Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

Nu putem şti care e forma pe care Adunarea va da-o răspunsului la mesajul tronului; observăm însă că între
discurs şi răspuns au intervenit suspendarea relaţiunilor Austriei cu guvernul nostru, încât cată a se recomanda Adunării
o deosebită precauţiune în privirea parafrazei ce va crede de cuviinţă a alege. E drept că nici ziarele din Viena nu dau
acestei suspendări a relaţiunilor o gravitate tocmai mare şi se poate ca totul să nu fie decât o cestiune de cuviinţă, de
exagerare de termeni. Însă Adunarea cată să ţină seamă de-o împrejurare: că ea nu este în stare a şti prin ce anume
pasaj, prin ce anume vorbe din discursul tronului Austria s-a putut simţi atinsă. Aceasta ar putea-o şti numai atunci când
ar cunoaşte tratările diplomatice. Cestiunea fiind încă pendentă, nerezolvată nici într-un chip, nici într-altul, guvernul se
'nţelege că nu e în stare a comunica Adunărilor actele respective. De aceea Adunarea, neştiind ce să răspunză tronului
într-o cestiune pe care n-o poate cunoaşte deocamdată, va fi bine să aibă prudenţă în parafrazarea acelui pasaj din
răspunsul ei care va atinge cestiunea Dunării şi să nu înăsprească prin formulări energice o situaţie care, daca nu e
periculoasă, nu e pe de altă parte nici tocmai plăcută.
Observăm pentru cine ştie a înţelege că, cel puţin în aparenţă, nu ne putem răzima tocmai mult pe contrastul de
interese europene în Orient. Atragem bunăoară atenţia sferelor noastre parlamentare asupra atitudinii Bulgariei în
cestiunea dunăreană. Ea e, în aparenţă cel puţin, cu totul în acord cu vederile Austro-Ungariei şi desigur că nu de capul
ei. Atitudinea statului învecinat ne îndreptăţeşte la concluzia că şi un alt stat, cu mult mai puternic şi mai determinant în
chestiunea aceasta, nu refuză concursul lui Austro-Ungariei. Dintre puterile apusene unele au o atitudine nehotărâtă ,
dar, chiar daca n-ar fi aşa, măsura în care ne pot sprijini cată să rămâie necunoscută. Daca guvernul se bucură de
sprijinul cuiva desigur nu e în stare a spune în ce grad şi până unde poate uza de acel sprijin căci, dac' ar spune-o, ar
crea tocmai celor mai buni amici ai lui o poziţie foarte dificilă în cestiune.
Deducerile ce le putem face din atitudinea statelor slave ale Peninsulei în cestiunea dunăreană ne procură o sumă
de cuvinte, ce nu se pot mărturisi, pentru a recomanda Adunării prudenţă politică în răspunsul la discursul tronului pe
care-l va concepe. Acelaşi lucru se poate spune în multe forme şi nu trebuie să se uite că forme oricât de precaute,
numai bine susţinute să fie, nu alterează cestiunea de drept.
[26 noiembrie 1881]
[,,«LE NORD» SCRIE . . ."]
,,Le Nord" scrie în privirea conflictului austro - român următoarele:
Spiritul conciliant al contelui Kalnoky e prea cunoscut pentru ca să avem a ne teme de noua campanie a
ziarelor vieneze în contra României. Nu pentru întâia dată auzim presa austriacă aruncând strigăte de alarmă faţă c-o
afirmare a suveranităţii statelor balcanice. Discursul de tron al regelui României n-are desigur nimic ameninţător
pentru împărăţia Habsburgilor. Dispoziţiile pe cari le manifestă nu sunt o revelaţie şi, la urma urmelor, cată să
recunoaştem că, combătând preponderanţa absolută a Austro-Ungariei pe ţărmii Dunării, românii nu fac decât să
exercite un drept indiscutabil , acela de - a - şi apăra propriile lor interese, precum le pricep. Divergenţele cari s-au
iscat între România şi Austria în cestiunea Dunării n-au desigur o importanţă mai mare decât cele ce ameninţă a face
să nu izbutească negociaţiunile comerciale între Franţa şi Anglia. Posibilitatea unei rupturi pe terenul economic nu
împiedecă pe organele cabinetului din Londra de-a declara că, oricum ar sta cauza, Anglia se va sili a mănţine bunele
ei raporturi cu Franţa şi avem cuvinte de-a crede că tot acest exemplu va fi urmat de guvernul austriac în privirea
României, cu toate ţipetele presei vieneze.
Nu este în discursul de tron al regelui României un singur pasaj care să aibă caracterul unei provocări la
adresa cabinetului din Viena. Guvernul român se mărgineşte în a declara că libertatea Dunării este o condiţie
esenţială pentru dezvoltarea economică şi politică a României şi că va refuza de-a subscrie vro combinaţiune al cărei
efect ar fi de-a rezerva navigaţiunea pe Dunăre, de la Porţile de Fier până la Galaţi, acţiuni precumpănitoare a unei
singure puteri. Românii fiind cu totul dispuşi de-a primi reglementele ce se vor crede necesare pentru garantarea
libertăţii Dunării în general, pretenţiunea de-a însărcina autorităţile române cu supraveghearea şi aplicarea acestor
reglemente, cel puţin în apele române, nu are nimic exorbitant . N-ar fi tocmai logic ca o putere care nici nu este
ţărmureană în partea inferioară a fluviului să aibă vot precumpănitor pentru a dezlega cestiuni ce s-ar isca în apele
române şi se ştie îndealtmintrelea că Austria a renunţat la această pretenţie. În realitate guvernul român se arată
îndestul de conciliant; nu este el acela care respinge fără discuţie un aranjament care consacră principiul egalităţii