumurbană, ca o consecinţă a
dezvoltării demografice, funcţionale, teritoriale, a modernizării căilor de
comunicaţie. Autorii deosebesc specializări funcţionale, respectiv zone cu
destinaţie exactă: zona destinată culturilor de legume, zona dormitor, cea
industrială şi cea de agrement. Realizează apoi o structurare în funcţie de distanţă
în: zona suburbană internă (innersuburbs – care cuprinde aşezările dormitor, în
care mai mult de jumătate din populaţia activă lucrează în oraş) şi zona suburbană
152

exterioară – în care apar aşezări dormitor şi care constituie un spaţiu foarte
important de recreere pentru populaţia oraşului în week-end-uri.
Termenul suburb, folosit în literatura anglo-saxonă, desemnează „partea
exterioară, în principal rezidenţială, social omogenă, a unei arii urbane construite,
ce se distinge de zona internă (inner area) prin densitatea mai redusă a spaţiului
construit şi printr-un nivel mai ridicat al deplasărilor populaţiei spre zona internă”
(Clark, 1990). Această noţiune ar corespunde în viziune românească cu aşezările
dormitor, situate în jurul oraşului polarizator.
În literatura anglo-americană se mai folosesc pentru desemnarea zonei din
imediata apropiere a oraşului termenii de suburban fringe, urban fringe, suburban
zone. Există o vastă literatură de specialitate dedicată acestui subiect, atât în spaţiul
american, cât şi în cel vest european, care încearcă să surprindă aspecte cât mai
diverse ale zonei suburbane, apărând însă diferenţieri de conţinut atât de la o ţară la
alta, cât şi de la un autor la altul.
Termenul umland, folosit de specialiştii scandinavi şi germani, a fost
introdus de A. Allix, în anul 1922, şi definit ca zona din jurul oraşului care are
strânse relaţii cu acesta şi suferă influenţele sale. Termenului îi sunt conferite în
literatura de specialitate şi alte conotaţii. Astfel, într-o lucrare de O. Boustedt şi
colaboratorii (citată de I. Iordan, 1973), pentru zona înconjurătoare a oraşului este
folosit termenul de umland, considerându-se că aceasta formează împreună cu
oraşul regiunea urbană. La nivelul oraşului erau integrate nucleul central şi
cartierele mărginaşe (denumite faubourg), iar în cadrul zonei înconjurătoare
imediate se distingeau două subdiviziuni: zona urbanizată şi zona marginală
(consacrată agriculturii). Dincolo de acestea, se găsea regiunea de influenţă urbană.
Peter Shöller (citat de Beaujeau-Garnier, Chabot, 1963) distingea umland-ul
(cu relaţii strânse şi constante), hinterlandul (cu relaţiile mai puţin frecvente) şi
zona de influenţă (unde relaţiile sunt rare).
LITERATURA GEOGRAFICĂ ROMÂNEASCĂ
Preocupările cu privire la relaţiile existente între oraş şi teritoriul din jurul
acestuia au existat încă din prima jumătate a secolului al XX-lea, termenul cel mai
folosit în această perioadă fiind cel de zonă de aprovizionare (intens utilizat până la
sfârşitul anilor ’60). Dintre geografii care au contribuit la definirea relaţiilor dintre un
oraş şi zona înconjurătoare se remarcă: Vintilă Mihăilescu (Bucureştii, din punct de
vedere antropogeografic şi etnografic, 1915; Oraşul Călăraşi, 1921; Oraşul ca
fenomen antropogeografic, 1941), Ioan Simionescu (Oraşele din România, 1925),
Victor Tufescu (într-o serie de studii care vizau oraşele din Moldova), N. Al.
Rădulescu (Zonele de aprovizionare apropiată ale câtorva oraşe din Sudul României,
1945). Spre sfârşitul anilor ’60 aceste preocupări s-au materializat într-o serie de studii
referitoare la zonele de aprovizionare a unor oraşe, precum Galaţi, Brăila, Craiova,
Târgu Jiu (I. Iordan, D. Oancea). Pe lângă termenul de zonă de aprovizionare, în
această perioadă se mai foloseşte şi cel de zonă de întreţinere.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, spaţiul aflat sub influenţa imediată
a oraşului a căpătat treptat denumirea de zonă preorăşenească, înlocuită ulterior
153

cu cea de zonă periurbană, folosită intens în anii ’70. S-au mai utilizat şi termeni
precum sferă de influenţă sau zonă de influenţă, care depăşesc din punct de
vedere al conţinutului sensul noţiunilor de zonă suburbană, zonă periurbană. Au
apărut o serie de articole, studii, lucrări cu caracter complex, teze de doctorat axate
pe zonele din jurul oraşelor şi a relaţiilor existente între acestea şi spaţiul învecinat.
Se remarcă contribuţia prin studii, concretizate în teze de doctorat, axate pe
câte un oraş şi zona adiacentă, a unor geografi de renume precum: Ion Iordan
(Zona periurbană a Bucureştilor, 1973), Nicolae Caloianu (Oraşul Sibiu şi zona sa
periurbană, 1969), Aurelia Susan (Municipiul Oradea, studiu de geografie urbană,
1972), Ioan Susan (Municipiul Cluj, studiu de geografie economică, 1973),
Dimitrie Oancea (Gruparea urbană Galaţi-Brăila, 1971), Bebe Negoescu
(Municipiul Târgovişte, studiu de geografie umană, 1983), Lucreţia Mănescu
(Oraşul Buzău şi zona sa de influenţă, 1999) etc. Aspecte importante legate de
zonele de influenţă apar şi în lucrări care au vizat regiuni geografice sau întreg
teritoriul ţării (Vasile Cucu, Oraşele României, 1970; Ioan Ianoş, Oraşele şi
organizarea spaţiului geografic, 1987; Alexandru Ungureanu, Oraşele din
Moldova, studiu de geografie economică, 1980; Ion Nicolae, Suburbanismul ca
fenomen geografic în România, 2002 ş.a.).
Termenul de zonă periurbană, considerat de mulţi autori ca cel mai potrivit
pentru spaţiul românesc, a fost fundamentat ştiinţific de către Ion Iordan, în anul
1973, în lucrarea Zona periurbană a Bucureştilor. Aceasta a fost definită ca „spaţiul
din jurul unui centru urban, caracterizat printr-o activitate strâns legată cu acesta” şi
delimitată pe baza unor criterii variate (economice, sociale, istorice, naturale).
Relaţiile oraş – zonă periurbană au fost analizate la nivelul a 5 planuri principale:
structura producţiei agricole (axată pe cerinţele oraşului), fenomenele legate de
populaţie şi aşezări (deplasări zilnice, structură profesională, aspect edilitar al
aşezărilor, prezenţa aşezărilor dormitor ş.a.), funcţia industrială a zonei (determinată
de descongestionarea oraşului de anumite ramuri industriale, dar şi de valorificarea
unor resurse locale), funcţia de recreere şi agrement, transporturile. La acestea se
adaugă şi o serie de criterii secundare. Autorul a realizat o formulă matematică, care
însumează toate caracteristicile pe care trebuie să le aibă un astfel de spaţiu pentru a
fi considerat periurban, legate de valoarea producţiei agricole şi animale, de ponderea
navetiştilor, de timpul de deplasare a persoanelor şi mărfurilor către oraş, de
dezvoltarea căilor de comunicaţie, importanţa turistică şi de agrement, posibilităţile
de dezvoltare industrială, de valorificare a unor resurse locale etc.
În lucrarea Oraşele şi organizarea spaţiului geografic (1987), Ioan Ianoş a
tratat într-un capitol distinct zonele de influenţă ale oraşelor, relevând aspecte
foarte interesante despre acestea. Pe lângă elemente cu privire la relaţiile în
teritoriu, autorul a realizat două reprezentări cartografice la nivelul României cu
privire la zonele de influenţă teoretică (rezultate din aplicarea formulei Reilly-
Converse) şi la zonele de influenţă reală (ca rezultat al interferenţei a cel puţin trei
arii de atracţie, determinate pe baza ariilor de provenienţă a forţei de muncă, de
cooperare industrială, de aprovizionare cu produse agro-industriale, de influenţă
socio-culturală şi socială). Au fost evidenţiate, astfel, următoarele concluzii: există
o strânsă legătură între mărimea zonei de influenţă şi puterea economică şi
154

demografică a oraşelor; gradul de acoperire a teritoriului ţării de zonele de
influenţă a oraşelor este de 60%; factorii geografici îşi pun amprenta asupra formei
teritoriale a zonei de influenţă; unele arii teritoriale se află sub influenţa a două sau
chiar trei centre urbane; raporturile dintre populaţia oraşului şi zona de influenţă
sunt foarte variate. Autorul a stabilit, astfel, pentru reliefarea puterii de polarizare a
oraşelor, un raport între populaţia oraşului şi cea a zonei de influenţă.
ZONA METROPOLITANĂ
Termenul de zonă metropolitană a început să apară tot mai mult în lucrările
geografilor români şi este legat de influenţa exercitată de oraş în teritoriu. În sens
larg, noţiunea de zonă sau arie metropolitană desemnează spaţiul alcătuit dintr-un
oraş de cel puţin 50.000 de locuitori şi zona înconjurătoare mai extinsă, care
împreună cu acesta are în jur de 100.000 de locuitori, în teritoriu existând relaţii de
diverse tipuri. Conceptul de zonă metropolitană (arie metropolitană) a apărut în
SUA, ca un termen folosit de Biroul de Recensăminte şi a evoluat pe parcursul
secolului al XX-lea. Conceptului i-a fost conferită o definiţie operaţională în anul
1910 sub denumirea de Metropolitan District şi a fost folosit la recensămintele din
1920, 1930, 1940, modificându-se ulterior ca formă şi conţinut (Metropolitan
Statistical Area, Standard Metropolitan Statistical Area, Metropolitan Area etc).
Indiferent de terminologia folosită, conţinutul acestor termeni este foarte
apropiat şi desemnează un spaţiu bine delimitat, alcătuit dintr-una sau mai multe
unităţi administrative învecinate (comitate). Pentru ca un comitat să fie declarat
parte dintr-o arie metropolitană sunt necesare unele condiţii obligatorii: să există
un oraş cu o populaţie de peste 50.000 locuitori sau două oraşe învecinate care să
aibă împreună 50.000 locuitori; să se stabilească strânse relaţii economice şi sociale
între nucleu şi spaţiul respectiv; 75% din forţa de muncă a comitatului să activeze
în domenii nonagricole. De asemenea, trebuie să fie îndeplinite una dintre
următoarele condiţii: cel puţin 50% din totalul populaţiei să locuiască în zone cu
densităţi de peste 150 loc./milă 2 ; populaţia ocupată în sectoare nonagricole să
reprezinte minim 10% din populaţia ocupată în sectoare nonagricole în comitatul
nucleu; numărul celor care lucrează în domenii nonagricole să fie mai mare de
10.000 persoane. Pentru a demonstra integrarea unui comitat în spaţiul ariei
metropolitane se mai adaugă următoarele cerinţe: peste 15% din locuitori să
lucreze în comitatul în care se găseşte nucleul urban; peste 25% din muncitori să
locuiască în comitatul central. Dacă este necesar se ţine cont de criterii secundare
legate de: circulaţia ziarelor, reţele de magazine folosite, dezvoltarea transportului
public, dezvoltarea organizaţilor civice etc. (Berry, Horton, 1970).
În anii ’50, odată cu apariţia conceptului de arie metropolitană delimitată strict de
graniţele comitatelor, a apărut şi termenul de urbanized areas, definit de Biroul de
Recensăminte SUA ca arii urbanizate alcătuite dintr-un oraş central (sau 2 oraşe) cu mai
mult de 50.000 de locuitori şi teritoriile învecinate, încorporate sau nu acestuia. Populaţia
era divizată în cea aparţinând oraşului centru (central city) şi cea din suburbiile
sale (urban fringe). Deoarece densitatea populaţiei era criteriul principal de delimitare
(1.000 pers./milă 2 ), limitele acestor spaţii nu erau fixate şi variau în timp.
155

