Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

[„ÎN SCRISOAREA A ZECEA ..."]
În Scrisoarea a zecea adresată d-lui V. Alecsandri şi publicată în ,,Convorbiri" d. Ion Ghica intercalează o
întreagă teorie a egalităţii. Opiniile moderate ale autorului, stilul său românesc şi îngrijit, împrejurarea că multe din
observaţiile sale sunt în acord cu observaţiile noastre din studiile de ordine etnografică şi socială ne îndeamnă a ne lua
libertatea să reproducem articolul după revista literară din Iaşi.
[13 septembrie 1881]
MÂNĂSTIRE ÎNCHINATE
Citim în ,,Politische Correspondenz":
Iată analiza notei circulare prin care Poarta apelează la intervenirea puterilor în afacerea bunurilor
mănăstireşti secularizate la 1864, supt domnia prinţului Cuza:
Nota turcească începe prin a reaminti protocolul no. XIII de la 30 iunie 1858 al Conferinţei din Paris, în care s-
a recomandat părţilor interesate ca într-un an de zile să se înţeleagă între ele şi, după expirarea acestui termen,
afacerea să se reguleze definitiv prin arbitraj . România — zice nota — a făcut iluzorie înţelegerea dorită şi curând în
urmă şi-a apropriat cu forţa veniturile bunurilor bisericeşti, iar după aceasta s-a întrunit la Constantinopol o
conferinţă a reprezentanţilor marilor puteri care a declarat actul arbitrar al prinţului Cuza de nul şi neavenit , luând şi
deciziunea ca România să păstreze separate veniturile respective. Spre acest scop ea a numit şi o anchetă. Guvernul
român a propus să înlocuiască Casa separată printr-un împrumut, numind un delegat, spre a prezenta comisiunei baza
juridică a reclamaţiunilor ei.
Curând după aceasta prinţul Cuza a fost deposedat şi conferinţa s-a dizolvat fără a fi ajuns la rezultat.
Guvernul român a continuat a întrebuinţa în folosul său exclusiv veniturile mănăstirilor şi unele moşii au fost chiar
vândute , cu tot protestul patriarhului ecumenic . Patriarhatul a prezentat Congresului din Berlin un memoriu şi
preşedintele a observat, cu consimţimântul înaltei Adunări, ca să se noteze în protocol că reprezentanţii puterilor au
să refereze guvernelor lor asupra obiectului.
La 1879 prinţul României, printr-o epistolă, a încurajat pe patriarhii Orientului să trimiţă împuterniciţi speciali
la Bucureşti, spre a se înţelege cu guvernul asupra bazei unei învoieli directe. S-au trimis delegaţi, însă d. Boerescu,
ministrul de externe de atunci, a declarat că, dacă mai există vreo neînţelegere, el poate negocia numai pe cale
diplomatică asupra acestei afaceri. În urma acestora, cererile patriarhilor ca Poarta să înceapă o acţiune diplomatică
au devenit tot mai stăruitoare şi guvernul imperial nu poate rămânea indiferent faţă cu lipsa şi pierderile mari la cari
sunt expuse necontenit institutele religioase de către guvernul român. Rezolva-
rea cestiunei nu se mai poate amâna . Au trecut mulţi ani de când Conferinţa din Paris a regulat marele proces al justiţiei
internaţionale. Şi Congresul din Berlin a sancţionat acest principiu. Deci guvernul imperial crede că nu rămâne altă cale de hotărît
decât calea arbitragiului , după ce nu se mai poate ajunge la un compromis.
Nici guvernul român nu va putea avea nimic contra, deoarece nici el nu contestă caracterul obligatoriu al unei asemenea
proceduri . În fine, Poarta ordonă reprezentanţilor săi să ceară de la guvernele respective de a însărcina pe reprezentanţii lor din
Bucureşti ca, în înţelegere cu reprezentanţii puterilor semnatare Tractatului din Berlin, să invite pe guvernul român de a-şi numi
arbitrarii săi, precum şi de a determina locul şi timpul tribunalului arbitral .
[13 septembrie 1881]