2011, aprilie (PDF) - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

68 MARTIE 2011
FLLE DE ISTORIE
FAMILIA ROMÂNÃ
probabilitate, în Sciþia ºi nu la Buzãu, ne aratã o
uimitoare urzealã de fire ce astãzi nu se înþelege
ºi se neglijeazã. Oriºicum ar fi, câte o copiedouã,
din ceea ce, la Tomis, produserã Bre -
tanion (c.370), Iulius Soranus (c.370-375), Te -
renþius (381), Teotim I (documentat la 390 ºi la
403), Timotei (431), Ioan de Tomis (448-449) ºi
Teotim II (458), mai apoi, Paternus (581-520) ºi
Valentinianus (549-550), precum ºi grupul
„mo nahilor sciþi” (Ioan Maxenþiu, Leonþiu de
Bizanþ, Petrus Diaconus, Achile, Mauricius ºi
Ioan Lector) se aflase în circulaþie pe acest vast
teritoriu din România rãsãriteanã. Sunt de adã -
ugat la acestea contribuþiile, cu notorietate în -
tinsã, ce lãsarã Ioan Cassianus (ajuns din Sci þia
în Egipt ºi, în cele din urmã, în Gallia) ºi Diony -
sius Exiguus (pornit de la Tomis la Con stanti -
nopol ºi la Roma), transmise, poate, de ei ºi în
viforoasa Sciþie Micã. Câteva caracteristici cu
generalitate se ºi întrevãd, de altminteri, ºi poate ºi
de-aceea acest gen de agregare cãpãtã un caracter
de „ºcoalã” ºi nu doar acela de alã turare de in -
dividualitãþi. Ea impune prin repre zentanþi, este
pãzitoare a doctrinei ºi contribuþia la întãrirea unui
Bizanþ ce se diferenþiazã nu este de dispreþuit.
Alãturi de tomitani, ºi mergând adeseori
„pe lângã ei”, într-un „creºtinism paralel” ºi het -
ero dox, trebuie socotitã a fi o ºcoalã danubianã
ereticã, inauguratã de Ulfila, traducãtorul Bi -
bliei în goticã, refugiat, cîndva, de la Buzãu (la
348-350) în Ro ma nia, la Nikopolis ad Istrum.
Ca ºi Ulfila, Auxentius de Durostorum (pe la
383), Palladius de Ratiaria (345-381), Ma xi -
minus (aprox. 370-400), Secundianus de Singi -
dunum (381) sunt arieni ºi chiar dacã filosofia
lor devine obiect de studiu arheologic ºi fãrã
continuitate (cãci doctrina nu s-a impus,
rãmânând doar o ipotezã ce se destramã), con tri -
buþia literarã rãmâne. Nu de la ei porneºte, to -
tuºi, ideologia creºtinã vehiculatã peste Dunãre,
în Câmpia olteanã, ci de la altfel de intermediari,
între care hotãrâtoare sunt cetãþile de la No vae ºi
Oescus, de pe malul drept danubian. Orientarea
acestora nu este arianã. ªi fiindcã epigrafia ma -
rio logicã olteneascã dovedeºte preocupãri ni -
ceeane ºi calcedoniene - un „simbol de fide -
litate” de regãsit ºi la Tomis ºi, mai încolo, cãtre
Dunãrea Mijlocie, la Remesiana ºi Sirmium -
avem un semn cã îndreptãrile „ortodoxe” ajun -
seserã, sub formã de concluzie, ºi în Daco-Ro -
ma nia rus ticã. ªi aceastã direcþie pro duce operã,
dar, înainte de ea, face „misiune”, întãrind insti -
tuþiile bisericeºti; sunt urmaºii lui Niceta de Re -
me siana. „Ortodoxã” e aici lucrarea, de
„moº tenitor”, a lui Laurentius de No vae (la
420), venit aici de la Sirmium - ºi, înainte de el, a
lui Valens de Oescus (343), apoi a lui Petronius
(430), Secundinus (449) ºi Petrus (c.480), toþi de
la No vae, între care literaturã compune numai
Laurenþius, scriitor „nicetan”. Geografia este
mai largã. E, de altfel, fapt sigur cã ºi Oltenia
vesticã (mai cu seamã Drobeta, unde sunt do -
cumentate basilici la 250 d.H. ºi la 300 d.H., însã
ºi Sucidava, atârnãtoare, în vremea lui Jus tin ian,
de cetatea Aquae) stã în spaþiul nicetan ºi al unei
ºcoli moeso-pannoniene. Aici „chipurile me mo -
rabile” sunt, culturaliceºte, Niceta de Re me sia -
na ºi Laurenþius de Sirmium (strãmutat la No -
vae) ºi de aici provine, cãtre 550 e.n., Mar tin de
Dumio ºi de Bracara, „apostolul suevilor”, ideo -
logul creºtin al Galiciei. Mai jos decât ei aflãm
ºi localnici instruiþi, precum Luconochus, fiul
lui Lykatios20, un prelat, poate un prop a ga tor
oltean de literaturã moesianã.
Cu Moesia nicetanã ºi cu Pannonia, le -
gãturile Banatului ºi ale Transilvaniei sunt,
chiar dacã documentate puþin, sigure ºi centrele
de înrâurire trebuie cãutate în Singidunum ºi
Sirmium, în Viminacium (din Moesia), în Siscia
ºi Cibalae (din Pannonia). Sunt puncte de rea -
zem pentru o culturã mai organizatã decât fol -
clorul resurecþiei pãgâne ºi mitologice ce exista
cu siguranþã în cultura paralelã geticã, ce încã nu
se documenteazã. Aceasta va fi fost posibilã, în
forme mai înalte, la Porolissum (în secolul IV
e.n.) ºi la Morisenna (Cenad).
În toate, se detecteazã, însã, o culturã de
„margine de imperiu” cãci Durostorum ºi Ra -
tiaria, No vae, Singidunum ºi Sirmium, Axio -
polis ºi Tomis se cuprind în provinciile de lângã
Barbaricum ºi le ilustreazã. Aceasta, când apare,
nu trebuie socotitã nefireascã ºi chiar dacã e încã
nesigurã o viaþã organizatã în mãsuri ur bane (în
afarã de Poralissum, Sucidava, Romula ºi Bu -
zãu), unitatea de geografie daco-ro manã se veri -
ficã dincolo de convenþia administrativã. Ceea
ce este, la anul 350 d.H. ºi mai târziu, cãtre 550
d.H., culturã latinã de cetate îºi gãseºte un adaos
în straturi de civilizaþie ru ralã ºi post-pro vin -
cialã, în Dacia trasdanubianã. Literatura rãmâne
încã într-o formulã difuzã, cu ordonãri di verse,
stratificatã de la o înaltã creaþie enciclopedicã ºi
cultã ºi pânã la enciclopedismul „folcloric” oral
de unde ezoterismul cult, getic, ce se constã an -
te rior, nu s-ar ex clude. Sinteza lor nu va aparþine
acestei epoci.