Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

echitatea ; astăzi dreptul pozitiv e indiferent faţă cu morala, el trebuie să fie corect în litera şi spiritul legii, fără a ţinea
seamă de echitate decât acolo unde-i este dictată. El nu mai este scientia rerum divinarum , căci nu stă în nici o legătură
cu religia, cu credinţele poporului, ci se mărgineşte la relaţii pur juridice, indiferente fiindu-i credinţele religioase ale
împricinaţilor .
Fiind însă o ştiinţă, e evident că nu alegătorii conduşi de Serurie pot să aleagă între omul de ştiinţă şi cel
ignorant, între judecătorul cu esperienţă şi cel neesperimentat şi că trebuie să existe norme obiective pentru numirea,
înaintarea, întemeiarea corpului judecătoresc.
Obiecţiunea principală a adversarilor inamovibilităţii a fost esprimată numai prin circumscrieri ; ei nu găseau
cuvântul cu care să însemneze ceea ce lipseşte justiţiei moderne.
Ei îmblau împrejurul espresiei fără a o găsi, fără a şti că ceea ce dreptul ca ştiinţă admite numai cum grano salis
este echitatea , prin care se distinge dreptul ca obicei. Dar echitatea presupune o altă organizare a societăţii. E evident
că cel mai echitabil judecător pentru cizmar e cizmarul , pentru argintar argintarul , pentru breslaş breasla. Dar această
justiţie a echităţii a existat pururea alături, paralel cu justiţia strictă, formală, a statului.
Fără o organizare analogă, în state întemeiate pe principiul egalităţii sociale nu mai e cu putinţă a se reveni la
judecători aleşi din breslaş pentru bresle şi nici la o altă specie de electivitate a judecătorului. Nu mai pomenim că toată
organizaţia veche presupune unitatea şi nestrămutarea credinţelor religioase, că comunitatea unei bresle forma, la noi
cel puţin, o enorie ; că legături cu totul de altă natură, religioase, de familie, de interese de breaslă uneau pe fiecare om
de-o comunitate de semeni de ai lui, că nimeni nu plutea ca frunza pe apă, avizat la propriile sale puteri, la propria sa
persoană.
Toate acestea au dispărut azi. Societatea omenească nu mai este un organism precum era înainte, ea este o masă
de indivizi, social egali, fără legături între ei, liberi a lucra şi a se mişca oricum vor voi.
Dar [î]ntr-o lume în care breslaşul nu judecă pe breslaş , ţăranul nu pe ţăran, într-o lume în care dreptul tuturor
au luat locul obiceielor juridice a fiecării clase e neapărat să-i judece omul de ştiinţă, omul care şi-a făcut din legile
codificate şi din aplicarea lor un studiu special, o misiune specială a vieţii.
[9 — 10 septembrie 1881]
[„UN CAZ CIUDAT..."]
Un caz ciudat, care ne aduce aminte de fatala teorie a contractului sinalagmatic stabilită de ,,Românul" la 1866,
s-a întâmplat în Austro-Ungaria. Un sublocotenent ungur, anume Göczel , întrebat fiind de superiorul său daca, în caz
de a se suspenda Constituţia maghiară, el s-ar lupta în contra celor ce s-ar opune suspensiunii , au răspuns „Nu". De-aci
un conflict aprig între unguri şi nemţi, o discuţie învrăjbită şi lipsită de urbanitate în contra superiorului care-a pus acea
întrebare şi în contra justiţiei militare, care în adevăr a degradat pe sublocotenent şi l-a scos din armată.
Cu toate acestea cazul nu ni se pare deloc susceptibil de controversă. Armata nici jură pe Constituţie, nici are a
ţine seamă de ea. Daca tocmai mănţinerea unei constituţii rele ar fi cauza unor adânci turburări cari să puie în pericol
existenţa statului chiar, e evident că suspensiunea ei pentru raţiuni de stat se impune de sine, mai cu seamă însă în
Austria, unde Constituţia n-a pornit din iniţiativa popoarelor, ci este o renunţare făcută de bunăvoie de Coroană în
favorul ideilor liberale şi — desigur fără intenţie — în defavorul naţionalităţilor mai mici, cari prin constituţionalism
sunt date în exploatarea exclusivă a politicianilor germano-evrei şi maghiari.
Un articol din foaia militară „Wehrzeitung " se şi rosteşte în înţelesul subordinaţiunii necondiţionate la ordinele
şefului suprem al armatei, care e împăratul. Iată ce zice organul militar:
Răspunsul sublocotenentului Göczel, că în anume împrejurări (deşi foarte neverisimile) ar călca subordinaţiunea , [î]l
face neapt pentru rangul de ofiţer. Subordinaţiunea este baza activităţii armatei. Acela care crede că ar fi posibil s-o calce un e
bun de ofiţer, Art. 66 din regulamentul de serviciu la care se provoacă Göczel nu se poate aplica la cazul prezent, pentru că acest
punct numai atunci dezleagă pe soldat de datoria subordinaţiunii când un ordin ar fi îndreptat clar şi pe faţă în contra îndatoririlor
impuse de jurământ , în contra binelui statului sau a serviciului sau daca ar cere o faptă oprită de legea penală.
Soldatul însă nu jură pe Constituţia ungurească şi nici pe altă Constituţie, ci numai Maiestăţii Sale supremului