Conceptele respective, modificate şi adaptate la realităţile locului, au fost
preluate şi de literatura europeană de specialitate şi implicit de cea română. Unii
autori apreciază că pentru ţara noastră intră în această categorie toate oraşele de
peste 100.000 locuitori (Cucu, 1981). De asemenea, Legea privind planul de
amenajare a teritoriului naţional (351/2001) defineşte zona metropolitană ca fiind
zona constituită prin asociere pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre
urbane (capitala şi municipiile de rang I) şi localităţile urbane şi rurale, aflate în
zona imediată de până la 20-30 km, între care s-au dezvoltat relaţii de cooperare pe
mai multe planuri.
Ion Iordan (2003) defineşte zona metropolitană ca fiind „teritoriul şi
localităţile sale, situate în jurul marilor oraşe, care au legături cu oraşul respectiv,
într-unul sau mai multe domenii de activitate, permanente sau temporare,
constituind o arie relativ largă de influenţă a oraşului”. Influenţa se manifestă
asupra structurilor agricole, serviciilor, reţelei de căi de comunicaţie, activităţilor
turistice şi comerciale şi asupra structurilor de învăţământ. Zona metropolitană
înglobează zonele suburbană şi periurbană, cele trei categorii taxonomice, având în
teritoriu o dispunere concentrică, cea mai întinsă fiind zona metropolitană, urmată
de cea periurbană, cea mai redusă fiind cea suburbană (Iordan, 1998).
În concluzie, aspectele legate de oraş şi zona din apropierea acestuia se
dovedesc a fi foarte interesante, determinând pe parcursul timpului o diversitate de
opinii în literatura de specialitate, constituindu-se în continuare în atenţia
cercetătorilor în domeniu ca un subiect de prim ordin.
BIBLIOGRAFIE
Beaujeau-Garnier, Jacqueline, Chabot, G. (1971), Geografie Urbană, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
Berry, B., Horton, F. (1970), Geographic perspectives on urban systems, New Jersey.
Clark, A. N. (1990), The Penguin, Dictionary of Geography, London.
Cucu, V. (1981), Geografia populaţiei şi aşezărilor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei, Bucureşti.
Iordan, I. (1973), Zona Periurbană a Bucureştilor, Editura Academiei, Bucureşti.
Iordan, I. (1998), Les categories taxonomiques: zone suburbaine, zone périurbaine, zone
metropolitaine, Romanian-Polish Geographical Seminar, Bucureşti.
Iordan, I. (2003), Regionalizare. Cum Când Structuri administrativ-teritoriale în
România, Editura CD Press, Bucureşti.
Nicolae, I. (2002), Suburbanismul ca fenomen geografic în România, Editura Meronia,
Bucureşti.
Wackermann, G. (2002), Géograpie Urbaine, Ellipses Edition Marketing S.A., Paris.
156

UN MODEL DE DEZVOLTARE A ECOTURISMULUI ŞI
TURISMULUI RURAL ÎN FRANŢA – ÎLE DE RÉ
Mihaela DINU ∗ , Ioana PEŢAN ∗
Concepte-cheie: turism rural, dezvoltare durabilă, reşedinţe secundare.
Key words: rural tourism, sustainable development, secondary
residences.
Ecotourism and rural tourism development – Île de Ré, a model for
France. In France, rural tourism dates a long way back, but it has been
boosted for over a century and a half by the wide-spread negative image of
cities against the background of the idyllic, generally underdeveloped rural
environment. Many French tourists choose to spend their holidays away
from the great cities, directing their attention to the small islands on the
Channel and the Atlantic Ocean seaside front, spaces displaying an
extremely fragile environmental, social and economic balance. At present,
the downward trend of activities related to marine resource and island
agricultural exploitation have triggered an economic shifting to tourism
practices, as an alternative, supplementing the income derived from
traditional activities (fishing, agriculture). Île de Ré is, in this respect, the
best example to consider.
INTRODUCERE
Reducerea numărului populaţiei rurale în Franţa, ca în toate ţările europene,
sub impulsul urbanizării intense, accentuată după 1970, a atras atenţia asupra
necesităţii diminuării exodului rural şi stabilizării populaţiei în acest mediu.
Dezvoltarea rurală este dependentă de capacitatea agriculturii de a asigura resursele
alimentare atât pentru populaţia locală, cât şi pentru turişti, astfel că agricultorii au
devenit conştienţi de necesitatea adaptării şi integrării produselor lor în activităţi
turistice. Facilităţi de ordin economic au însoţit reformele din agricultură şi
programele turismului rural organizat (scutirea de impozitul pe venituri pe o
perioadă determinată, acordarea de credite subvenţionate de diferite organizaţii;
credite cu dobândă scăzută, ajutoare financiare publice etc., pentru turismul rural).
Succesele înregistrate de unele ţări în domeniul turismului rural (în Franţa,
contribuie cu 30-50% din venitul fermierilor) au determinat tot mai multe
organisme să-l înscrie în programele lor de dezvoltare locală. Aceasta presupune o
conservare a specificului regional, dar şi o modernizare a gospodăriei ţărăneşti şi a
spaţiului rural înconjurător (Dinu, Cioacă, 2001).
Dezvoltarea ecoturismului şi a turismului rural, ca activităţi alternative la
∗ Universitatea Româno-Americană, Bucureşti.
157

turismul de masă, tradiţional şi la oferta standard de tip industrial reprezintă direcţii
actuale ale turismului din Franţa.
Franţa, ţara cu cea mai mare experienţă şi cele mai mari venituri din turism
în cadrul UE, promovează principiile cooperării inter-regionale şi inter-statale ce
au la bază experienţa organizaţiilor naţionale.
Dezvoltarea turismului rural în Franţa datează din vechime, dar de peste un
secol şi jumătate este impulsionată de apariţia unei imagini negative asupra
oraşului ce se proiectează în opoziţie cu prezentarea idilică a mediului rural, în
general subdezvoltat.
Spaţiile rurale reprezintă excepţii ce marchează accentuarea „sălbăticiei” în
inima spaţiului umanizat. Regiunile împădurite (Sologne, Landes Gascogne) sunt
mai mult traversate şi mai puţin vizitate pentru valoarea lor. Regiunile mlăştinoase
oferă imaginea unor areale nedezvoltate (Brenne, Dombes, Briere, Marais poitevin)
care se află în afara activităţilor turistice, cu excepţia turismului pentru vânătoare.
Curiozităţile naturale şi culturale, (de ex.: grotele oamenilor primitivi de pe
malurile Loirei, peşterile Périgord, avenurile din Causses, cascadele, cheile,
defileele) au fost introduse în albumele ce prezintă locuri pitoreşti şi în revistele
regionale şi locale.
Mediul rural idealizat de orăşeni, întotdeauna utilizat în propaganda politică
franceză (imaginea satului în adâncul unei văi, clopotniţele izolate ale bisericilor,
acoperişurile caselor, toate într-un cadru bucolic) este opus imaginii reale a
teritoriului rural, mult mai complex şi variat. Imaginea spaţiului rural a fost
întotdeauna „confecţionată” şi această practică se observă şi în prezent. Cadrul
natural, istoric şi socio-economic furnizează suportul construirii unei imagini de
către grupuri sociale diferite: autohtonii şi autorităţile locale, orăşenii, turiştii,
rezidenţii temporari din reşedinţele secundare, neo-ruralii, adică populaţia revenită
după 1970.
Obiceiul foarte vechi al trimiterii copiilor la ţară, în locuri considerate mai
sănătoase, a devenit foarte răspândit şi în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea. O
serie de asociaţii au fost angajate de timpuriu în această acţiune: Touring Club de
France promova, între cele două războaie mondiale, turismul social; Uniunea
Naţională a Asociaţiilor de Turism (UNAT), înfiinţată în 1920, a participat la
dezvoltarea mişcării de tineret şi de educaţie populară care organiza sejururi
educative şi sportive la ţară. Principalul obiectiv al organizatorilor (uneori
organizaţii politice, confesionale) era fortificarea corpului omenesc şi dezvoltarea
spiritului, departe de influenţele nefaste ale oraşului (Baron-Yells, 2003).
La început, fluxul orăşenilor-turişti se dirija spre periferiile marilor oraşe sau
nu prea departe de drumurile principale. Primele reşedinţe secundare construite în
afara oraşelor se află azi în centrul unor adevărate aglomeraţii urbane (în regiunea
Bordelaise, localitatea Telence, era situată în mijlocul viilor, iar în prezent are o
poziţie pericentrală în aglomeraţia Bordelaise). Spaţiul rural de la marginea
oraşelor era vizitat la început, mai ales în week-end, de populaţia urbană. De
asemenea, pădurea era mai puţin frecventată la sfârşitul secolului al XIX-lea decât
malurile râurilor (Barron-Yellès, 2003).
158

APARIŢIA REGIUNILOR TURISTICE RURALE ŞI ORIENTAREA
FLUXURILOR TURISTICE
O serie de factori au contribuit de-a lungul timpului la dezvoltarea turismului
rural şi a ecoturismului. Dintre aceştia, menţionăm apariţia trenurilor şi extinderea
căilor ferate care au determinat deschiderea spaţiului rural. Turiştii, la început doar
nobilii aflaţi în vilegiatură în caleştile lor, cuprind treptat burghezi-orăşeni
(neataşaţi spaţiului rural) şi muncitori din oraşele industriale care se reîntorc cu
nostalgie la viaţa de la ţară. Ca urmare, fluxurile turistice se concentrau în
apropierea gărilor. Altele se îndreptau spre curiozităţi naturale şi culturale,
popularizate de ghidurile turistice, spre izvoarele minerale şi termale sau spre
menhire, locuri consacrate de superstiţiile populare. Multe dintre vechile destinaţii
rurale sunt astăzi de mult uitate (castelul Coucy dans l’Aisne).
Primele staţiuni din mediul rural au apărut în jurul izvoarelor termale
(Rochefort), fiind de dimensiuni mici. Acestea au constituit o modă la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Castelele medievale de pe Valea Loirei au reprezentat
adevăraţi poli de atracţie turistică, precum şi peşterile din regiunea Perigord.
În toate cazurile, afirmarea locurilor turistice s-a bazat pe crearea unei
imagini (asupra mediului natural, monumentelor, asupra gastronomiei etc.) şi pe
existenţa unor unităţi de cazare, cele mai multe dispersate în satele care au
campinguri sau sate de vacanţă în apropiere, cel mai adesea în zone lacustre şi
împădurite.
În prezent, 19% din francezi aleg mediul rural ca destinaţie principală a
vacanţelor, 34% în afara vacanţelor principale pentru un sejur scurt sau pentru
week-end. Pe termen lung, atractivitatea mediului rural s-a diminuat astfel încât,
dacă în anul 1964 destinaţiile rurale reprezentau 35,2%, în 1989 ele reprezentau
doar 25,6% din totalul zilelor de vacanţă. Potenţialul de găzduire în mediul rural
este difuz, existând 8,4 mil. locuri de cazare în unităţile specializate, dar în mediul
rural francez există de asemenea aproape la fel de multe locuri de cazare private (în
reşedinţe secundare proprii, ale prietenilor şi rudelor sau reşedinţele permanente ale
rudelor rămase în mediul rural). 52% din francezii care preferă mediul rural aleg
unităţile specializate (17% în hoteluri, 15% în pensiuni turistice, 12% în camping,
7% în camerele de oaspeţi) şi doar 22,5% aleg cazarea la proprietarii agricultori
(Baron-Yelles, 2003).
În ultimele două decenii au apărut o serie de mutaţii în orientarea fluxurilor
turistice către mediul rural. Vizitarea mediului rural a devenit tot mai mult o
alegere deliberată din partea vizitatorilor decât o alegere constrânsă de existenţa
unor relaţii familiale (vizite la rude şi bunici). Spaţiul rural în prezent, constituie
un loc de descoperire şi nu de reîntoarcere. Ca o consecinţă a acestui fenomen
apare faptul că, turiştii care vizitează mediul rural francez provin tot mai mult din
categoriile medii şi superioare ale societăţii franceze şi îşi permit să practice
sejururi lungi sau scurte, care nu sunt singurele la care participă în decursul unui
an.
Spaţiul rural este tot mai mult căutat în măsura în care posedă anumite
valori: natură deosebită, sălbăticie, autenticitate, valori de patrimoniu, tradiţii etc.
159

