Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

formează aproape jumătatea poporului românesc. Luându-se din calea acestui element piedicele artificiale ce se opun
dezvoltării lui intelectuale şi economice, dându-i-se liniştea necesară pentru a se ocupa, precum înclină, cu negoţul şi
industria, Austria ar înceta de-a fi pentru noi o putere atât de străină precum este astăzi.
Alte tratări se pot face c-un stat când am avea a schimba grâul nostru pe obiecte industriale produse de românii
învecinaţi; alta e situaţia când avem a trata cu un stat străin, în care elementul românesc e persecutat şi pus în neputinţa
de-a lucra împreună cu noi la opera comună de întregire economică. Nu la cuceriri gândim , şi nici putem gândi la ele.
Dar gândim la emanciparea materială şi morală a poporului românesc de pretutindenea şi când conaţionalii noştri de
peste Carpaţi n-ar fi împiedecaţi, prin şicane politice ungureşti proprii a irita o conştiinţă cât de blândă , de-a munci în
linişte pentru ei, poate că cestiunea dunăreană nici ar exista.
[5 noiembrie 1881]
[„CESTIUNEA DUNĂRII..."]
Cestiunea Dunării preocupă aproape esclusiv jurnalistica noastră, şi nu fără cuvânt . Nu numai interesul practic
al navigaţiunii pe Dunăre e în joc, deşi acesta ar fi îndeajuns pentru ca să justifice preocupaţiunile. Deja pe Dunărea de
Jos bandiera română fâlfâie pe câteva sute de vase cari fac concurenţă ,,Societăţii privilegiate".
Nu români sunt aceia cari pun bandiera română, de vreme ce poporul nostru, originar din munţi, n-a avut contact
cu marea şi cu Dunărea decât în epoca sa eroică, în epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel
Mare, Domni stăpânitori de la munte şi pân-la marea cea mare, cum se întitulau ei.
Pierzând încă din secolul al Xv-lea şi al Xvi-lea cetăţile de pe Dunăre cătră atotputernicia otomană, coloniile
genoveze şi veneţiane cari se formaseră , sub sceptrul protector al voivozilor români, la Moncastro (Cetatea Albă), la
Proilabum (Brăila) şi la San-giorgio (Giurgiu), au încetat de-a fi româneşti, negoţul nostru a trebuit să dea îndărăt şi să
dispară.
Cine deschide cronicele vede lesne că lupta îndrăzneaţă între Domnii români şi turci au fost purtată pentru
cetăţile de pe Dunăre şi de la gura Nistrului, că, din momentul în cari aceste cetăţi au fost luate de covârşitoarea putere
otomană, ţările înşile şi-au închinat steagul înaintea sultanilor şi au încăput sub suzeranitatea otomană. Precum în evul
mediu erau itailani aceia cari purtau bandiera română pe vasele lor, tot astfel astăzi negustori de naţionalităţi foarte
deosebite pun bandiera noastră ca semn distinctiv de concurenţă cu Societatea austriacă. Fiindcă interesele decid
adeseori cetăţenia de stat a oamenilor, mişcarea aceasta ar fi avut rezultatul că, din opoziţie în contra puterei economice
austriace, s-ar fi creat cu încetul o marină română.
Se vede că nu asta a fost intenţia guvernului român. D. Boerescu, edificat bunăoră de starea escelentă a
conaţionalilor noştri din Ardeal, s-a convins că prieteni mai buni decât pe unguri românul nu mai are şi din consideraţia
aceasta a admis şi Comisiunea Mixtă şi prezidenţia Austriei în Comisiune; ba, ce e mai mult, au convins până şi pe d-
nii Rosetti — Brătianu despre sinceritatea şi amicabilitatea d-lui conte Andrassy.
Legăturile între monarhie şi guvernul român a devenit atât de intime încât răposatul baron Haymerle nu găsea de
recomandat, ca model de realaţiuni prietenoase , decât pe cele întreţinute cu România; iar Ministeriul Afacerilor Străine
din Viena merge cu gingăşia atât de departe încât declară că, în interesul mănţinerii bunei înţelegeri, guvernul imperial
e constrâns să nu publice toate actele relative la cestiunea Dunării. „Românul", înţelegând că nu se mai poate ascunde
după deget, a insinuat c-un cusur subţire, că M. Sa Regele, în călătoria sa prin Europa, ar fi luat angajamentele
privitoare la Dunăre într-un timp în care opoziţiunea amăgită contesta acestei călătorii orice semnificare politică.
Daca în România n-am fi pierdut deprinderea mirării , daca la noi n-ar fi toate cu putinţă, am găsi că e revoltător
de-a vedea presa guvernamentală polemizând şi protest\nd în contra pretenţiunilor austriace, pe când în fond cestiunea e
regulată. Acest joc de cărţi măsluite, pentru a amăgi opinia publică, e de-a dreptul nedemn.
Dar am pierdut demult deprinderea de a ne mai mira de ceva. Interesul pungii şi stomacului câtorva sute de
paraziţi bugetari de provenienţă din câteşipatru colţurile lumii determină soarta economică şi politică a poporului
românesc. Precum pensiile reversibile şi recompensele naţionale ale patrioţilor cu moţ se iau din fondul nefericiţilor
pensionari cari au servit cîte 30 de ani statul, din fondul văduvei şi orfanului , pentru a garnisi pivniţi patriotice cu
vinuri străine, tot astfel rămânerea la putere şi îngrăşarea sistematică a partidului Gianilor şi Pherekyzilor se face în
socoteala viitorului politic şi economic al naţionalităţii române. Pentru a rămânea la putere sunt în stare să facă orice şi