Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

în contra României. Dar de asta nici grijă n-au. În lipsă de argumente plauzibile, ele invocă un fapt de puţină
importanţă care s-a produs de curând la graniţa dintre cele două ţări.
Nu e ridicol — urmează foaia — de-a considera asemenea fapte minime ca un indiciu de ameninţări anexioniste române în
Transilvania Unele foi austro-ungare citează, spre a sprijini acuzaţiile lor, limbajul ostil monarhiei Habsburgilor a o seamă de
organe ale presei române.
Dar acestea n-ar putea răspunde reamintind ameninţările de cari gemeau foile austriace şi ungureşti cu ocazia cestiunii
Dunării Dacă presa română respinge cu viociune pretenţiile ce le crede de natură a compromite interesele legitime ale ţării în
această cestiune, e un cuvânt de-a acuza România că voieşte să-şi anexeze Transilvania
O acuzaţie şi mai fantastică încă a fost închipuită de unele gazete din Pesta, cari au pretins că generalul Ignatief ar cheltui
sume considerabile pentru a întreţine agitaţie între populaţiunile nemaghiare din Ungaria şi că guvernul unguresc au adresat
prefecţilor o circulară chemând atenţia lor asupra acestui fapt şi obligându-i de-a încunoştiinţa administraţia superioară îndată
ce vor descoperi urmele unei asemenea agitaţii.
„Daily Telegraph " în fine consacră asemenea câteva observaţiuni activităţii unei pretinse ,,Românii irredente".
Foaia engleză zice că agitaţia „Irredentei" e în adevăr de natură a produce nelinişte şi a cauza supărări autorităţilor
imperiale şi regale, dar că ea nu află simpatie deosebită nici între românii de dincoace nici între cei de dincolo de
Carpaţi şi că nici au fost învrednicită de aprobare sau sprijin din partea regelui Carol sau a consiliarilor pe care-i
onorează cu încrederea sa. Frica cronică şi fantastică de ţăranii români că într-o zi s-ar ridica şi s-ar răzbuna sângeros de
toate suferinţele şi de apăsarea ce-a avut a o suporta sub domnia maghiară, o frică care, de la memorabilul an 1848,
împle mica minoritate de maghiari în Transilvania cu spaimă şi îngijire şi a introdus o duşmănie şi oţărâre nenaturală
între cele două rase, ar fi încetat demult dacă în Pesta nu s-ar da ascultare ştirilor neroade iscate din când în când despre
introducerea pe ascuns de arme din Ţara Românească în Transilvania şi despre pretinse încercări a unor agenţi români
de-a isca o insurecţiune pentru scuturarea jugului maghiar. Guvernul maghiar însă dă o serioasă atenţie zgomotului van
al unor intriganţi obscuri , cari în ţara lor proprie nu au nici o însemnătate, precum şi intrigilor unei partide din România
compuse din patrioţi sanguinici şi din democraţi vicleni în serviciul Rusiei, al cărora scop constant e de-a împiedica o
apropiere francă şi sinceră între cel mai tânăr dintre regatele europene şi puternicul său vecin austro-ungar. Guvernul
din Pesta manifestă în privirea aceasta o nervozitate care, în împrejurările de azi, nu e la locul ei.
Ungaria s-ar fi pus pe un punct de vedere mult mai demn dacă ar fi primit sincer şi fără preocupare amenda onorabilă
oferită de România pentr-o neînsemnată împresurare de graniţă de care s-a făcut atâta zgomot în Pesta decât de-a insista ca
această afacere meschină să fie dată în seama unei comisii formale româno - ungare .
În unul din articolele sale polemice ,,Pesther-Lloyd" întreba ce-ar zice Anglia în cazul unei împresurări de
graniţă
Iată ce zice Anglia: Că ungurii şi presa neroadă redijată de jidani fac zgomot pentru nişte gogoriţe inventate de
ei înşii.
[21 august 1881]
[„RĂUL DE CĂPETENIE ..."]
Răul de căpetenie al organizării noastre sociale este posibilitatea ce se dă străinilor şi păturei de feneanţi,
grecotei, franţuziţi , bonjurişti , demagogi de-a exploata poporul sub o formă ori sub alta.
Asta e cheia tuturor relelor şi tuturor suferinţelor, acesta cuvântul cu care se dezleagă cimilitura putrejunii
sociale şi politice din România.
Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsueli ;
posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o
compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre.
E evident că averea nu se poate câştiga decât sau prin muncă directă, deci prin întrebuinţare de forţă musculară