În ultimele două decenii, cazarea în mediul rural s-a diversificat, ea constând
fie din unităţi comerciale (lanţuri şi reţele hoteliere) sau altele care se înscriu în
amenajarea locală a teritoriului. Cazarea în mediul rural cuprinde: cazare
necomercială (reşedinţe secundare şi rulote) şi cazare comercială care poate fi
individuală (pensiunile turistice şi camerele de oaspeţi la fermele agroturistice) sau
colectivă (sate de vacanţă, centre de vacanţă în aer liber).
TURISMUL ÎN INSULELE DE PE FAŢADA ATLANTICĂ
Franţa deţine aproximativ 1 260 de insule, cu suprafeţe ce variază între 58 ha
(Sein) şi 8 500 ha (Belle Île), însumând o suprafaţă totală de 23 000 ha. Dintre
acestea 890 se află pe faţada litorală de la Marea Mânecii şi de la Oceanul Atlantic.
Bretania deţine 70% din insule (Brehat, Sein, Groix, Belle Île etc.), în timp ce
litoralul gascon este mai sărac (Ré, Oleron, Yeu şi Noirmoutier). Aceste insule
reprezintă spaţii cu un echilibru ecologic, social şi economic extrem de fragil. Se
întâlnesc medii geografice variate (câmpii, terenuri mlăştinoase, faleze, plaje) care
servesc drept refugiu unei faune rare, aflată sub protecţie. În prezent, declinul
activităţilor legate de exploatarea resurselor marine şi a agriculturii insulare au
determinat reorientarea populaţiei locale spre practicarea activităţilor turistice.
Acestea au rol de alternativă, completând veniturile obţinute din activităţile
tradiţionle (pescuit, agricultură).
Accesul de pe uscatul continental spre insule se realizează fie prin poduri
rutiere (Ré, Oléron, Noirmoutier), fie prin diferite tipuri de ambarcaţiuni.
Dezvoltarea turismului în aceste insule se bazează pe:
– conservarea peisajului în rezervaţii naturale: la Sept Iles de pe insula
Groix, Lilleau des Niges din Île de Ré;
– oferirea unor produse tematice: închirierea bicicletelor, a trăsurilor, călărie,
excursii cu diferite ambarcaţiuni;
– redescoperirea identităţii de insular – prin crearea unor muzee şi ecomuzee
(Loix în Île de Ré, Niou în Ouessant sau în Île de Groix) sau renaşterea unor
sărbători insulare tradiţionale.
Strategia dezvoltării insulelor, din punct de vedere turistic, se află între
necesitatea economică a valorificării resurselor prin turism şi dorinţa curentului
ecologist de a păstra calitatea teritoriului care trebuie să rămână sub controlul
comunităţilor rurale.
Île de Ré este o insulă situată în Golful Biscaya, pe coasta de vest a Franţei.
Întinsă, de la un capăt la altul, pe doar 29 km lungime, insula a devenit accesibilă
în anul 1970 prin construirea unui pod lung de 3,5 km, care asigură legătura cu
uscatul Franţei (portul La Rochelle). Originea numelui insulei este controversată,
circulând mai multe ipoteze: fie că se referă la Ra, regele soarelui sau la Rea, zeiţa
soarelui, deoarece insula beneficiază de circa 2600 de ore cu soare pe an; fie, cel
mai probabil, că Re este o deformare a cuvântului Ratis – ferigă, insula fiind în
trecut acoperită de această plantă. Reliful plat, oferă privirii frumuseţea unui spaţiu
de câmpie, mereu deschis spre întinderile Atlanticului, unde natura este dominată
de mlaştini, păduri şi dune de nisip. În nord, rezervaţia naturală Lilleau des Niges
160

se animă în fiecare an prin zborul a mii de păsări migratoare. În rezervaţie sunt
protejate peste 300 de specii de păsări, locale sau migratoare. Rezervaţia poate fi
vizitată, pe jos sau cu bicicleta sub supravegherea unui ghid. La câţiva kilometri de
aceasta se află pădurile de la Trousse-Chemise, Lizay, Combe-a-L`eau care
mărginesc dunele de nisip de pe litoral. Acestea se întind pe mai mult de 20 km,
sunt parţial fixate cu vegetaţie de graminee, fiind expuse eroziunii marine, acţiunii
vântului şi circulaţiei intense. Pentru peisajul pe care îl oferă, ele reprezintă zone
protejate, fiind accesibile turiştilor în măsura respectării reglementărilor impuse de
legislaţie.
Mlaştinile „Marais salante” se întind pe o suprafaţă de 1 500 ha, o cincime
din suprafaţa lor fiind exploatată pentru sare. Apa sărată şi durata îndelungată a
strălucirii soarelui, favorizează procesul de depunere a crustelor de sare. La Loix,
în inima mlaştinii sărăturate, a fost deschis un eco-muzeu, care prezintă istoria
exploatării „aurului alb”. Deşi mai redusă decât în trecut, activitatea de exploatare a
sării din apa mlaştinii, ca şi vechile bazine de exploatare atrag numeroşi turişti.
Insula este traversată de 100 de km de piste de biciclete, mijlocul de
transport preferat de localnici şi pus la dispoziţie turiştilor la numeroasele centre de
închiriere. Este un privilegiu să te poţi plimba cu bicicleta şi să admiri frumuseţea
insulei. Numeroase centre de echitaţie pun la dispoziţia turiştilor cai pentru
plimbări pe insulă sau trăsuri care fac turul insulei pentru o oră şi jumătate.
Pe insulă s-au format de-a lungul timpului 10 comunităţi tradiţionale, cu case
mici şi albe ce oferă spaţii de cazare turiştilor amatori de turism rural şi ecoturism.
Saint Martin, cea mai importantă localitate a insulei, a reprezentat de-a
lungul timpului un port specializat în importul de lemnul exotic, cafea, cacao sau
vanilie şi exportul de sare. Concepută ca un centru fortificat, localitatea se dezvoltă
odată cu construirea bisericii din ordinul lui Guillaume cel Mare (anul 1005),
ulterior distrusă de către flotele anglo-saxone. Citadela, fortificaţie din secolul
al XVII-lea, a avut un rol important în salvarea aşezării dar şi a porturilor La
Rochelle şi Rochefort, de invaziile anglo-saxone. În anul 1629, citadela a fost
distrusă din ordinul cardinalului Richelieu, dar refăcută între 1681 şi 1685. Din
1688 a devenit un centru de detenţie în care şi-au petrecut scurte „sejururi”
personaje precum Mirabeau sau Rochefort. Astăzi, subsolul citadelei este folosit ca
penitenciar, în timp ce parterul şi etajele sunt vizitate de turişti. În port, pot fi
admirate vase de croazieră care aduc turiştii pe insulă.
La Flotte, cea mai întinsă aşezare de pe insulă, păstrează portul, care datează
din timpul lui Louis XV (1762-1768). Altădată port comercial, astăzi este destinat
exclusiv pescarilor. Principala atracţie a portului este abaţia Notre Dame de Ré,
construită în anul 1152. În fiecare an, în luna august are loc un festival de sunet şi
lumină ce atrage turişti.
Saint Clement des Balaines, cea mai vestică aşezare de pe insulă, îşi
datorează numele balenelor care eşuau pe ţărmurile din apropiere. Printre
obiectivele turistice semnificative se află Turnul balenelor, unul dintre cele mai
vechi trei faruri din Franţa. Acesta a fost construit de Vauban în anul 1681 pentru a
semnaliza insula celor aflaţi pe mare. În anul 1854, acest far a fost înlocuit de Farul
Balenelor, înalt de 57 m şi a cărui lumină este vizibilă de la aproximativ 50 km.
161

Turiştii pot urca în far (257 de trepte), pentru a admira peisajul oferit de la înălţime:
de o parte insula şi uscatul continental şi de cealaltă parte, imensitatea oceanului.
Accesul turiştilor este permis tot timpul anului.
Les Portes, situată la marginea insulei, gestionează rezervaţia naturală
Lilleau des Niges, una dintre cele mai mari rezervaţii ornitologice a Europei (195 ha).
Rezervaţia naturală a fost creată în anul 1980 şi conservă păsări specifice celor
două medii: oceanic, cu maree puternice şi cel al mlaştinilor sărate, protejate prin
diguri. Acestea, ca şi poziţia geografică a insulei, la intersecţia unor mari rute
migratoare, au făcut din Lilleau des Niges una dintre cele mai importante rezervaţii
ornitologice din Franţa şi chiar din Europa. Pentru practicarea ecoturismului, dar şi
alte forme de turism alternativ, insula este foarte bine amenajată din punct de
vedere turistic. Există numeroase unităţii de cazare, cele mai multe respectând
principiile ecoturismului fiind de dimensiuni reduse: hoteluri mici (32), campinguri
(26), sate de vacanţă (4), pensiuni agroturistice, camere de oaspeţi la ferme
agroturistice.
Cea mai mare parte a unităţilor de cazare o reprezintă însă reşedinţele
secundare. În unele cazuri, raportul între reşedinţele secundare şi cele permanente
este de 1 la 3 (Les Portes). Pensiunile agroturistice oferă turiştilor posibilitatea de a
se caza în casele particularilor pentru una sau mai multe nopţi. De cele mai multe
ori serviciile de cazare sunt însoţite de cele de alimentaţie cu specific local. Pe
insulă există trei centre specializate pe thalasoterapie – Le Richelieu, Neptune,
Thalacap, care asigură împachetări cu alge marine, cure post-natale, hidroterapie.
Pe Île de Ré sunt înregistraţi 17 000 de rezidenţi permanenţi, iar capacitatea
de cazare este de 135 000 de locuri. Insula a înregistrat în anul 2000, 6,4 mil. de
înnoptări, din care 62% în lunile iulie şi august. Aproximativ 27% din turiştii care
vizitează insula, sunt conform datelor statistice, francezi. Resursele naturale şi
obiectivele cultural istorice ale insulei oferă posibilitatea practicării unor, care vin
să completeze activităţile tradiţionale. Dimensiunile reduse ale teritoriului şi
fragilitatea mediului înconjurător determină practicarea unui turism controlat, care
să se înscrie în limitele capacităţii de suport a mediului.
Île de Ré este un exemplu de teritoriu utilizat în totalitate pentru turismul
rural şi pentru ecoturism, în care se confruntă cele două tipuri de spaţii: cele
interzise modificării solurilor, şi în general, a oricăror modificări asupra mediului şi
cel în care se extind cu repeziciune reşedinţele secundare şi cele principale (a celor
noi veniţi „noii insulari” care preferă să locuiască aici şi să lucreze în oraşul La
Rochelle).
BIBLIOGRAFIE
Dinu, Mihaela, Cioacă, A. (2001), Câteva modele europene ale turismului rural,
Universitatea Româno-Americană, 2, Bucureşti, p. 368-376.
Nacima, Baron-Yells (2003), Le tourisme en france. Territoires et stratégies, Armand
Colin, p. 114-115; 145- 154.
www.iledere.com.; www.campings-ile-de-re.com.;
www.charente-maritime.org/Ile-de-Re/accueil/re.htm.
162

