Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

,,Am sosit în Iaşi în timpul nopţei şi am fost primit la barieră de către un oficier al principelui, care m-a condus în palatul
princiar. Sosind în Curtea acestuia, garda prezenta arma, cu care ocazie mi se păru curios că căpitanul comanda în limba nemţească.
Întrebând despre motivul acestui lucru, mi s-a răspuns că principele Tudor, care a trădat pe predecesorul lui în calitate de secretar
domnesc, punând mâna pe tron, de frică să nu paţă şi dânsul tot aşa a angajat un regiment nemţesc, făcând dintr-însul garda lui
personală".
Cronicarul, care după cum se vede ochea totul bine, descrie până la cele mai mici amănunte moravurile şi obiceiurile
moldovenilor, traiul lor, ba până şi aranjamentul lor. Deja atunci era în laşi în uz Scrânciobul , pe care cronicarul îl descrie cu
deamănuntul .
,,În urmă, principele Tudor a fost silit să părăsească ţara, refugindu-se la credincioşii lui amici, la suedezi . Senatul din
Stockholm l-a primit cu mare distincţiune, acordându-i în consideraţia înaltelor sale facultăţi spirituale o pensiune anuală şi
dându-i pentru locuinţă castelul de lângă Stettin. de unde întreţinea o corespondenţă statornică cu tatăl său, care trăia în Varşovia,
şi care corespondenţă trebuie să se afle în vreo arhivă rusească".
Din mici trăsături de caracter, pe care cronistul ştie să le grupeze cu dibăcie, ni se prezentă înaintea ochilor figura lui Tudor
în mod plastic . El ni se arată ca un om energic, care nu se sparie de nimic, care cuprinde cu ochiul sigur situaţia politică de atunci a
Europei şi care apoi nizuieşte a asigura Principatul în contra tuturor atacurilor prin întărirea puterilor militare. În privirea
vederilor sale filozofice de stoic, el şi în nenorocire a suportat cu statornicie soarta sa şi a ştiut să-şi păstreze până la momentul din
urmă sprintenia spirituală şi un interes viu pentru viaţa spirituală a timpului său.
Nu e nevoie, pentru cunoscător, a adăoga că aceste documente vorbesc de epoca de strălucită memorie a lui
Matei Basarab, când Ţara Românească avea 150000 de ostaşi, Moldova 120 000; o epocă pe care am invocat-o de
atâtea ori zilele trecute în discuţia noastră asupra deosebirilor de rasă din România.
În darea de seamă a foii germane s-a strecutat o eroare de nume. Nu Tudor Ştefan ci Ştefan Gheorghe [î]l
cheamă pe acel viteaz boier care-n înţelegere cu Matei Vodă răsturnase pe câtva timp pe Vasile Vodă Lupul, ca
pedeapsă pentru vrăjmăşia nejustificată a acestuia în contra bătrînului şi valorosului domn al Munteniei. Mai amintim
că există un portret xilografat excelent al lui Ştefan Gheorghe, din vremea lui, şi că, afară de Suedia, Parlamentul
Engliterei i-a votat asemenea o însemnată pensie.
[9 august 1881]
[„CE VOR MAGHIARII CU ALIAŢII LOR..."]
Ce vor maghiarii cu aliaţii lor evrei de la „Pesther-Lloyd" şi de la alte ziare oficioase cu tonul plin de necuviinţă
şi de venin pe care-l ţin faţă cu românii în genere, cu statul român îndeosebi Ploaia de invective căzute ca din senin din
nenumăratele foi ungureşti au ele vro raţiune suficientă, subiectivă măcar, sau sunt produsul căldurilor caniculare ale
acestei veri In asemenea caz se 'nţelege că gheaţa la cap şi dusă de apă rece sunt mijloace de înduplecare şi liniştire de
mai sigur efect decât raţionamentele; şi manifestaţiunile nepoliticoase şi nepolitice ale presei maghiare au nevoie mai
mult de un tratament solid hidro - terapeutic decât de argumente în contrariu logice sau . . . materiale.
Ciudată privelişte ne prezintă ţările de dincoace de Laita . O rasă puţin numeroasă, de 4 şi jumătate milioane, ca
cea maghiară, incultă, fără o dezvoltare intensivă a muncii naţionale, servă de pretext la o mulţime de cavaleri de
industrie, maghiarizaţi de curând , evrei, slovaci, nemţi ş.a. pentru a supune unui tratament barbar şi nelegiuit popoarele
Coroanei Ungariei, popoare în genere mai vechi pe acele teritorii decât rasa maghiară însăşi. Şi, când aceste popoare,
fie români, fie sârbi , fie alţii, nu vor să se lase a li jupi pielea şi a li se stâlci organele graiului cu nodurile dulcei limbi
ungureşti, atunci ţipete şi vaiete că se prăpădeşte patria lui Arpad, că e înaintea unui abiz.
Dar fie înaintea unui abiz. Ce mai pagubă! O formaţiune politică de poltroni şi de gură - cască mai puţin, iată
totul. Cu înlăturarea d-lor Ugron şi Bartha nu se desfiinţează nici popoarele Ungariei, nici brazda ei.
Zi cu zi li se substituie maghiarilor alte elemente, mai trainice şi mai muncitoare. Nu le-a rămas în realitate decât
privilegiul ce şi l-a creat de-a ocupa funcţiile publice;
încolo negoţul e 'n mâna evreilor şi a germanilor; institutele de credit, întreprinderile industriale, navigaţia sunt pe
mâinele străinilor; oraşele sunt populate de străini. Un vânt în schimbătoarea lume politică şi maghiarii părăsesc scena
mai săraci, mai ignoranţi, mai neputincioşi decum au intrat pe ea la 1866.