Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

De atunci România şi-a cucerit de la puteri numele, de la sultan neatârnarea deplină; cu o statornicia tenace şia
creat bazele unei existenţe sigure, necontestate de nimeni, însă nu numai indivizii, ci şi popoarele şi statele cresc,
crescându-le aspiraţiile.
Românilor nu le mai e suficient ca patria lor să poarte pe viitor modestul titlu de Principat; România nu poate fi
mai mare, încleştată fiind între puternici vecini; dar voieşte să însemneze măcar mai mult în lumea oficială; vrea să
aibă un titlu care trage mai greu la cântar , care să-i dea rang şi poziţie între statele europene; voieşte din propria
autoritate să înainteze la regat.
Ministrul Brătianu a mărturisit însuşi de la tribună tendenţa aceasta, şi nu e îndoială că a şi pus pe sub mână
pe agenţii săi să sondeze ce vor zice marile puteri faţă cu plănuita înălţare de rang a României. Se pare că la început
principele Carol a voit să adopte titlul de ,,rege al românilor", dorinţă contra căreia cabinetul din Viena va fi protestat
desigur, nu numai în Bucureşti, ci la toate cabinetele din Europa. Austria posedă între cetăţenii săi proprii trei
milioane de români şi nu poate îngădui la graniţele ei un monarh care într-o zi ar putea să-şi interpreteze fals titlul şi
să se adâncească din ,,regele românilor" în aspiraţiunile unui rege al tuturor românilor. Şi, într-adevăr, guvernul din