COMPONENTE ALE TURISMULUI RURAL:
AGROTURISMUL – EVOLUŢIA CONCEPTULUI
Andreea NEACŞU ∗
Concepte-cheie: componentele turismului rural, agroturism, turism la
fermă, legislaţie, agroturism european.
Key words: components of rural tourism, agritourism, farm tourism,
legislation, european agritourism.
Components of rural tourism: agritourism and the evolution of the
concept. Agritourism, a component of rural tourism, is widespread
and well-organized in Europe today, with a history that goes back
over a hundred years. Its definition, however, varies widely, also in
the recent literature. Authors emphasize that the difficulty of
obtaining data on farm tourism is linked to a lack of agreement on
how to define it.
Cultura rurală, atunci când este o componentă esenţială a produsului turistic,
determină includerea acestuia la categoria generală a turismului rural.
Caracteristicile unor astfel de produse reliefează intenţia de a asigura turiştilor un
contact personalizat, atmosfera mediului natural şi uman sătesc, precum şi
participarea la activităţi, obiceiuri şi tradiţii ale localnicilor.
Considerat de multă vreme ca având un mare potenţial, turismul rural
continuă să fie o industrie la scară mică, dar cu activităţi variate. Dacă la începutul
anilor ’90, OECD stabilea că turismul rural cuprinde agroturismul, ecoturismul,
turismul de aventură şi turismul la ţară, după 10 ani, Organizaţia Mondială a
Turismului menţionează ascensiunile montane, echitaţia, turismul de aventură,
călătoriile în scop educaţional, turismul pentru sport şi sănătate, turismul pentru
artă şi turismul istoric drept componente ale conceptului de turism rural. Pe
continentul european, cel mai recent studiu despre componenta agroturism
(Agritourism in Europe, 2004) reia una dintre definiţiile cele mai răspândite ale
turismului rural (o activitate turistică care este generată de mici întreprinzători şi se
desfăşoară în mediul rural), atât pentru a stabili locul acestuia în domeniul
turismului, cât şi în ideea de a evidenţia caracteristicile ofertelor de primire la
fermă (agroturismul este turism într-o/la o fermă activă). În studiu se mai aminteşte
că până la mijlocul anului 2004 nu exista o accepţiune unitară, la nivel european,
nici despre turism rural, nici despre agroturism, ceea ce are urmări asupra
analizelor făcute, deoarece acestea cuprind doar o parte din oferte, în condiţiile în
care altele – de exemplu, cele tipice pentru agroturism – sunt comercializate sub
∗ Institutul de Geografie al Academiei Române.
163

alte denumiri. Pentru această situaţie, autorii folosesc termenul de ambiguitate, dar
subliniază că în spaţiul european este foarte răspândit agroturismul, acesta fiind
bine conturat, promovat şi comercializat în special în regiuni din ţări dezvoltate.
Larga răspândire şi buna organizare a agroturismului se bazează pe o tradiţie
de mai bine de 100 de ani pe continentul european, pornind de la călătoriile pentru
recreere, întreprinse îndeosebi vara, aspect care este redat sugestiv de denumirea în
limba germană (Sommerfrische). Intervalul de timp în care se conturează produsul
agroturism corespunde unei perioade de mari provocări pentru mediul rural, în
contextul în care industrializarea şi urbanizarea modifică puternic poziţia
economică şi politică a colectivităţilor rurale. Veniturile fermiere scad, apariţia şi
utilizarea noilor tehnologii determină reducerea gradului de ocupare în agricultură
şi, implicit, apariţia unor spaţii excedentare în încăperile gospodăriei, unele servicii
specifice – învăţământ, comerţ, transport – se restrâng, numărul locuitorilor din
sate scade şi apare fenomenul îmbătrânirii populaţiei rurale.
Pe acest fundal, sunt căutate modalităţi de atenuare a fenomenelor nedorite şi
de reechilibrare, iar în partea a doua a secolului trecut se va opta inclusiv pentru
subsidii, ca variantă de sprijin, acordate de la nivel naţional, dar şi de la structuri
supranaţionale (cum este cazul pe continentul european). Această etapă corespunde
şi unei perioade de conştientizare a problematicii mediului ambiant, ceea ce
stimulează, pe de-o parte, călătoriile spre destinaţii mai puţin aglomerate, pe fondul
creşterii dorinţei de cunoaştere şi de petrecere a timpului liber într-un cadru diferit
de cel citadin, chiar şi de cel din staţiuni turistice mari, după cum concluziona
Opaschowski la sfârşitul anilor ’80. Pe de altă parte, sunt tot mai evidente
tendinţele de conservare a naturii, peisajului, edificiilor cu valoare istorică, iar
interesul pentru colectivităţi rurale tradiţionale creşte; în unele regiuni rurale
europene cu accesibilitate mai bună se produce chiar un aflux de populaţie,
corespunzând fenomenului de contra-urbanizare.
Cu toate că activităţile turistice în mediul rural nu au o pondere
semnificativă, se apreciază că reprezintă o piaţă cu mare potenţial. În condiţiile în
care aprecierea respectivă nu se poate sprijini pe ample studii sau cercetări ale
fenomenului şi nici pe o definiţie unanim acceptată sau unitară, Organizaţia
Mondială a Turismului consideră că aproximativ 3% din turişti călătoresc în
prezent în scopul practicării unei forme de turism rural, ceea ce înseamnă aproape
20 de milioane de persoane, toate în turismul internaţional. Deoarece lipsesc
statistici despre turismul intern în cantitatea şi calitatea celor despre turismul
internaţional, sunt posibile doar estimări cu privire la circulaţia turistică internă
spre rural, ştiut fiind faptul că este scăzut numărul persoanelor care îşi pot permite
călătorii în străinătate. Marea majoritate a călătoriilor este formată din deplasările
rezidenţilor în interiorul ţării lor, călătoriile în străinătate fiind doar o activitate
minoră, chiar dacă reprezintă o prioritate principală pentru diferite categorii de
populaţie din ţările dezvoltate.
Organizaţia Mondială a Turismului estimează şi o rată anuală de creştere de
6% pentru turismul rural, faţă de 2% pentru întregul turism. Din totalul turismului
rural, segmentul bine definit al agroturismului prezintă o pondere mică la nivel
global – 2% din cifra de afaceri a turismului rural şi 0,3 din cifra de afaceri a
164

sectorului agricol – dar semnificativă în unele ţări, în special de pe continentul
european (Austria, Franţa, Italia, Elveţia). În acest context, OMT se aşteaptă ca
paleta de produse de pe această piaţă să crească foarte mult în cinci, zece ani, cu
menţiunea că sunt avute în vedere şi celelalte componente ale ofertei turistice
alternative care este turismul rural, un loc aparte revenindu-i ecoturismului (Rural
tourism in Europe: Experiences and perspectives, 2002).
Lucrările de profil, despre agroturism – fie francez, fie din spaţiul
extraeuropean – subliniază că, şi la ora actuală, agroturismul este confundat
frecvent cu practica turismului rural, motivul fiind probabil legat şi de numărul – în
general mare – de vocabule folosite pentru noile orientări conferite activităţilor
turistice. Cel mai recent studiu despre agroturismul european (Agritourism in
Europe, 2004) reaminteşte de existenţa unei politici complexe pentru susţinerea
acestuia şi de faptul că definiţiile produsului sunt foarte vaste, iar conceptul variază
de la ţară la ţară. Cert este că agroturismul ca pachet turistic reprezintă un concept
relativ nou în Europa, profilarea sa începând cel mult cu un deceniu în urmă,
inclusiv ca „brand” pentru turişti, iar dezvoltarea pe care o cunoaşte se datorează şi
contribuţiei sectorului particular.
Până în prezent, imaginea formată şi sensul noţiunii evocă o activitate de
turism gestionată de fermier, o sursă de venit relevantă pentru fermieri din ţările
dezvoltate, confruntate cu fenomenul supraproducţiei, pe fondul modificărilor prin
care trece agricultura europeană ca urmare a destructurării şi exigenţelor crescânde
în condiţiile globalizării. Faţă de sprijinul european din perioadele anterioare,
fondurile destinate perioadei 2000-2006 sunt mai substanţiale şi urmăresc
preponderent întărirea identităţii locale, refacerea aspectului satelor, stimularea
produselor şi a serviciilor inovatoare, protecţia mediului (menţinerea peisajelor,
reciclare organică), precum şi dezvoltarea agroturismului, în paralel cu practicarea
unei agriculturi extensive. Această promovare europeană a agroturismului
urmăreşte mai multe obiective (diversificarea, integrarea, inovarea, calitatea
produselor şi certificarea, durabilitatea, pluriactivităţile, multifuncţionalitatea), cele
esenţiale fiind dezvoltarea rurală susţinută şi generarea de venituri suplimentare.
La ora actuală nu există o legislaţie proprie domeniului respectiv (cu o
singură excepţie, Italia). În general, actele juridice sunt, până la ora actuală,
neangajante, rezumându-se la sublinierea aportului economic al acestui tip de
turism, mai ales în ceea ce priveşte posibilităţile de ocupare pentru mâna de lucru
rurală, dezvoltarea de zone defavorizate şi conservarea patrimoniului natural şi
cultural.
În lipsa unei accepţiuni unitare, se menţine varianta agroturismului ca turism
la o fermă activă – o definiţie susţinută şi de Organizaţia Mondială a Turismului –
chiar dacă, în realitate, în Europa continuă oferirea unor produse de agroturism
fără ca destinaţia să fie o gospodărie rurală operaţională. În acelaşi timp,
agroturismul este considerat a fi un domeniu indus de politica structurală, un efort
al fermierilor care caută ca, pe lângă modul tradiţional – nu primitiv – de activitate,
să genereze venituri şi din alte surse (= activităţi non-agricole, suportul fiind
ferma). Mai este privit ca formă de valoare adăugată (pentru exploataţie), dar şi ca
activitate care trebuie să asigure o situaţie win-win (în concordanţă cu cerinţele de
165

durabilitate) în relaţia cu comunitatea şi industria turistică. În ceea ce priveşte
activităţile independente ale turiştilor, desfăşurate în afara gospodăriei, acestea sunt
mai puţin relevante, deoarece, în general, nu aduc venituri (mari) gazdei.
În legătură cu oferta agroturistică este încă evidentă tendinţa de oscilare între
o concepţie largă, mai vagă, care include toată activitatea turistică de la fermă, şi o
definiţie mai restrictivă care nu reţine decât unele dintre produsele incluse,
problema definirii conceptuale a agroturismului fiind amplificată de confuzia
terminologică, în particular dintre noţiunile „agroturism” şi „turism rural”. Această
situaţie persistă însă, după cum reiese din literatura franceză despre agroturismul
naţional, o activitate care cuprinde sejururi şi vacanţe în gospodării cu profil
agricol, precum şi o ofertă propusă de agriculturi, combinată cu activităţile lor
tradiţionale, ca pachet incluzând primirea, găzduirea şi servirea mesei, agrementul
pentru turişti. Suportul este reprezentat de exploataţia agricolă, cât şi de serviciile
pentru terţi, cu utilizarea resurselor unei exploataţii agricole, în scopul de a
contribui la viabilitatea economică a acesteia şi la salvarea rolului său productiv şi
plurifuncţional. Alături de agricultorii activi, sunt luaţi în considerare şi alţi actori,
cum sunt pluriactivii, agricultorii pensionaţi, asociaţiile care au agricultori ca
membri, precum şi toate persoanele susceptibile de a fi percepute ca agricultor şi
care oferă produse turistice şi de agrement în raport cu activitatea agricolă. O astfel
de definiţie evidenţiază perspectivele diferite ale agricultorilor şi actorilor turistici
faţă de aceeaşi activitate economică, concluzionând că poziţiile divergente
complică orice încercare de formulare a unui enunţ sintetic şi complet referitor la
agroturism.
Nici la nivel de organizaţii agricole franceze (cum sunt Federaţia naţională a
sindicatelor fermierilor, camerele regionale pentru agricultură, structura de Coordonare
Rurală) nu există claritate. Federaţia are, de mai mulţi ani, programul „Ferme deschise”
pentru popularizarea în rândul şcolarilor a unor aspecte legate de agricultură, dar în acest
caz nu se poate vorbi despre agroturism; Camerele pentru agricultură consideră sinonimi
termenii „turism la fermă” şi „agroturism” (fără să fi procedat la vreo definire precisă a
lor) şi sunt responabile pentru structurile de primire „Bun venit la fermă!”, o marcă la
care întreprinzătorii agroturistici au acces numai dacă au statut de producători agricoli,
conform normelor naţionale, precum şi o fermă în exploatare.
La nivelul de organizare guvernamental, Ministerul pentru Agricultură,
Pescuit şi Alimentaţie a încercat să propună o definiţie mai largă a agroturismului,
în funcţie de cererea agroturistică, în contextul în care există un decalaj între
aşteptările clientelei agroturistice (imagine romantică despre rural) şi ceea ce oferă
în realitate mediul agricol în materie de activităţi turistice. Legislaţia agricolă
franceză stabileşte de acum două decenii că o activitate turistică are caracter agricol
dacă primirea sau găzduirea turiştilor constituie prelungirea celei de exploatare
fermieră. Cu alte cuvinte:
– timpul de lucru consacrat punerii în valoare a exploataţiei agricole este
superior timpului acordat activităţii turistice;
– primirea se face de către fermier;
– majoritatea produselor vândute în cadrul turistic creat provin direct din
exploataţie.
166

