Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

cei mai mulţi aderenţi în regat şi că e lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului României. E
politica cea mai comodă, cea care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai
lesne de înţeles de toţi.
Afară de asta ea mai lasă loc şi pentru rezervaţiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poţi
arunca în braţele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se-ntemeiază numai pe ipoteza
unei încordări între Austro-Ungaria şi Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia şi
Austro-Ungaria ar fi dispuse de-a se înţelege asupra unei împărţeli a României neutrale, garanţia în contra împărţelii
de fapt ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea
României nu. Dacă e vorba de-a se afla o garanţie a integrităţii teritoriului României în politica proprie a regatului,
atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci cu atît mai mult în alipirea făţisă cătră o monarhie sau cătră cealaltă, cătră
Rusia sau cătră Austro-Ungaria, căci numai o asemenea alipire scade pericolele unei înţelegeri pe deasupra corpului
şi existenţei României, care nu oferă nimic niciunuia din vecinii ei, ci caută a ţinea în eşec pe unul prin celalt.
Dacă s-ar fi recunoscut aceste în România, conform cu situaţia reală a lucrurilor, relaţiile cu Austro-Ungaria
s-ar fi pus demult pe o bază mai solidă şi mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor române, alegerea
între Rusia şi Austro-Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu ameninţă nici dezvoltarea naţională, nici cea
politică, nici cea liberală a României. S-a făcut modă în presa română de-a vorbi despre siluirea elementului roman
din Transilvania, despre terorismul naţiunii maghiare. Provocăm însă presa română de-a-face paralele cu Basarabia.
Se va vedea atunci daca poate fi vorba de deznaţionalizare în Transilvania, unde românii se-ntăresc pe zi ce merge,
sau în provinţia mărginaşă rusească, unde şcoalele lor se rusifică, unde preoţi şi mireni sînt traşi cu toţii pe acelasi
calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Şi daca în Ungaria am şi voi să facem propagandă, am
începe-o oriunde mai nainte de-a o începe la români, în care nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun,
panslavist.
Se pare chiar că în Ungaria s-a avut prea mult în vedere aceste consideraţiuni politice. Cu greu s-ar fi îngăduit
îndealtmintrelea actele numeroase de prezumpţiune politică şi de suprapreţuire naţională, precum le au manifestat
România în raporturile ei cu Austro-Ungaria. Multe i s-au trecut cu vederea României, bineştindu-se că, într-o situaţie
în adevăr serioasă şi primejduită, înrudirea şi conexitatea intereselor ei cu acele ale Austro-Ungariei vor aduce-o
totuşi în sfîrşit în partea acestei din urmă. Dar să nu prea păcătuiască în Bucureşti în direcţia aceasta. Daca vor
insista asupra neutralităţii, atunci putem insista şi noi în Austro-Ungaria asupra înţelegerii escelente cu Rusia, care ne
lasă loc liber pentru orice represalii şi, daca e necesar, chiar pentru mijloace mai energetice în contra României. Se
poate că România, într-o mare cestiune internaţională ca a Dunării, să fi putut dispune de alianţe pe cari monarhia să
nu le fi putut paraliza, dar în amănuntele relaţiunilor de toate zilele nu poate aştepta asemenea ajutor şi, daca e vorba
de şicane şi vexaţiuni, Austro-Ungaria le poate exercita mult mai bine şi mai cu greutate decît micul vecin. Că am
pierdut din respectul ce ni se cuvine, de la campania Dunării încoace, nu se poate tăgădui şi trebuie să se facă ceva
pentru restabilirea acestui respect.
Poate că reprezentaţiunile contelui Andrassy sînt suficiente. Daca nu — şi contele Andrassy nu mai e azi
ministru de esterne, autoritatea sa, oricît de mare, nu e decît aceea a unui om privat — daca nu, atunci credem că e
foarte cu cale de-a se repeta procedarea pe care baronul Haymerle au aplicat-o Serbiei. Tocmai pentru că Austro-
Ungaria nu vrea nimic pentru sine în Orient şi nu urmăreşte nici politica cuceririi de fapt, nici acea a subjugării
morale a cuiva, trebuie să caute cu atît mai mult ca numele ei să fie respectat, ca dezinteresarea ei să nu fie
confundată cu lipsa de voinţă, lealitatea şi corectitudinea politicei ei c-o neglorioasă slăbiciune.
[28 august 1881]