Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

Comisia Mixtă.
În fine lucrurile se-mpacă între d-nii Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, cabinetul fratelui Dumitru cade şi vine unul în
care Rosetti — Brătianu formează din nou o indisolubilă unitate. Rezultatul acestei împăcări este mesajul de
deschidere, cu atitudinea hotărâtă în cestiunea Dunării. Dar această atitudine hotărâtă e zdruncinată rău prin scuzele
umilite ale
d-lui Stătescu şi . . . aproape imediat d. C.A. Rosetti se retrage din nou din cabinet, în urma unei [ne]identităţi de opinii
cu d. N. Fleva ni se pare.
Fără a insista mult asupra concluziilor la cari îndreptăţeşte întrucâtva consecuţiunea evenimentelor, credem
totuşi că depeşa ziarelor oficioase austro-ungare ascunde cel puţin intenţia unui ballon d'essai şi trecem mai departe.
E ciudat că pretextul retragerii rămâne acelaş care l-a invocat d. Ion Brătianu la rândul său şi d. Dumitru
Brătianu în două rânduri : corupţiunea partidului. D. C.A. Rosetti nu-l mai află pe d. Fleva îndestul de onest. La aceasta
d. Fleva răspunde, nu fără cuvânt , că milionarii improvizaţi sub protecţiunea d-lui C.A. Rosetti sunt o dovadă destulă
de subţirea onestitate a clientelei speciale a d-lui C.A. Rosetti. Astfel, unul altuia făcând imputări, publicul [î]i crede pe
amândoi , căci şi unul şi altul are cuvânt .
Nu fără haz e versiunea dată de o foaie franceză din capitală, că d. C.A. Rosetti ar fi recomandat Coroanei pe d.
Lascar Catargiu ca să-l însărcineze cu formarea unui nou cabinet.
Se ştie că roşii se tem de d. Lascar Catargiu. Nu doar că d. Lascar Catargiu ar fi un om rău, ferească Dumnezeu.
Dar bătrânul om de stat e atât de riguros , insistă atât de mult asupra sămilor visteriei, asupra documentelor cum se zice,
încât fiori petrec vertebrele roşie din creştet în tălpi de cîte ori e vorba ca el să-şi arunce ochii în socotelele încurcate ale
tagmei. Precum mumele la Roma îşi mulcomeau copiii cu zisa: Hannibal ante portas şi româncele cu vorba ,,vine
Caua", tot astfel d. Rosetti, când îşi ameninţă partidul, [î]l ameninţă cu d. Lascar Catargiu. Deocamdată cată să
aşteptăm ce efect va face asupra tagmei roşie ameninţarea aceasta; pân-atunci însă nu putem crede cu toată hotărârea că
propunerea făcută Coroanei n-ar fi având şi o altă intenţie decât regulata consecuţiune a celor două partide opuse la
guvernul ţării.
[29 decembrie 1881]
[„ÎN PARLAMENTUL GERMANIEI..."]
În Parlamentul Germaniei principele de Bismarck, referindu-se adeseori la opinia împăratului şi zicând că pe
aceasta o reprezintă, a dat de-o opoziţie vie din partea partidului liberal, care înţelegea constituţionalismul cu totul întralt
chip. Opoziţia liberală susţinea că opinia împăratului nu intră deloc în discuţia Parlamentului şi că acest din urmă nu
are a face decât cu miniştrii răspunzători şi cu cancelariul, asemenea răspunzător. Această idee apuseană de
constituţionalism nu convine însă principelui Bismarck, care-n actuala stare de lucruri din Germania nu crede a putea
concede Parlamentului un drept de cenzură absolut. El are necesitate de-o mai mare putere de autoritate în faţa
Parlamentului, fiind convins înlăuntrul său că constituţionalismul exercitat în Germania astfel cum se exercită în alte
ţări ar fi de natură a compromite viitorul ei economic şi politic.
Ca urmare a acestor vederi, pe cari le împărtăşeşte şi împăratul, foaia oficială a Imperiului şi a Prusiei publică un
edict al împăratului cu data de 4 ianuarie, contrasemnat de principele de Bismarck şi adresat cabinetului întreg.
Iată ce zice acest edict, în adevăr straniu pentru datinele unei ţări constituţionale:
Dreptul regelui de a conduce după cum va crede mai bine de cuviinţă guvernul şi politica Prusiei a fost mărginit prin
Constituţie, dar n-a fost abrogat.
Actele guvernamentale ale regelui au nevoie de contrasemnătura unui ministru, vor fi reprezentate de miniştri, ca şi înaintea
edictării Constituţiei, dar rămân acte guvernamentale ale regelui, cari au purces din hotărârea sa şi prin cari el îşi esprimă în
mod constituţional deciziunile voinţii sale. Nu se poate îngădui deci, şi e spre întunecarea drepturilor constituţionale ale regelui,
când unii reprezintă exerciţiul lor astfel ca şi când ele n-ar porni de la rege însuşi, ci numai de la miniştri responsabili. Constituţia
Prusiei e espresiunea tradiţiei monarhice a acestei ţări, a cărei dezvoltare se întemeiază pe viile relaţii ale regilor săi cu poporul.
Aceste relaţii nu se pot strămuta asupra miniştrilor numiţi de rege, căci sunt legate de persoana regelui; conservarea lor este o
necesitate