Cadrul juridic agricol va suferi modificări, pentru a fi adaptat noilor exigenţe
rezultate de pe urma evoluţiilor din agroturism. Scopul schimbării este de a include
un număr mai mare de activităţi turistice. Astfel, din 1990, legea precizează că
structurile de primire turistice care au ca suport exploataţiile sunt recunoscute ca
agricole. Iar activitatea turistică are ca suport exploataţia atunci când, din punct de
vedere social, aceasta este asimilată activităţii agricole. Dacă veniturile din
activitatea turistică sunt superioare celor din activitatea agricolă (care ar trebui să
fie activitatea principală), agricultorul este considerat fermier cu titlu secundar şi
riscă să-şi piardă statutul de agricultor. Preocupările franceze faţă de statutul
producătorului agricol prin raportare la activităţile agricole se explică şi prin faptul
că există o legătură între recunoaşterea caracterului agricol al activităţii turistice şi
accesul la instrumentele de sprijin financiar pentru producătorul agricol.
Spre deosebire de conceptul francez, mai larg şi axat pe cerere, cel italian se
distanţează, chiar dacă obiectivul este similar. Distanţarea rezultă din faptul că este
inclus şi punctul de vedere al producătorului agricol. Experienţa Italiei continuă să
fie relevantă şi datorită faptului că legislaţia naţională a preluat conceptul de
agroturism încă de acum 20 de ani. Cadrul legal este format din legea naţională de
la mijlocul anilor ’80 şi din legi regionale, elaborate şi aprobate în funcţie de
specificul natural şi antropic, de obiectivele de dezvoltare ale regiunilor.
Legea naţională defineşte finalitatea normării, adică favorizarea dezvoltării şi
reechilibrării teritoriului agricol, a menţinerii exploataţiilor, a obţinerii de noi încasări
pentru gospodărie şi a ameliorării condiţiilor de viaţă, precum şi o mai bună utilizare a
patrimoniului rural natural şi construit, aşa încât să fie favorizate conservarea mediului şi
capacitatea de exercitare a controlului asupra acestuia. Legea urmăreşte asigurarea
cadrului pentru valorificarea de produse tipice, cultivarea şi promovarea tradiţiilor şi a
iniţiativelor culturale din mediul rural, sprijinirea relaţiilor oraş-sat şi, nu în ultimul rând,
dezvoltarea unui turism de tip social şi pentru tineret.
Activitatea de agroturism se referă exclusiv la primirea şi găzduirea
asigurată de către producătorii agricoli, individual sau în asociere, cu participarea
membrilor lor de familie, prin punerea la dispoziţie a unor spaţii din propria
gospodărie. Activitatea de tip turistic este complementară celei de cultivare a
terenului/silvicultură/creşterea animalelor, aceasta din urmă continuând să rămână
activitatea principală a gospodăriei.
Pentru individualizare zonelor de interes agroturistic şi de dezvoltare a
agroturismului în plan regional, sunt întocmite programe agroturistice şi de
revitalizare a ariilor rurale, legea trecând sarcina redactării unor astfel de programe
asupra regiunilor, cu luarea în considerare a direcţiilor din programele naţionale şi
regionale şi cu planificarea teritorială, precum şi cu obligaţia de a le transmite
autorităţilor centrale pentru agricultură şi turism.
Agroturismul este definit ca o activitate turistică în care pot fi implicate
numai exploataţii agricole, alte activităţi din mediul rural, cum sunt cele de cazare
şi servire a mesei, practicate de non-agricultori, intră în categoria generală de
turism rural. Legislaţia italiană face distincţia între agroturism (agriturismo) şi
turism rural (turismo rurale), importanţa primului constând şi din faptul că le
permite agricultorilor să-şi menţină poziţia pe piaţă în mod mai eficient.
167

În concluzie, conceptul italian, asemănător celui din alte părţi ale Europei,
are în vedere şi producătorul agricol, aşa încât se aseamănă şi cu unele dintre
accepţiunile răspândite în spaţiul extraeuropean.
BIBLIOGRAFIE
D., W., Knight, Associates D. W. (1999), A study of agri-tourism in Newfoundland and
Labrador, prepared for Government of Newfoundland and Labrador, Department of
Forest Resources and Agrifoods, March. (www.gov.nf.ca/agric/Tourism/tourism.pdf).
Mamdy, J. F., Disez, Nathalie, Begon, Monique (2001), Agritourisme et territoires, le cas
du Massiv central, în „Téoros”, vol. 20, no 2.
Opaschowski, H. W. (1989), Tourismusforschung, Leske + Budrich Opladen.
Perret, J., Marcelpoil, Emmanuelle (2001), L’agritourisme en 2001. La diversité des
territoires et des acteurs: entre témoignage et commerce. Ministère de l`agriculture
et de la péche. Direction de l´espace rural et de la foret. Cemagref. Decembre 2001
(www.agriculture.gouv.fr/spip/IMG/pdf/agritourisme2001-1.pdf Bouchut).
* * * (2004), Agritourism in Europe, Mintel International Group Ltd., July 1, 2004, 49 p.,
Pub ID: GN1032057.
* * * (1998), OECD Work on sustainable agriculture and the environment, Organisation
for Economic Co-operatoin and Development. (europa.eu.int.pdf).
* * * (2002), Rural tourism in Europe: Experiences and perspectives, seminar in Belgrade,
24-25 June 2002, World Tourism Organization (http://www.world-tourism.org/
regional/europe/PDF/SPEECHES/2002/Belgrade%20Yugoslavia.pdf).
* * * (2001) European Commission. 5 Feb. 2001. EU makes proposal for „win-win”
solution to WTO agricultural negotiations”.
(http://europa.eu.int/comm/agriculture/newsroom/en/64.htm).
Documentaţie în pagini electronice (http://www.):
– agr.ca/index_f.phtml (Agriculture et Agroalimentaire Canada);
– canadatourisme.com (Comisia canadiană pentru turism);
– lois.justice.gc.ca/fr/C-0.4/texte.html (Ministerul Justiţiei al Guvernului Canadei);
– europa.eu.int... (paginile Uniunii Europene).
168

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ
♦ A cincea sesiune anuală de comunicări a Facultăţii de Geografie din
Universitatea Spiru Haret, 9 mai 2004.
Facultatea de Geografie a Universităţii Spiru Haret a organizat în data de
9 mai 2004, la sediul său din Palatul Sporturilor şi Culturii din Bucureşti, A cincea
sesiune anuală de comunicări. Comitetul de organizare a fost alcătuit din prof.
univ. dr. doc. Grigore Posea, prof. univ. dr. Ion Zăvoianu, lector univ. dr. Iulica
Văduva, cartograf Raluca Nicolae şi laborant Elena Petrache.
Sesiunea a avut un program complex, în cadrul căruia s-au susţinut
comunicări ştiinţifice pe patru secţiuni: meteorologie-climatologie, hidrologie,
geografie economică şi umană şi geografia mediului.
La şedinţe au participat 80 de specialişti, mai mult de jumătate dintre aceştia
fiind invitaţi de la alte instituţii de profil din Bucureşti şi din ţară (Universitatea din
Bucureşti, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea Babeş-Bolyai din
Cluj-Napoca, Universitatea din Craiova, Universitatea „Dimitrie Cantemir” din
Sibiu, Institutul de Geografie al Academiei Române), dar şi de la diverse alte
instituţii interesate în colaborarea cu specialiştii din domeniul geografiei (Agenţia
Naţională de Meteorologie, Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” din Bucureşti,
Societatea Română de Speologie-Carstologie, Administraţia Apele Române din
Constanţa, Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor Bucureşti,
Institutul de Economie Agrară – INCE, Bucureşti, Institute de Protecţia Mediului
din diverse judeţe precum Mureş, Satu-Mare, Hunedoara etc.).
Subiectele prezentate au acoperit o gamă foarte variată de probleme din toate
domeniile de interes ale geografiei şi nu numai (meteorologie, climatologie, riscuri
naturale şi percepţia acestora, pedologie, hidrologie, geografia industriei, a
agriculturii, geografia turismului, geografie rurală şi urbană şi protecţia mediului
înconjurător).
Multe dintre materialele prezentate la A cincea sesiune anuală de
comunicări a Facultăţii de Geografie a Universtiăţii Spiru Haret sunt publicate în
prezentul volum.
Lector univ. dr. Iulica VĂDUVA
169

♦ A XVII-a ediţie a Colocviului Internaţional de Climatologie, Caen,
8-10 septembrie 2004
În perioada 8-10 septembrie 2004 s-a desfăşurat la Caen (Franţa) cea de-a
XVII-a ediţie a Colocviului Internaţional de Climatologie. Organizarea acestui
eveniment a aparţinut în principal Universităţii din Caen – Normandia, Meteo France,
Membrilor Comitetului Ştiinţific al Colocviului şi Consiliului de Administraţie al
Asociaţiei Internaţionale de Climatologie.
Lucrările colocviului au fost împărţite în patru secţiuni, fiecare secţiune având
peste 40 de lucrări.
Au participat peste 180 climatologi din 16 ţări: Franţa, Spania, Italia, Austria,
Grecia, Polonia, Irlanda, Niger, Africa de Sud, Tunisia, Mozambic, Senegal,
Camerun, Côte d’Ivoire şi România.
Din România au participat 9 cadre didactice (de la Universitatea din Iaşi, Cluj,
Oradea, Târgovişte şi Bucureşti), fiind prezentate comunicări şi postere privind:
variabilitatea climatică (I. Haidu), precipitaţiile excepţionale din Subcarpaţii
Moldovei (L. Apostol), repartiţia precipitaţiilor şi consecinţele catastrofale ale
acestora în Subcarpaţii Buzăului (Gh. Neamu), cantităţile medii anuale de precipitaţii
în Podişul Dobrogei de Sud (Iulica Văduva), potenţialul climato-turistic al litoralului
Mării Negre în sezonul cald (Carmen Dragotă şi O. Gaceu), fluxul energiei solare şi
impactul acesteia asupra producţiei viticole (Gh. Măhăra), caracteristicile termice şi
pluviometrice ale Depresiunii Târgu Jiu – Câmpu Mare (Geta Rîşnoveanu, Iulica
Văduva), confortul termic pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali (Elena
Teodoreanu).
A fost ales şi noul preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Climatologie,
pentru perioada 2003-2007, în prezenţa domnului Endlicher Wilfried, iar ca secretar
Dubreuil Vincent.
Colocviul s-a încheiat cu o aplicaţie de teren (organizată de J-O Gires şi M-A
Bulher de la Meteo France şi O. Cantat şi E. Savouret de la Universitatea din Caen)
desfăşurată în Normandia, în ziua de 11 septembrie 2004 când a avut loc cea de-a
60-a aniversare a Debarcării din Normandia. Au fost vizitate Plaja Juno, Gold şi
Omaha, precum şi Cimitirul American şi cel militar German din Franţa.
În concluzie, discuţiile, schimbul de opinii care au avut loc în timpul
colocviului şi a expoziţiei de postere, au constituit un bun prilej de cunoaştere a
preocupărilor ştiinţifice ale climatologilor străini, dar şi a celor români, precum şi o
posibilă colaborare şi extindere a relaţiilor dintre specialiştii români şi cei străini.
Lector univ. dr. Iulica VĂDUVA
170

