Arta antropomorfă feminină în preistoria spaţiului carpato ... - cIMeC

www.cimec.ro
M. ANGHELINU, L. NIŢĂ
Epoca paleolitică devine, aşadar, în mare măsură rezultatul
unei antiteze retorice, al unei definiţii în negativ, ale cărei criterii
esenţiale au fost dintotdeauna reprezentate de absenţa producţiei
agricole şi a sedentarismului: „[...] our understanding of Palaeolithic
people is very often phrased in terms of the farmers they are not,
rather than the hunters they were” (Gamble 2007: 22). Fundaţiile
mitice ale acestei profunde alterităţi explică în bună măsură de ce
multe excursuri, ştiinţifice sau speculative, tind să opună omul
paleolitic – la singular, ca şi cel al „Genezei” –, societăţilor agricole,
păstoreşti sau industriale. Această dihotomie pare a condamna
oamenii paleolitici la statutul de creaturi frugal socializate 2 , sortite
adaptării în raport cu o singur reper fundamental, ecologia: în timp ce
„fermierii au relaţii de succes între ei, vânătorii şi culegătorii întreţin
relaţii ecologice cu alunele” (Bradley 1984: 11, cit. în Gamble 1999:
2). Tot ea lămureşte şi timiditatea tenace 3 cu care a fost explorată
viaţa socială din paleolitic, în ciuda acordului general cu privire la
importanţa acestei dimensiuni, pentru toate aspectele evoluţiei
umanităţii pleistocene – somatice, cognitive, tehnologice, economice
etc.
Deşi a reprezentat dintotdeauna cel mai important depozit de
idei pentru imaginaţia paleosocială a arheologilor, etnografia
2 Teoria jocurilor susţine, pentru întreaga epoca paleolitică, ideea unor asocieri monogame,
practicând un schimb economic reciproc şi uşor de monitorizat, pe termen lung, suficient
pentru a oferi un nucleu social, dar încă prea „anarhic” pentru a susţine o organizare socială
în sens plenar (Binmore 2001). Ideea se acordă cu sugestia lui W. G. Runciman (2001,
2005), pentru care oamenii paleolitici aveau „cultură”, dar nu încă şi o „societate”, dar şi cu
teza speculativă conform căreia nici vânătorii şi nici culegătorii etnografici nu au, la rigoare,
o societate, în înţelesul său comun (Ingold 1999). Aşa cum vom nota, existenţa unor formule
sociale complexe, ierarhizate, compromite această „ceartă de cuvinte”, cel puţin pentru
comunităţile din paleoliticul superior. Chiar şi în absenţa ierarhiei ereditare, individualizarea
tradiţiilor stilistice, tot mai clar vizibilă în a doua jumătate a Pleistocenului superior, indică
existenţa unor mecanisme de control social la fel de puternice, cum este opinia publică, dar şi
succesiunea temporară sau viageră, a indivizilor de ambe sexe, capabili să îndeplinească
anumite roluri sociale predefinite (cf. Flanagan 1989). Altfel spus, cel puţin oamenii
paleoliticului superior aveau deja o societate, în înţelesul său cel mai plenar, şi încă una care
depăşea în complexitate, cel puţin ocazional, unele formule etnografice.
3 Faptul trebuie asociat, cel puţin parţial, structurii teoretice a evoluţionismului cultural (cf.
Bettinger 1991), care, în contrast cu gândirea populaţională, darwinistă, a preferat
dintotdeauna convenţia unor societăţi preistorice integrate, omogene. Ca şi paradigma formal
rivală, cea cultural-istorică, această bătrână formă de evoluţionism înlocuieşte abuziv
indivizii din modelul darwinist cu „culturile”, devenite entităţi cu o esenţă proprie, sortite ele
însele unei evoluţii vegetale (naştere, hibridizare, degenenerare, dispariţie).
39