Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

Independenţa gîndirii lui Eminescu în contextul vieţii politice din 1881 se defineşte, în primul rînd, prin
atitudinea ce-o adoptă faţă de programul lui Maiorescu, pregătit să-l înlocuiască, cum am arătat, pe cel al lui Emanoil
(Manolache) Costache Epureanu din 1880. Poetul avea obligaţia, ca redactor-şef al organului central de presă al
Partidului conservator, să ia apărarea tezelor lui Maiorescu, cum procedase şi în cazul Programului lui Emanoil
(Manolache) Costache Epureanu, cu un an mai înainte. Programul lui Maiorescu cuprindea însă teze care veneau în
contradicţie cu activitatea poetului pe tărîmul luptei naţionale, desfăşurată încă din 1870. Orientarea spre Imperiul
austro-ungar, teza principală a lui Maiorescu, constituia, în opinia poetului, o primejdie pentru însăşi independenţa
naţională a statului român. Problema aceasta o aduce în discuţie în numeroase articole, cum s-a putut vedea din volumul
anterior, şi asupra ei insistă şi în articolele din 1881. Maiorescu ignora în programul său dualismul austro-ungar,
împotriva căruia duceau o luptă susţinută popoarele din imperiul vecin, încă de la instaurarea sa în 1867. Dualismul
austro-ungar este supus şi de Eminescu unei critici necruţătoare în articolele din ,,Federaţiunea" din 1870 şi în cele din
„Curierul de Iaşi" din 1876 — 1877. Maiorescu elucida situaţia românilor din Imperiul austro-ungar şi o apropiere de
acesta nu putea fi pusă în discuţie cîtă vreme Curtea din Viena nu-şi schimba politica faţă de românii din provinciile de
sub stăpînirea sa. Eminescu avea în vedere, în sfîrşit, aspectele economice. Orientarea spre unul din imperiile vecine
conducea la subordonarea economică prin transformarea ţării în piaţă de desfacere a produselor acestuia şi ruinarea
producţiei naţionale. Pornind de aici, Eminescu respinge programul lui Maiorescu de plano, ca inoportun. Poetul
demonstrează că se puneau în discuţie teze ipotetice într-un viitor îndepărtat. Maiorescu examina, caracterizează
Eminescu programul criticului, ,,nişte ipoteze viitoare şi problematice, şi la un pericol ce s-ar ivi, a arătat şi modul de
scăpare tot aşa de ipotetic ca şi pericolul". Noul program al Partidului conservator este trecut de Eminescu în categoria
utopiilor politice şi poetul susţine în coloanele ,,Timpului", în continuare, propriul program, întemeiat pe cunoaşterea
concretă a stărilor de lucruri din tară.
Atitudinea sa faţă de proclamarea regatului nu se apropie de a nici unei grupări politice. Conducerea Partidului
conservator îl însărcinează pe T. Maiorescu să expună punctul său de vedere în coloanele ,,Timpului", într-un editorial
cu caracter orientativ. Criticul publică în cotidianul bucureştean, în 21 martie, un lung articol, în care face un istoric al
evenimentelor politice dinaintea proclamării regatului. Lasă însă în seama viitorului să se pronunţe asupra deosebirii de
principii între liberali, la guvern, şi conservatori, în opoziţie. Eminescu interpretează conciliabulele dintre liberali şi
conservatori pentru proclamarea regatului, ca şi expunerea lui Maiorescu în această problemă, expresia cea mai
evidentă a abandonării principiilor în lupta politică. Versatilitatea oamenilor politici liberali şi conservatori este
denunţată în termeni necruţători. „Pînă cînd comedia aceasta — se întreabă Eminescu —. Pînă cînd panglicăria de
principii, pînă cînd schimbările la faţă de pe-o zi pe alta" Şi mai departe: ,,Ce sîntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă,
să ne schimbăm opiniile ca [şi] cămeşile şi partidul ca cizmele" Semnificativ este şi un alt fapt. Eminescu reproduce
din „Convorbiri literare'" Scrisoarea III şi-i face loc în
,,Timpul", sub semnătură, în numărul din 10 mai 1881. Poetul marca în felul acesta festivităţile consacrate monarhiei şi
cu critica din poezie la adresa societăţii din vremea sa.
Eminescu consacră în coloanele ziarului pe care îl conducea numeroase editoriale chestiunii dunărene şi
reproduce articole în această problemă din presa străină, în traducerea sa. Imperiul austro-ungar revendica preşedinţia
Comisiei dunărene şi vot preponderent, deşi nu era ţară riverană între Porţile de Fier şi Marea Neagră. Curtea din Viena
duce o campanie de defăimare împotriva României şi nu ezită să rupă şi relaţiile diplomatice cu ţara noastră. Guvernul
liberal adoptă o poziţie oscilantă în raporturile cu imperiul vecin. Eminescu cere guvernului liberal să adopte o poziţie
fermă în chestiunea dunăreană şi condamnă Imperiul austro-ungar că ducea o politică ce prejudicia suveranitatea
naţională deopotrivă a României, Bulgariei şi Serbiei.
Campania de presă susţinută de Eminescu în legătură cu construirea căilor ferate se impune să fie bine înţeleasă.
Poetul recunoaşte în construirea căilor ferate şi, în general, în modernizarea mijloacelor de comunicaţie un factor de
progres. Face însă o distincţie foarte importantă, pierdută adesea din vedere. Modernizarea căilor de comunicaţie
reprezintă, în opinia sa, un factor de progres pentru ţările dezvoltate întrucît îşi pot desface mai repede producţia
naţională. Pentru ţările ce nu se găsesc în acest stadiu, modernizarea căilor de comunicaţie reprezintă un factor de
progres numai sub raport tehnic. Aspectele sociale îi apar însă poetului mult mai importante. Modernizarea căilor de
comunicaţie grăbeşte procesul de transformare a ţărilor agrare, cum era şi România, în ,,hinterland-uri", spre care ţările
avansate îşi dirijează producţia naţională şi jefuiesc, de aici, bogăţiile naturale. Construirea căilor ferate se face la noi,
aspect de asemenea important, cu capital străin. Statul român le răscumpără, cum arată poetul, în condiţii oneroase şi
angajează, pentru decenii întregi, munca poporului român.
Eminescu examinează înfiinţarea de noi instituţii din perspectiva ,,claselor pozitive". Poetul consacră fondării
Creditului Mobiliar un adevărat studiu, a cărui elaborare o putem urmări şi pe baza unui material bogat, păstrat în