♦ Cel de-al 30-lea Congres al Uniunii Internaţionale de Geografie, One
Earth – Many Worlds, 15-20 August 2004, Glasgow, Marea Britanie
În nordul Marii Britanii, în vechea, aspra şi mândra Scoţie, la Glasgow, a
avut loc cea de-a 30-a ediţie a Congresului Uniunii Internaţionale de Geografie, în
perioada 15-20 august 2004. Organizarea acestui eveniment a aparţinut, în
principal Uniunii Internaţionale de Geografie, Societăţii Regale de Geografie,
Societăţii Regale Scoţiene de Geografie, Universităţii din Glasgow.
Având în vedere că a fost o ediţie aniversară, numărul participanţilor s-a
apropiat de 2000, fiind reprezentanţi din aproape toate ţările lumii, de pe toate
continentele şi de la cele mai importante universităţi şi institute de cercetare din
lume. Lucrările congresului s-au susţinut pe secţiuni, care au cuprins toate
domeniile geografice, un accent mai pronunţat punându-se pe dezvoltarea zonelor
costale, cercetarea sistemelor fluviale, planificare spaţială, regionare şi schimbări
demografice, climatologie cu problemele încălzirii globale şi altele. Un domeniu
nou apărut în cadrul acestui congres a fost geografia finanţelor, dezbătându-se
modul în care lumea financiară influenţează economia regională şi politicile
publice. În fiecare zi a congresului au existat expuneri de postere, în plen.
Din partea României a participat o delegaţie formată din 13 cadre didactice
universitare şi cercetători: Dan Bălteanu (Academia Română), Iuliana Armaş,
Daniela Dumbrăveanu, Liliana Dumitrache, Luminiţa Preoteasa (Universitatea din
Bucureşti), Pompei Cocean, Nicolae Ciangă, Ion Haidu, Vasile Surd, Virgil
Surdeanu, Raularian Rusu (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), Rădiţa
Alexe (Universitatea Valahia, Târgovişte), Mădălina Andrei (Universitatea Spiru
Haret, Bucureşti).
Paralel cu congresul au avut loc mai multe manifestări, printre care se pot
menţiona întâlniri ale specialiştilor pe domenii de interes (Conferinţa Internaţională
de Geomorfologie), al 7-lea Concurs de postere şcolare, expoziţii ale societăţilor de
geografie din diverse ţări, câteva exemple constituindu-le: Austria, Australia,
Camerun, Coreea, Germania, Italia, Rusia, Japonia, târg de carte, la care au
participat reputate edituri de literatură geografică. De asemenea, au fost organizate
10 excursii academice în Scoţia, Islanda şi Irlanda.
Lector univ. drd. Mădălina Teodora ANDREI
171

172

RECENZII
♦ GRIGORE POSEA (2004), Geografia fizică a României, partea a II-a,
Clima. Apele. Biogeografia. Solurile. Hazardele naturale, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 235 p., 53 fig. (schiţe de hartă, hărţi, tabele, foto,
grafice).
Urmare firească a primei părţi, Geografia fizică a României, partea a II-a,
completează sintetic imaginea cadrului fizico-geografic al ţării noastre. Lucrarea
păstrează acelaşi stil didactic adoptat de autor şi la prima parte, cu sublinieri în text,
întrebări de autoevaluare pentru studenţi.
Dacă în prima parte a cursului de Geografia fizică a României se tratează
relieful printr-o abordare genetico-evolutivă şi sistemică (Sistemul geomorfologic
românesc), în partea a II-a se analizează fiecare element al cadrului natural şi se
subliniază rolul reliefului ca factor determinant în repartiţia spaţială a acestora.
Relaţiile de interdependenţă între elementele cadrului natural definesc Geosistemul
Carpato-danubiano-pontic.
Cursul este structurat în cinci părţi, primele patru reprezentând analize ale
elementelor ce completează cadrul fizico-geografic al României (Clima, Apele,
Biogeografia, Solurile), iar ultima, intitulată Hazarde naturale, fiind un element de
noutate într-un astfel de curs, dar şi o necesitate dacă ne gândim că natura nu-şi
arată numai latura frumoasă a ei şi că ţara noastră nu este nici ea ocolită de dezastre
naturale.
Lucrarea păstrează în linii mari algoritmul de tratare întâlnit şi la Tratatul de
Geografia României, volumul I (1981), însă autorul abordează totul prin prisma
Domeniului Carpato-danubiano-pontic, prin organizarea intimă a sistemului
geografic românesc, subliniind interrelaţiile dintre elementele cadrului natural.
Acest mod de abordare este rezultatul unei înţelegeri complexe din partea autorului
desăvârşită după mai multe decenii de activitate în domeniul geografiei.
Prin conţinut, lucrarea completează imaginea de ansamblu a cadrului natural
din România şi este utilă, prin scopul propus, studenţilor din anul III şi IV de
studiu, dar şi celor interesaţi de Geografia României pentru că, aşa cum sublinia
autorul la începutul cărţii: „Educarea şi instrucţia prin geografie reprezintă
educaţia pentru mediu a mileniului III, şi pentru supravieţuirea omenirii pe Terra.
Geografia este ştiinţa integratoare a Terrei ca planetă a vieţii şi a omenirii. Soarta
geografiei se hotărăşte în şcoală”.
Asist. univ. drd. Dan EREMIA
173

♦ IULIANA ARMAŞ, RĂSVAN DAMIAN, MIHAELA VERGA,
ISTVAN HORVATH (2004), Saline integrate circuitului turistic: Praid,
Tg. Ocna, Slănic Prahova, Cacica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 211 p.,
12 foto color, 13 tabele, 26 fig.
Cu toate că efectele favorabile curei subterane în saline sunt cunoscute de pe
vremea Imperiului roman, speleoterapia constituie astăzi o ofertă turistică încă
insuficient exploatată pe plan mondial şi în România. Având reale perspective de
valorificare, în România au fost introduse în circuitul terapeutic salinele de la
Praid, Slănic Prahova şi Tg. Ocna şi se fac cercetări pentru includerea altor saline,
precum cea de la Cacica.
Din această perspectivă, lucrarea de faţă se înscrie cerinţelor actuale şi de
perspectivă în turism, răspunzând la necesitatea relansării turistice şi a valorificării
potenţialului reprezentat de vechile exploatări de sare, având nu numai un caracter
informativ, dar şi formativ. Totodată, lucrarea reprezintă prima abordare comparativă
a problemei salinelor din România din perspectiva valorificării lor turistice, cu
evidenţierea punctelor „tari” şi „slabe” din oferta existentă şi potenţială, inclusiv prin
integrarea în analiză a arealelor de suprafaţă, din imediata vecinătate sau pe ideea
dezvoltării unor circuite tematice. Cartea se adresează atât oamenilor de ştiinţă, cât şi
celor interesaţi de cunoaşterea aspectelor legate de sare şi a beneficiilor terapiei
subterane, dar şi a potenţialului natural din sectoarele de amplasament.
Într-un stil fluent şi atrăgător, alteori critic-obiectiv, autorii îmbină istoria
locurilor cu oferta prezentului, într-o pledoarie bine documentată şi utilă integrării
călătorului în mirificul spaţiu al salinelor. Orizontul de analiză se lărgeşte de la
oferta turistică actuală şi de perspectivă din salină şi imediata vecinătate (inclusiv
oferta medicală şi de tratament din subteran şi de la suprafaţă), la cea a
perimetrelor învecinate, cu o documentaţie adusă la zi asupra resurselor materiale
şi spirituale, inclusiv a evenimentelor tradiţionale cu importanţă turistică.
Lucrarea este inedită atât prin problematică prezentată: preocuparea pentru
integrarea turistică a salinelor din perspectiva legică a epuizării resurselor de sare şi
a diminuării activităţii miniere, cât şi prin multitudinea informaţiilor istorice,
etnografice şi turistice, reuşind să satisfacă cerinţele oricărui iubitor de drumeţie,
natură, cultură şi tradiţie în termenii rigurozităţii ştiinţifice. Schiţele şi hărţile de
amplasament, planul salinelor cu indicarea circuitelor turistice, imaginile din
interiorul exploatărilor de sare sau al altor elemente reper, completează într-un mod
edificator şi concludent imaginea arealelor prezentate.
Cartea poate constitui, de asemenea, o provocare într-un sens mai larg, acela al
menţinerii tradiţiei miniere în România prin înfiinţarea minelor-muzeu, care funcţionează
cu succes (inclusiv financiar) în Germania, Austria, Elveţia etc. Este o apariţie editorială
binevenită, într-un moment de răscruce al mineritului românesc, oferindu-se o alternativă
viabilă, cu numeroase ramificaţii benefice, inclusiv în plan social.
174
Prof. univ. dr. Gheorghe UDUBAŞA,
m.c. al Academiei Române

♦ RODICA POVARĂ, (2004), Climatologie Generală, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 244 p., 70 fig., 23 tabele.
Doctor în geografie şi conferenţiar universitar la Catedra de Geografie Fizică a
Universităţii Spiru Haret, autor şi coautor a 3 cursuri universitare şi a peste 50 studii
şi articole publicate în ţară şi străinătate, Rodica Povară continuă să se afirme în
literatura geografică de specialitate ca un climatolog desăvârşit. Acest fapt este
susţinut de ultimul său volum, apărut în Editura Fundaţiei România de Mâine intitulat
Climatologie Generală.
În lucrare găsim explicaţii detaliate cu privire la: factorii genetici şi
modificatori ai climei, distribuţia geografică pe glob a principalilor parametri
climatici, distribuţia şi varietatea climatelor globului, variaţia şi variabilitatea
climatică.
De asemenea, sunt prezentate noile teorii (pe baza cărora se încearcă elucidarea
cauzelor unor variaţii climatice de mari proporţii) referitoare la circulaţia aerului pe
glob, precum şi cuplajul ocean-atmosferă, în cadrul căruia fenomenele El Niňo şi La
Niňa au un rol deosebit.
Interesant este şi modul de tratare a poluării aerului cu gaze cu efect de seră
care permite înţelegerea modificărilor climatice resimţite la scară planetară.
De asemenea, sunt tratate şi fenomenele climatice de risc, acele fenomene
premergătoare modificărilor climatice, prezentate atât sub aspect teoretic, cât şi cu
aplicaţie la teritoriul României.
Este o lucrare modernă care se înscrie pe linia cerinţelor Organizaţiei
Meteorologice Mondiale. La acestea, se adaugă şi buna organizare a informaţiei
ştiinţifice, vasta literatură de specialitate utilizată, limbajul ştiinţific corect folosit şi
adecvat, imaginile grafice expresiv susţinute de un material tabelar concludent care
fundamentează concluziile ştiinţifice, ca şi forma modernă de prezentare pe computer
de însăşi autoarea acestui curs, care toate la un loc fac să crească valoarea ştiinţifică şi
didactică a lucrării de faţă.
Apreciem ca lucrarea de faţă constituie o sursă solidă de informaţii, atât pentru
cadrele didactice care lucrează în domeniu, cât şi pentru facultăţile de profil care
formează asemenea cadre, dar şi pentru publicul larg care doreşte să cunoască
procesele şi schimbările climatice care au loc la nivel local, regional şi planetar.
Lector univ. dr. Iulica VĂDUVA
175

