2011, aprilie (PDF) - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

96 MARTIE 2011
Liviu Baciu – preot la Roma
Mihai PÃTRAªCU
ÎN LUME
ROMÂNI
FAMILIA ROMÂNÃ
Cu nouã ani în urmã publicam o carte
despre experienþe inedite pe pã mân -
tul Italiei, cu aventuri cuprinse din
sudul þãrii, din însorita Sicilie ºi pânã la polul
nord al Italiei, zona Bolzano. Cartea era de -
dicatã unui bun prieten, Liviu Baciu, om cu
chemare divinã ºi gesturi mesianice, care a fãcut
din locurile unde lucra expresii ale pogorârii
harului ºi învãþãturii lui Hristos. Urmând un
traseu sinuos, plin de ocoliºuri ºi încercãri, por -
nind de la ºederi la limita clandestinitãþii într-o
lume ostilã, trudind ani buni de râvnã continuã,
cu puþine ore dormite ºi navete inumane, trecând
prin valorificarea fiecãrui centimetru de cablu
rãmas de la activitatea din construcþii, Liviu nu a
cedat niciodatã de la vocaþia lui de slujitor al
oamenilor ºi al bisericii. Zilele marilor noºtri
scriitori, momentele importante din viaþa bi se -
ricii sau sãrbãtorile de peste an erau, pentru el,
ocazii de a-i aduna pe cei cu care lucra ºi, în
pauzele de la activitãþile lor, le propovãduia,
explica sau tãlmãcea din înþelesul zilelor care
marcau existenþa trãirii întru românism. Fãrã
excepþie, un mesaj scurt ºi condensat îmi sosea
ºi mie, ca o expresie a unui strigãt de existenþã,
care parcã voia sã sfideze distanþa ce ne des -
pãrþea. Pentru cã negura depãrtãrilor nu se poate
aºterne peste adevãratele trãiri, dupã cum uita -
rea nu este o stare acolo unde iubirea persistã...
Duminica fiului risipitor a anului 2011 a
marcat, pentru Liviu, întoarcerea la adevãrata
lui vocaþie ºi la ceea ce a iubit întotdeauna cu
rîvnã ºi lacrimi: Biserica. Episcopul Italiei, PS
Siluan, ne spune cã într-un singur an, în Italia
s-au sfinþit 30 de parohii... ºi cã ascensiunea
ortodoxiei, pe pãmântul eminamente catolic,
este una fãrã pre ce dent, nãscutã dintr-o nevoie
fireascã a oamenilor ce, cu dor de casã ºi cu
sufletul împãrþit, îºi gãsesc în bisericã alinarea,
încãrcarea ºi modalitatea de a con tinua lupta pe
meleaguri strãine. Stau ºi mã uit la sutele de
credincioºi care vin ºi umplu modestul spaþiu
din Ladispoli, Roma, amenajat ca bisericã ro -
mâneascã, drept-mãritoare de Hristos; nu îmi
vine sã cred cum, în cîteva min ute, un loc apa -
rent nevinovat, aproape abandonat, adunã sute
de oameni veniþi de la zeci de kilometri, la
chemarea clopotelor ºi a sufletelor. Mã alãtur ºi
eu mulþimii care dã slavã lui Dumnezeu, ºi-ntre
oameni bunãvoire. Îmi gãsesc un loc la urmã,
mai retras, ºi particip la liturghia în urma cãreia
bunul meu prieten va fi declarat axios, dignus ºi
vrednic. E un mo ment sol emn, trãit duminicã de
duminicã, odatã cu jertfa continuã a lui Hristos;
poate mai mult ca în alte locuri, datoritã absenþei
spaþiului, mã simt puþin asaltat de foºnetul ºi
forfota generalã ºi nu îmi gãsesc locul... La un
mo ment dat, vãd cum mulþimea se dã la o parte
ºi face loc preoþilor care vin sã cãdeze cu tãmîie.
Smeriþi sau îndrãzneþi, unii se ating de haina
preotului, în gestul an ces tral al omului de a lua,
prin atingere, forþã ºi energie divinã... ºi eu am
fãcut de sute de ori gestul, dar acum stau cu -
minte, la fel de stingherit prin lipsa unui loc care
sã îmi ofere un spaþiu ºi un confort minim.
Brusc, îl vãd pe Liviu cum vine, impunãtor, prin
mulþime. Nu are nevoie de gesturi specifice