Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

Bosniei, care se plănuise la Belgrad, era cât pe - aci Serbia să fie cucerită de turci. Înainte de a se sfârşi această
învingere se făcuse o încercare de a se transforma coroana princiară într-o coroană regală.
General Cernaieff, aventurosul şef panslavist căruia i se încredinţase conducerea armatei sârbeşti , a făcut să
se proclame de către armată în tabăra de la Alexinaţ ospodarul rebel rege al serbilor . Acesta era un experiment foarte
audacios , cu atât mai mult cu cât până atuncea armata sârbească nu-l justificase prin izbânzile sale şi nici prinţul nu
dăduse probe de vitejie în bătăile cele mici din văile de la Morava.
Ţăranii sfioşi şi nedisciplinaţi ai Landverului sîrbesc fură totdauna bătuţi de către veteranii lui Ahmed Eiub, şi
prinţul Milan s-a ţinut cu prudenţă de-o parte de la câmpul războiului.
În urma acestor împrejurări nenorocite, pompoasa proclamaţiune a Iui Cernaeff nu făcu, chiar la sârbi , decât
puţin efect. Ajunsă la cunoştinţa puterilor europene, majoritatea lor o considera poate în tăcere ca un eveniment
comic, iar pe faţă o dezproba . Diplomaţilor din Belgrad li se dete de către guvernele lor poruncă de-a face cunoscut
prinţului Milan, în expresiuni neîndoielnice , că încercarea din parte-i de - a - şi aroga o demnitate care nu este nici în
proporţie cu împrejurările sale, nici cu evenimentele de faţă, ar fi considerată de majoritatea puterilor garante cu cea
mai mare desplăcere şi chiar ar putea primejdui dinastia în persoana sa. La asemenea sfat, îmbrăcat cu nişte cuvinte
aşa de prevestitoare de nenorocire, nu s-a putut altfel răspunde decât supuindu-se . Aşa, esperimentul îndrăzneţ al lui
Cernaeff a căzut şi prinţul nu a cules nimic din aceasta decât o satisfacţiune foarte mărginită: de a fi interpelat cu
titlul de maiestate de către curtizanii săi şi de către nişte ofiţeri ruseşti adulatori , în timpul de vreo 14 zile.
Puţin după aceasta marea şi pestriţa beşică de săpun a rebeliunii sârbeşti se sparse cu desăvârşire prin
biruinţa care o repurtase la Djunis îndemânatecia comandantului şi vitejia ostaşilor otomani, şi regele, cu regalitatea
păţită la naştere, fu silit să ceară smerit mijlocirea Europei pentru a scăpa de soarta cu care-l ameninţa dreapta mânie
a suzeraniului său. Când victorioasele trupe turceşti se îndreptară spre capitală, gonind înainte-le ca lupul o turmă de
oi cetele pline de spaimă ale ţăranilor sârbi înarmaţi, Milan Obrenovici dovedi calitatea lăudabilă de a fi recunoscător
pentru graţiare şi se obligă îndată a fi liniştit pe viitor dacă i s-ar obţinea de la sultan să-i acorde păstrarea rangului
său princiar şi permisiunea de a-şi urma guvernarea în condiţiunile de mai înainte. El fu tratat mai generos decât
meritase . Puterile opriră braţul Turciei, ridicat pentru cea din urmă lovitură, şi Serbia scăpă cu bătaia. Nu câştigase ,
dar nu pierduse nimica. Devenise însă mai bogată în experienţă şi prin urmare mai băgătoare de seamă.
Se feriră aşadar de participarea la războiul ruso-turc, care izbucnise puţin după încheiarea păcii între Serbia şi
Poartă, şi abia la 12 decembre 1877 se făcu proclamaţia către sârbi , chemându-i la liberarea patriei, şi se declară
război Turciei. Răspunsul sultanului la această declaraţiune a fost destituirea principelui, acuma însă împrejurările
erau mult mai favorabile. Principele Milan, care se făcu acuma el însuşi comandant suprem al armatei, întâlni pe
calea sa numai rămăşiţe neînsemnate ale trupelor turceşti, şi până la armistiţiu, sfârşitul lui ianuarie 1878, luă cu
biruinţă Pirot , Niş şi o mare parte din Serbia veche. Prin pacea de la San Stefano şi prin Tractatul de la Berlin el
dobândi de la Poartă deplina independenţă şi o sporire însemnată a teritoriului său, după care lucru luă titlul
de ,,Alteţă ".
Dorinţele lui erau mai mari chiar atuncea, dar n-au fost satisfăcute în toată cuprinderea lor. Cu toate că
Congresul de la Berlin luă în seamă faptele împlinite în privinţa României, a Muntenegrului şi a Serbiei şi le acordă
părţi mari de pământ cari aparţinuseră până atunci Turciei , el se arată totuşi surd pentru dorinţele acestor ţări în
privinţa unei înălţări de rang a principilor lor. Manifestarea acestei trebuinţe adânc simţite părea a fi atuncea prea
timpurie . România, ca şi Serbia, primiră sfatul politicos de a fi moderaţi în privinţa numărului şi a
__________
1
Lacună în text.
însemnătăţii cererilor lor , a avea răbdare, mulţumindu-se deocamdată cu lucrurile foarte preţioase obţinute . Mai cu
seamă Serbia avea tot cuvântul pentru o asemenea moderaţiune . Partea ei de câştig a fost mare peste măsură în
comparaţie cu acţiunile sale în timpul războiului. România a adus jertfe mari de sânge şi bani; vitejia armatei sale a
contribuit în mod foarte esenţial la dărâmarea părţii celei mai mari a domniei turceşti în Europa. Serbia însă, precum
am mai spus-o, s-a ferit a-şi frige degetele la focul de război până la căderea Plevnei, cu toate că interesele sale nu
erau mai puţin în joc decât acele ale vecinului său mai întreprinzător şi mai fără teamă. Abia atuncea când , prin
puteri covârşitoare , se luase fortereţa de căpetenie a turcilor, principele Milan, având conştiinţa că nu se mai
hazardează nimica, se alie şi el cu ruşii şi românii, iar în ,,lupta de liberare" ce a urmat de atuncea nu şi-au pierdut
viaţa nici măcar o sută de fii ai principatului crescător de râmători . Când sârbii au fost dotaţi de areopagul de la
Berlin cu un mare adaos de pământ mănos se putea zice: Ei seceră unde n-au semănat.
Aceasta au uitat-o însă sârbii în pornirea lor spre vază şi însemnătate. Ei sunt hotărîţi a imita exemplul care li
l-a dat de curând România şi este probabil că li se va face pe voie. Se pare că este privit ca indiferent daca, în