Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

manuscrise. Demnostraţia sa este construită cu o bună armătură ştiinţifică, cum observă G. Călinescu, ca să conducă la
concluzia că asemenea instituţii se înfiinţau spre a face operaţii bancare de speculă.
Imperiul austro-ungar şi Imperiul german considerau că prin cucerirea independenţei de stat se creară condiţii
favorabile pentru aplicarea politicii cunoscută sub numele de Drang nach Osten. Presa din cele două imperii desfăşoară
o campanie susţinută în stăvilirea emigrărilor spre America şi dirijarea lor spre această parte a Europei. România, se
arată într-un astfel de articol, era ,,aptă într-o măsură extraordinară de-a primi în număr mare colonişti germani" şi se
putea opera, în felul acesta, ,,o cucerire pacinică, comercială" a ţării noastre. Colonizarea României se înscria, după
cum se vede, în politică de stat a celor două imperii. Eminescu protestează cu indignare împotriva acestei politici pe
care o numeşte ,,marota" imperialismului german. Poetul îşi manifestă îngrijorarea în legătură cu slăbirea rezistenţei
naţionale, faţă de această politică de subordonare a ţării. Se explică, o dată mai mult, de ce respinge programul
Partidului conservator privind apropierea de Imperiul austro-ungar.
Eminescu elaborează în această perioadă şi teoria cu privire la ,,pătura superpusă", care ocupă un loc central în
gîndirea sa social-politică. Exegeţii operei insistă, mai adesea, asupra componenţei ,,păturii superpuse" din elemente
alogene şi asupra acuzaţiilor ce le aduce Partidului liberal pentru favorizarea lor. Asemenea învinuiri aduce însă
Eminescu şi conservatorilor. Este suficient să amintim de criticile sale la adresa lui Maiorescu în timpul dezbaterilor
parlamentare privind modificarea art. 7 din Constituţie, cînd îl învinuieşte pentru trădarea intereselor naţionale.
Problema fundamentală care se pune aici nu este cea a componenţei „păturii superpuse", ci a faptului că ea se constituia
din elemente care fugeau de muncă. De altfel, nu este întîmplătoare nici numirea ce i-o dă. Eminescu are în vedere, pe
de altă parte, şi aspectul politic. Sporirea ,,păturii superpuse", trăind din exploatarea ,,claselor pozitive", constituia, în
opinia poetului, o primejdie naţională întrucît slăbea rezistenţa poporului român în faţa politicii de colonizare a ţării
noastre.
Orientarea lui Eminescu spre politica practică are la bază, cum am arătat şi în Lămuririle ... la volumul anterior,
experienţa din epoca revizoratului şcolar, cînd cunoaşte nemijlocit viaţa poporului. Poetul critica atunci Partidul
conservator, aflat la conducerea
ţării, pentru exploatarea nemiloasă a ţărănimii şi cerea schimbarea sistemului de guvernare, spre a se asigura o
mai mare ,,libertate a muncii". Aceste critici le adresează şi guvernului liberal. Orientarea spre politica practică, cu
nesocotirea intereselor partidelor de guvernămînt, explică şi aducerea în discuţie a socialismului. Presa vremii remarcă
acest lucru ca un aspect negativ în paginile cotidianului conservator. Eminescu vorbeşte acum şi de Karl Marx, pentru
prima dată în publicistica sa, de unde se vede că îi cunoştea activitatea. Nu avem mărturii să demonstrăm că îi studiase
şi scrierile. îşi face însă extrase din tratatele unor economişti ca Say, Ricardo, Carey, List, pe care le utilizează, ca
armătură ştiinţifică, în discursul critic. Poetul preia, de aici sau de aiurea, teze şi azi de actualitate. Susţine, de pildă, că
în societăţi ca cea din vremea sa „munca se vinde în piaţă". Eminescu considera ca făcînd parte din „clasele pozitive"
ţăranii şi meseriaşii. Acum îi integrează aici şi pe muncitori.
Dintre reformele propuse de guvernul liberal la iniţiativa lui C.A. Rosetti stîrnesc discuţii aprinse în presă
îndeosebi electivitatea magistraturii şi votul universal. Eminescu se pronunţă împotriva celei dintîi şi pune anumite
condiţii în cazul celei din urmă. Electivitatea magistraturii putea duce, susţine poetul, la subordonarea acestei instituţii
partidelor politice şi pierderea independenţei în luarea hotărîrilor. Poetul nu este împotriva votului universal, însă
condiţionează introducerea acestei reforme de ridicarea nivelului cultural al Corpului electoral. Pîndea şi aici primejdia
ca acesta să devină, în absenţa pregătirii culturale, clientelă a partidelor politice. Previziunea sa se va confirma în
desfăşurarea evenimentelor de mai tîrziu.
Eminescu practică la „Timpul" o publicistică cotidiană, fapt care explică schimbarea tematicii o dată cu
depăşirea evenimentului respectiv. Revenirea la aceeaşi problematică se face sub formă de referinţă şi numai privind
chestiuni ce le considera importante în viaţa politică a ţării noastre. Multe articole sînt consacrate, astfel, întocmirii
bugetelor, lucrare fundamentală, în opinia sa, pentru buna gospodărire a statului. Guvernul liberal este criticat pentru
nerespectarea termenelor în întocmirea lor şi pentru faptul că înscria cifre fictive spre a se prezenta în faţa opiniei
publice cu bugete echilibrate. Se impune atenţiei dublarea cunoaşterii teoretice a finanţelor cu capacitatea de analiză
concretă. Poetul mînuieşte cifrele cu o îndemînare încă neîntîlnită la un nespecialist în lumea lor.
Problema mai importantă în plan cultural, adusă în dezbaterea publică, priveşte proiectul lui V. Conta de
reformă a învăţămîntului. Se prevedea, în acest proiect, între altele, restrîngerea învăţămîntului clasic în favoarea celui
real. Eminescu angajează cotidianul pe care îl conducea în campania împotriva proiectului. Poetul se declară în
favoarea învăţămîntului clasic şi a dezvoltării învăţămîntului real în concordanţă cu stadiul de dezvoltare a economiei
noastre naţionale.
Progresul realizat în toate domeniile de activitate, cu care se lăuda guvernul liberal, este prezentat de Eminescu