♦ MARIA RĂDOANE, (2004), Dinamica reliefului în zona Lacului
Izvoru Muntelui, Editura Universităţii Suceava, 218 p., 124 fig., 18 tabele.
Deşi publicată după 20 de ani de la susţinere, prezenta lucrare este teza de
doctorat a autoarei, revizuită şi completată cu cele mai noi realizări în domeniu, pe
plan naţional şi internaţional. Structura lucrării este bine gândită în concordanţă cu
cerinţele titlului, având în vedere conceptele şi metodele noi de cercetare a
influenţei lacurilor de baraj ca sisteme deschise, asupra dinamicii reliefului şi rolul
lor în evoluţia sistemelor fluviatile. Sunt apoi abordate sistemul geomorfologic al
lacurilor de baraj şi cel al albiilor de râu cu privire specială asupra lacului Izvoru
Muntelui şi a râului Bistriţa. De remarcat este faptul că autoarea are un mod de
abordare modern, începând cu conceptele noi de sistem fluviatil, de prag şi timp
geomorfologic, pe care le aplică în cercetarea de teren.
Considerând lacurile de baraj ca un sistem deschis, prezintă detaliat factorii de
control ai evoluţiei lor geomorfologice la nivelul bazinului hidrografic al lacului, la
nivelul bazinului versant şi al cuvetei lacustre. În acest sens, conceptul de abordare este
inedit prin analiza potenţialului morfodinamic al reliefului României pentru scurgerea de
aluviuni implicată în procesul de colmatare a lacurilor şi de reducere a volumului util al
acestora. Stabileşte astfel o serie de relaţii de generalizare teritorială la nivelul României a
producţiei de aluviuni, în funcţie de diferite condiţii morfolitologice şi de suprafaţa
bazinelor hidrografice.
O pondere substanţială (35%) din volumul lucrării revine analizei detaliate şi
pertinente a sistemului geomorfologic al lacului Izvoru Muntelui ca sector de
discontinuitate în evoluţia naturală a profilului longitudinal al Râului Bistriţa. După
cum este şi normal, autoarea acordă o atenţie deosebită cuvetei lacului, venind cu
rezultate inedite din cercetările de teren întreprinse asupra ariilor de sedimentare
lacustră, fluvio-lacustră şi de abraziune. Importantă este şi analiza morfodinamică a
fâşiei de ţărm ca sistem morfologic şi de proces-răspuns în evoluţia lacului.
Ţinând cont de rolul lacului de acumulare în evoluţia sistemului de albii se
are în vedere albia Bistriţei din aval şi din amonte de baraj. Modificarea regimului
de scurgere prin reţinere, atenuarea undelor de viitură şi tendinţa de creştere a
scurgerii minime, se reflectă şi în evoluţia morfologică a albiei râului. Este
analizată albia Bistriţei între Pângăraţi şi Siret care a suferit un intens proces de
antropizare prin salba celor 13 centrale hidroenergetice şi 60 km de canale. Pentru
albia din amonte de lac se constată fenomenul de supraînălţare ca urmare a migrării
curbei de remuu pe albia râului, în special în perioadele de formare a zăpoarelor.
Prin modul profesionist în care este realizată, se remarcă conştiinţa lucrului
bine făcut, pasiunea şi dăruirea cercetătorului de elită, dispus la mari eforturi
personale pentru a-şi face cunoscute realizările.
Lucrarea are un stil clar şi concis, o foarte bună ilustrare cartografică şi se
adresează atât studenţilor, cât şi unui cerc larg de specialişti din diferite domenii
interesaţi într-o mai bună cunoaştere a lacului de baraj Izvoru Muntelui şi a
împrejurimilor sale.
176
Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

♦ MARIAN ENE (2004), Bazinul hidrografic Râmnicu Sărat. Dinamica
reliefului în sectoarele montan şi subcarpatic, Editura Universitară, Bucureşti, 179
p., 203 fig., 125 foto, 42 tabele.
Lucrarea reprezintă rezultatul unui îndelungat şi laborios studiu de
geomorfologie aplicată, concluzionat cu titlul de doctor obţinut de către autor.
Reprezintă un studiu asupra unui segment din teritoriul cu cea mai rapidă evoluţie din
punct de vedere al dinamicii reliefului. Materialul este susţinut de un număr mare de
figuri (203) materializate prin profile, reprezentări grafice, schiţe/scheme privind
evoluţia alunecărilor de teren, curgerilor noroioase, prăbuşirilor ş.a., scheme care
redau atât partea teoretică, cât şi realitatea din teren. Cele 125 de fotografii sunt bine
alese şi inserate în text în aşa fel să suplinească şi să justifice realitatea, iar cele 42 de
tabele au inventariate rezultatele măsurătorilor şi prelucrării datelor prin diverse
metode de analiză (atât clasice, cât şi prin metodologia G.I.S).
Este compusă din 5 capitole bine structurate în contextul unei clasice analize
geomorfologice din cadrul unui sistem hidrografic, unde autorul foloseşte o multitudine
de analize şi interpretări moderne, ajutat cu precădere de utilizarea calculatorului, cu o
importantă bază teoretică şi practică, justificată şi prin vasta bibliografie (303 titluri). În
primul capitol, o introducere în mediul analizat (Individualitatea bazinului Râmnicului
Sărat), sunt reflectate caracteristicile generale ale bazinului (aşezarea geografică, limitele
şi suprafaţa), dar şi rezultatele altor studii care ating total sau tangenţial arealul studiat.
Capitolul 2 este destinat trăsăturilor generale ale reliefului. Aici sunt prezentate succint
unităţile de relief pe care se grefează bazinul, hipsometria în sectoarele montan şi
subcarpatic, organizarea şi ierarhizarea reţelei hidrografice (cu diferenţieri nete între cele
două sectoare). Tot aici se regăsesc şi elementele reliefului structural şi petrografic,
treptele morfogenetice (de la suprafeţele de nivelare la lunci şi albiile minore), la care se
adaugă o prezentare scurtă dar bine argumentată a paleogeografiei, alcătuirii geologice
(din spaţiul carpatic şi subcarpatic de la Curbură) şi a evoluţiei geomorfologice a
bazinului Râmnicu Sărat. Capitolul 3 reprezintă esenţa studiului prin modelarea actuală a
reliefului, alcătuit din două părţi distincte. În prima parte sunt citate elemente
reprezentând potenţialul morfodinamic, iar în cea de-a doua sunt prezentate procesele
geomorfologice actuale şi formele de relief rezultate. Aici este analizată marea varietate a
agenţilor, proceselor şi implicit a formelor, reprezentate prin cartări de ansamblu şi de
detaliu (scheme, profile şi tabele). Capitolul 4 este destinat unei regionări morfodinamice
(cu exemplificări), unde, în funcţie de dominarea anumitor categorii de procese
geomorfologice au fost delimitate cinci areale distincte. Ultimul capitol prezintă o analiza
spaţială a potenţialului de utilizare a reliefului, de unde se poate concluziona mozaicul de
suprafeţe pretabile la diferite activităţi antropice, influenţate sau limitate de procesele
geomorfologice actuale.
Publicarea acestei lucrări, în condiţiile policrome şi grafice exemplare,
reprezintă un model de studiu al proceselor geomorfologice actuale, atât pentru
studenţi, doctoranzi, cât şi pentru factorii de decizie din teren.
Asist. univ. drd. Nicolae CRUCERU
177

♦ TAMARA SIMON, MĂDĂLINA TEODORA ANDREI (2004),
Geografia economică a Terrei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
208 p., 45 tabele, 12 fig., anexe.
Geografia economică mondială ne oferă o imagine de ansamblu asupra
repartiţiei la nivel planetar a resurselor naturale exploatabile şi principalelor
produse economice.
Lucrarea Geografia economică mondială, apărută sub semnătura celor două
cadre didactice ale Facultăţii de Geografie a Universităţii Spiru Haret, pune la
dispoziţia studenţilor date importante, informaţii utile privind: repartiţia geografică
a resurselor, amplasarea principalelor unităţi economice de extracţie, valorificare,
transport şi comercializare, în condiţiile accentuării proceselor de integrare şi
globalizare. Sunt prezentate principalele aspecte care caracterizează economiile
naţionale, cât şi economia mondială. Lucrarea este structurată în 14 capitole, iar în
anexe sunt incluse întrebări de verificare – 14, teme pentru referate – 45 şi teste de
verificare pentru examen – 13, foarte utile pentru studenţi. Materialul cartografic –
12 hărţi şi datele statistice deosebit de relevante, structurate în 45 de tabele,
contribuie eficient la înţelegerea fenomenelor economice.
Capitolul I este consacrat noţiunilor introductive, obiectului de studiu,
principiilor teoretice şi metodelor de analiză folosite în geografia economică,
incluzând şi o clasificare a resurselor economice. În capitolul II sunt prezentate
resursele umane, factor deosebit de important care condiţionează dezvoltarea
economică mondială. Cel de-al III-lea capitol este dedicat principalelor etape de
dezvoltare ale economiei mondiale şi organizaţiilor internaţionale. Lucrarea se
continuă prin prezentarea unor importante ramuri industriale şi a resurselor care au
contribuit la dezvoltarea acestora: capitolul IV – Resursele energetice; capitolul V
– Industria energiei electrice; capitolul VI – Resursele metalurgice şi industria
metalurgică; capitolul VII – Industria chimică; capitolul VIII – Resursele naturale
şi industria materialelor de construcţie; capitolul IX – Fondul forestier mondial şi
industria de prelucrare a lemnului; capitolul X – Industria uşoară şi alimentară.
Capitolul XI surprinde amănunţit agricultura la nivel mondial, cuprinzând
informaţii complexe, explicaţii pertinente şi date statistice bogate. Un sector
deosebit de important şi dinamic al economiei mondiale contemporane este cel al
transporturilor şi telecomunicaţiilor, care este prezentat pe larg în capitolul XII. În
capitolul XIII sunt surprinse activităţi de mare complexitate la nivel mondial:
turismul şi comerţul. Capitolul XIV dezvoltă o tematică de mare actualitate şi
importanţă în contextul actual de diminuare a resurselor naturale şi de creştere a
gradului de poluare a mediului, fiind dedicat impactului economiei mondiale
asupra mediului înconjurător, în contextul dezvoltării durabile. Acest ultim capitol
al lucrării este intitulat sugestiv: Economia şi protecţia mediului înconjurător.
În concluzie, conţinutul lucrării permite studenţilor cunoaşterea evoluţiei şi
repartiţiei principalelor procese economice la nivel mondial, continental şi naţional.
178
Asist. univ. drd. Costin DUMITRAŞCU

♦ IULICA VĂDUVA (2004), Clima României. Note de curs, Editura
Universitară, Bucureşti, 171 p., 48 fig., 38 tabele.
Autoarea, lector universitar doctor la Facultatea de Geografie a Universităţii
Spiru Haret, Bucureşti, este un cadru universitar tânăr cu o activitate didactică şi
ştiinţifică intensă, atât în ţară, cât şi în străinătate.
Actualul curs, destinat studenţilor din grupa de specializare Climatologie-Hidrologie,
este abordat într-un stil clasic dar şi modern, fiind alcătuit din 11 capitole
în care sunt tratate principalele probleme referitoare la clima României. Stilul
clasic este prezent în abordarea noţiunilor de bază pe care trebuie să şi le
însuşească studenţii: factorii genetici ai climei, elementele climatice principale
(temperatura aerului şi a solului, durata de strălucire a Soarelui, umezeala aerului,
nebulozitatea, precipitaţiile şi vântul), riscurile climatice, regionarea climatică şi
topoclimatică. Nota de modernitate rezidă în abordarea problematicii respective în
contextul cercetărilor actuale, în conformitate cu cerinţele Organizaţiei
Meteorologice Mondiale. În acest context, o atenţie deosebită este acordată
aspectelor legate de fenomenele climatice extreme, vulnerabilitatea teritorială la
riscurile climatice, schimbările climatice şi efectele posibile asupra mediului
geografic, ce permit familiarizarea studenţilor cu cele mai recente idei şi tendinţe în
abordarea climatologică regională.
Fenomenele climatice de risc sunt tratate pe sezoane caracteristice: cele
specifice sezonului rece, perioadei calde a anului şi cele posibile în oricare
perioadă a anului, sub formă tabelară şi grafică. În ceea ce priveşte vulnerabilitatea
teritorială, la producerea acestor riscuri climatice sunt prezentate hărţi pentru
fiecare fenomen climatic de risc (îngheţ, brumă, polei, viscol, secetă etc.), în care
sunt evidenţiate zonele cele mai afectate, cu cel mai ridicat grad de risc pentru un
anumit fenomen climatic, demonstrându-se în acest fel aplicabilitatea practică
incontestabilă a problematicii tratate.
Un aspect meritoriu al acestui curs universitar îl reprezintă şi abordarea, în
premieră, a regionării climatice şi a topoclimatelor din România, fapt ce
demonstrează, o dată în plus, capacitatea ştiinţifică de selectare a cunoştinţelor din
bibliografia de specialitate, dar şi din cercetările proprii, şi ne referim aici la
utilizarea unor rezultate ştiinţifice obţinute de autoare în teza sa de doctorat.
Limbajul folosit este clar, concis, accesibil studenţilor în înţelegerea
fenomenului climatic, în general, şi a potenţialului climatic pe care îl oferă
România, în particular, atât ca resursă, cât şi ca risc, integrat celorlalte componente
geografice.
Apreciem efortul depus de autoare, aflată la primul său curs universitar, în
iniţierea studenţilor în tainele climatologiei româneşti, în elucidarea aspectelor
diferite pe care le îmbracă fenomenul climatic în România şi în formarea, de ce nu,
a viitorilor climatologi.
Conf. univ. dr. Rodica POVARĂ
179

