Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

să dea orice, şi Dunăre, şi Basarabie , şi Moldovă, şi Oltenie ; c-un cuvânt — tot, numai bugetul să le rămâie la
îndemână şi moşiile statului să le arendeze pe nimic şi păsuiţi să fie. Idealul statului român nu este dezvoltarea
poporului românesc, ci prefacerea visteriei într-un spital de nevolnici etnici şi intelectuali; tot ce nu se poate hrăni peste
Dunăre cu meşteşug cinstit să fie avizat la bugetul Ţării româneşti.
De aceea comedie va fi retragerea d-lui I. Brătianu, precum de comedie sunt protestaţiunile ,,Românului", de
vreme ce guvernul imperial ,,nu publică toate actele relative" în interesul bunei înţelegeri cu d. C. A. Rosetti.
Ciudată ţară!
În Germania naţia se pronunţă în contra celui mai mare om al ei, în contra aceluia care-a întemeiat puterea şi
mărirea ei, unitatea ei şi un viitor ale cărui margini nu sunt de prevăzut, numai din cauză că naţiei nu-i plac unele din
vederile economice ale cancelarului. La noi un guvern cedează o bucată de ţară, cumpără cu 60 la sută hârtii ce făceau
20 la sută, îngreuie în cinci ani bugetul cheltuielelor cu 40 la sută, e pe cale de-a ceda drepturile suverane ale ţării pe
Dunăre, şi nimeni nu se găseşte care să-i zică ceva. Gazetele scriu şi asta e tot. Nu e nici o putere în stat care să se opuie
acestei politici de precupeţire de hotare. Frinee politice fără convingeri, fără tărie morală, se sulemenesc prin gazete şişi
fac sprâncene , ca să le crează lumea tinere şi virtuoase , pe când în realitate şi pe ascuns sunt înţelese demult cu
adversarii naturali ai acestei ţări ca să-i puie capăt în toate cele. Astfel se sulemeneşte ,,Pseudo — Românul" în toate
zilele în cestiunea dunăreană, pe când lucrurile sunt puse la cale de-un an şi mai bine, pe când toată greutatea este: de-a
amăgi ţara ce pretind că e a lor.
[6 noiembrie 1881]
[„«JOURNAL DES DEBATS» SCRIE..."]
,,Journal des débats" scrie următoarele în privirea cestiunii Dunării:
Declaraţiunile făcute de d. de Kallay asupra cestiunii Dunării au mişcat adânc opiniunea publică din România. D. de Kallay
a zis în adevăr că cestiunea va fi rezolvată în conformitate cu spiritul Tractatului de la Berlin şi prin aceasta chiar a lăsat câmp
deschis interpretaţiunilor celor mai diverse şi mai contrazicătoare. Românii pretind, nu fără oarecare aparenţă de cuvânt , că,
politica austriacă n-are altă fiinţă decât de-a izola de Europa micile state vecine şi de-a le atrage de bunăvoie ori cu sila în orbita
austriacă, astfel încât ele să fie reduse aproape la starea de state vasale; toate aceste, fireşte, sub vălul Tractatului de la Berlin.
Dar de-o fi Serbia, dar Bulgaria, dar România, scopul este acelaşi, oricât de deosebite ar fi procederile. Serbia a încercat a
se împotrivi ; dar în curând s-a încredinţat că puterile ei nu-i permit să se opuie şi s-a închinat. România e într-o situaţie deosebită,
care - ar putea părea mai bună.
Nu s-a admis în adevăr că libertatea de navigaţiune pe Dunăre constituie un interes european şi nu e România în drept de-a
aştepta un sprijin care i-a lipsit Serbiei
Pân - acuma acest sprijin nu i s-a refuzat şi Austria a găsit în Comisia dunăreană o piedecă la pretenţiunile sale. Dar există
teama în Bucureşti că nu va fi totdauna astfel şi că 'ntr-un timp mai mult ori mai puţin depărtat România se va găsi izolată şi nu va
mai putea să aştepte nici un sprijin.
Sunt în adevăr câteva cuvinte ale contelui Andrassy, rostite în una din şedinţele delegaţiunii ungureşti, cari sunt din cele
mai caracteristice şi n-au putut să fie tocmai plăcute românilor. ,,E cu putinţă — a zis contele ca interesele şovinismului român să
se îndrepte în contra, noastră, dar interesele României înseşi sunt identice cu ale noastre. De când România a devenit stat
independent şi de când nu. se mai bucură de protecţiunea Europei, acest regat are mai mult decât oricât trebuinţa de-a se înţelege
cu noi."
Vorbind astfel, contele Andrassy a esprimat desigur un adevăr politic care are trecere astăzi la Viena şi mai cu seamă la
Pesta. Dar e cu neputinţă să nu atingă adânc sentimentul naţional al mai marei majorităţi a românilor şi, precum observă aproape
unanimitatea presei române, acuzarea de ,,şovinism " este cu atât mai stranie cu cât vine de la un maghiar, de la reprezentantul
naţiunii celei mai şoviniste ce există în lume.
Dar mai important pentru români este că li se declară că recunoaşterea independenţei lor i-a lipsit de protecţiunea Europei.
Astfel n-a fost îndeajuns pentru ei de a consimţi la cele mai dureroase şi mai primejdioase sacrificii, de-a fi primit toate condiţiile ce
i-a plăcut Europei de-a le impune pentru a-i proclama în sfârşit demni de independenţă. Acum ea nu vrea să-i mai cunoască şi i-ar
lăsa espuşi !a întreprinderile vecinilor lor. Pe de altă parte poate politica austriacă să se resigneze de-a fi fără înrâurire la
Bucureşti Învederat că nu. Destinele nouă ale Austriei o pun în necesitatea de a-şi asigura marile căi strategice şi comerciale ale
Orientului. Aceste căi sunt în număr de două, calea Salonicului şi a Dunării. Ea nu poate permite ca una sau alta să fie amerinţate
în coastă, nici prin urmare ca o altă înrâurire decât a sa să fie precumpănitoare ÎN România. Dar această înrâurire poate să se
exercite altfel decât într-un mod despotic. Ea poate fi blândă şi chiar binefăcătoare, Se pare însă că, la Bucureşti, nu se aşteaptă