♦ CRISTINA MUICĂ, MIHAELA SENCOVICI, COSTIN DUMITRAŞCU
(2004), Biogeografie. Îndrumător pentru lucrări de laborator şi practică de teren,
Editura Transversal, Târgovişte, 91 p.
Sub directa îndrumare a doamnei conf. univ. dr. Cristina Muică a ieşit pe
piaţa publicaţiilor geografice o nouă apariţie în domeniul geografiei fizice, acest
caiet de lucrări practice fiind binevenit întrucât completează literatura în domeniul
biogeografie.
Lucrarea este structurată pe patru capitole, şi se extinde pe 91 de pagini cu o
grafică bogată care vine în ajutorul studenţilor prin acurateţea şi explicarea
amănunţită a elementelor şi fenomenelor urmărite de autori.
Caietul de lucrări practice începe cu noţiuni introductive, care aduc în atenţia
studenţilor câteva consideraţii generale, denumirile ştiinţifice ale plantelor
(nomenclatura binară), determinarea speciilor de plante şi animale. Se explică
etapele şi elementele de care studentul trebuie să ţină cont în activitatea
independentă şi în observaţiile fenologice, insistându-se pe observaţii sistematice
asupra plantelor şi animalelor. Este prezentată tematica lucrărilor de laborator,
principalele teme de studiu fiind dispersia organismelor, raporturile organismelor
cu factori de mediu (influenţa luminii asupra organismelor, influenţa factorului
termic, acţiunea combinată a mai multor factori climatici, influenţa reliefului
asupra distribuţiei organismelor, raporturile cu factorul edafic), formele biologice,
factorii biotici (relaţii trofice, relaţii de competiţie, relaţii de cooperare), tipurile de
areale (metode de reprezentare, forma arealului, specii vicariante, endemitele,
principalele elemente floristice, spectrul floristic). O atenţie deosebită se acordă
metodelor de cercetare pe teren a învelişului vegetal, în care sunt explicate etapele
de cercetare: etapa pregătitoare, etapa de cercetare pe teren (ridicarea
fitocenologică, metoda transectelor, analiza cantitativă, cercetări experimentale şi
în staţionar), etapa de prelucrare a materialului (sistematizarea materialului,
piramidele de vegetaţie, tabelele fitocenologice sintetice). Bibliografia bogată poate
fi utilizată de către studenţi în completarea studiului în cadrul analizelor
biogeografice.
Această lucrare urmăreşte toate obiectivele didactice şi ştiinţifice pe care le
presupune un caiet de lucrări practice de biogeografie, este bogat ilustrat şi bine
documentat, constituindu-se ca un material care se adresează atât studenţilor, cât şi
profesorilor de geografie sau specialiştilor din diverse domenii.
Lector univ. drd. Mădălina Teodora ANDREI
180

♦ NICOLAE ILINCA (2004), Geografia umană. Populaţia şi aşezările
omeneşti, Editura CD Press, Bucureşti, 279 p., 37 tabele, 131 fig.
Geografia umană a devenit principalul domeniu de interes din cadrul
geografiei, oferind o problematică largă de cercetare a fenomenelor şi proceselor
care sunt determinate, influenţate sau care gravitează în jurul factorului uman.
Lucrarea cuprinde 11 capitole şi urmăreşte toate obiectivele didactice şi
ştiinţifice pe care le presupune un curs de geografe umană, este bogat ilustrat şi
bine documentat, constituindu-se ca un material care se adresează atât studenţilor,
cât şi profesorilor de geografie sau specialiştilor din diverse domenii.
În cadrul acestei cărţi sunt prezentate conceptele de bază în geografia umană,
conlucrarea dintre geografia umană şi alte domenii ale ştiinţei, preocupările în
domeniul geografiei populaţiei şi al aşezărilor umane, principiile şi metodologia
cercetării în geografia populaţiei şi a aşezărilor umane. Răspândirea populaţiei este
analizată pornind de la aria antropogenezei şi adaptarea omului la condiţiile de
mediu, factorii ce influenţează distribuţia spaţială a populaţiei şi explicând, astfel,
numărul şi densitatea populaţiei.
Problemele legate de dinamica populaţiei sunt studiate din punctul de vedere
al: mişcării naturale a populaţiei, evoluţiei numărului populaţiei, mobilităţii
teritoriale. Un loc principal, în cadrul lucrării, îl constituie prezentarea structurii
populaţiei, în care sunt analizate următoarele structuri demografice: rasială, etnică,
lingvistică, religioasă, structura pe grupe de vârstă şi sexe, socio-economică a
populaţiei şi structura populaţiei pe medii. O atenţie deosebită se acordă
problemelor legate de relaţia care se stabileşte între populaţie, economie,
dezvoltare durabilă şi mediul înconjurător.
Aşezările omeneşti (habitatul uman) fac obiectul unui întreg capitol, în care
se defineşte conceptul de aşezare umană, componentele habitatului uman, formele
de aglomerare umană, geneza şi evoluţia aşezărilor umane, ruralul ca geneză a
urbanului. Foarte importantă este studierea organizării şi amenajării teritoriului, cu
toate componentele sale, dintre care pot fi amintite: organizarea spaţiului urban,
amenajarea teritoriului urban, planul oraşului, organizarea spaţiului rural. De
asemenea, sunt definite şi analizate funcţiile şi structura funcţională a aşezărilor
omeneşti, caracteristicile generale ale aşezărilor omeneşti, problemele actuale ale
habitatului uman românesc. De remarcat, în structura acestei lucrări, este analiza
care aduce în atenţie ecologia aşezărilor omeneşti.
Lector univ. drd. Mădălina Teodora ANDREI
181

♦ IOAN ŞONERIU (2004), De la Sena la Loara, de la Atlantic la Rin:
oraşe franceze, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 265 p., 47 fig.
După cum menţionează chiar autorul, cunoscut şi apreciat profesor la catedra
de geografie a Universităţii Transilvania din Braşov, lucrarea se doreşte o
contribuţie la cunoaşterea geografică, istorică şi culturală a Franţei de către
publicul românesc şi chiar un stimulent la vizitarea acestei ţări.
Elaborarea lucrării se bazează pe observaţiile efectuate la faţa locului,
precum şi pe o amplă documentare bibliografică, cartografică şi imagistică.
Ca tipologie, lucrarea se înscrie în genul celor descrierilor de geografie
regională, fiind, după cum o arată şi subtitlul, o prezentare a 15 oraşe franceze din
jumătatea nordică a Franţei, vizitate de autor în numeroasele sale călătorii.
Capitolele, numerotate de la I la XV, prezintă în ordine oraşele: Rouen, Le
Havre, Beauvais, Provins, Chartres, Orléans, Tours, Bourges, Dijon, Nancy,
Reims, Lille, Caen, Nantes, Strasbourg.
Fiecare capitol şi fiecare prezentare a unui oraş conţine numeroase informaţii
geografice şi turistice, dar şi despre istorie, istoria artei, arhitectură, muzee,
obiective de mare interes.
La finalul lucrării întâlnim o reuşită colecţie de fotografii alb-negru (44),
reprezentând importante obiective turistice – monumente istorice, arhitecturale,
muzee, palate, catedrale etc. – din oraşele descrise, precum şi 3 schiţe de hartă care
pot fi deosebit de utile celor mai puţin familiarizaţi cu geografia Franţei: harta
generală a Franţei cu localizarea oraşelor prezentate, bazinul mijlociu al fluviului
Loara şi bazinul inferior al fluviului Sena.
Lucrarea, uşor accesibilă prin stil tuturor categoriilor de cititori, poate să
răspundă şi unor cerinţe ale învăţământului superior de profil geografic şi turistic
prin abundenţa informaţiilor, contribuind eficient şi util la completarea literaturii de
specialitate.
Asist. univ. drd. Costin DUMITRAŞCU
182

♦ GHEORGHE S. IONAŞCU (2004), Dezvoltare spaţială durabilă şi
urbanism, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 112 p.
Fenomenul de urbanizare, în ultimele două secole a cunoscut forme de
manifestare spectaculoase. Acesta a determinat evoluţia urbanismului, ce reprezintă
amenajarea teritoriului localităţilor urbane sau rurale.
Cele 11 capitole ale lucrării permit abordarea unei largi problematici privind
relaţia dintre urbanism şi dezvoltarea spaţială durabilă. Pentru început, lucrarea
caută să elucideze relaţia om şi natură, mediu şi habitat, şi să definească
următoarele concepte: naturalitate, ecosferă, ecosistemul, populaţia umană,
comunitatea umană şi habitatul, relaţia om-mediu, antropocentrism şi ecocentrism.
Problemele legate de dezvoltare umană şi de locuire sunt dezbătute prin prisma
dinamicii populaţiei şi dezvoltării umane, a culturalităţii umane, abordând
conceptual problemele locuirii, dar şi aşezarea umană (concept, tipologie), apariţia
şi dezvoltarea oraşului. Interesantă este concepţia autorului privind organizarea
macroteritorială a locuirii, aceasta fiind analizată la nivelul componentelor sale:
baza materială, structuri instituţionale pentru dezvoltare umană şi habitat, linii de
forţă ale teritoriului, tendinţe contemporane în organizarea habitatului.
În perioada actuală, în care presiunea umană asupra mediului creşte
alarmant, autorul se preocupă de problemele amenajării teritoriului pentru locuire,
în mod special din punctul de vedere al amenajării teritoriului pentru reţeaua de
localităţi, al obiectivelor şi al activităţilor amenajării teritoriului, al tipologiei
planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, dar şi din cel al cerinţelor noi
pentru dezvoltarea durabilă a teritoriului european.
Reţeaua aşezărilor umane este analizată separat, cu structura reţelei de
aşezări, sistemele de localităţi, sisteme urbane, sistemul major, ierarhizarea
aşezărilor umane. Relaţia dintre oraşul şi procesul de urbanizare sunt privite ca
polarizare în timp şi spaţiu, evoluţie şi criză a concentrării urbane.
Mediul urban şi calitatea vieţii implică măsuri privind evoluţia, conducerea
şi reabilitarea oraşului. De asemenea, este analizat teritoriul periurban, ca rezultat
al relaţiei oraşului cu teritoriul şi localităţile învecinate, relaţiile de muncă,
aprovizionarea oraşului, relaţiile de deservire, delimitarea zonei periurbane,
sisteme de localităţi din periurban. Nu sunt uitate problemele legate de sat şi
dezvoltarea rurală şi nici de dezvoltarea durabilă a aşezărilor umane.
Această lucrare poate constitui un material informativ deosebit de interesant
pentru studenţii geografi, îndeosebi pentru cei cu specializarea în geografia umană.
Lector univ. drd. Mădălina Teodora ANDREI
183

Redactor: Roxana ENE
Tehnoredactor: Marilena BĂLAN
Bun de tipar: 06.02.2006; Coli tipar: 11,5
Format: 16/70x100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316.97.90; www.spiruharet.ro
E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
184