Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

Există şi de-atunci o oscilaţiune , o mutare a punctului de gravitaţie când asupra elementelor instinctiv naţionale,
când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestor din urmă.
Dar care-i semnul prin care se disting aceşti oameni neasimilaţi , de provenienţă transdanubiană , de
populaţiunea de rasă
Cerem a se constata aceasta în toate punctele. Noi zicem prin sterilitate fizică şi intelectuală. Sunt intelectuali şi
fizic sterpi, sunt catâri în toată privinţa. Sau nu produc copii defel sau produc stârpituri menite la o degenerare gradată
şi la stingere în generaţia a treia ori a patra. Constatăm apoi la ele simptome permanente de slăbiciune intelectuală. La
ei mintea e substituită prin viclenie. Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport
direct cu capacitatea de-a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca slăbiciune de caracter e de citat falsitatea .
Prietenoşi , lipindu-se şi măgulind pe oricine de care au trebuinţă, ei urăsc în realitate orice putere superioară, fie
intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudor şi a lui Cuza ar ilustra această teorie.
Oameni ce linguşeau a împărtăşi ideile acestor spirite cu totul lipsite de viclenie, nu aceia cari ar fi avut curajul
de-a li se opune pe faţă, îi trădează.
Dacă am cerceta originea ofiţerilor de gardă de la 11 fevruarie am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier
grec de la Botoşani şi urmărind toate numele.
Fără îndoială lupta aceasta e purtată în mod instinctiv, fără claritate de vederi, cu tendenţe elementare de
atracţiune şi repulsiune . Precum celţii Irlandei , deşi anglificaţi , simt dominaţiunea anglo-saxonă ca pe-o dominaţiune
străină de rasa şi înclinaţiunile lor, tot astfel poporul românesc simte instinctiv că e dominat de oameni cari se pretind
numai români, fără a fi, şi cari n-au nici milă de el, nici pricepere pentru geniul lui.
Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă.
[29 iulie 1881]
[„URMÂND DISCUŢIUNEA ..."]
Urmând discuţiunea asupra punctului stabilit în numărul de ieri , adică a deosebirei între români de rasă şi
pretinşi români de provenienţă incertă, ni se înlesneşte mult răspunsul la cestiunile ce ni le impune viaţa publică.
Vedem de exemplu în vremea lui Matei Basarab o creştere a populaţiei atât de repede încât ajunsese la numărul
ce-l are astăzi, adică la 3 milioane aproape numai în Muntenia.
Ca corelat al acestei dezvoltări vedem stabilindu-se definitiv o limbă literară comună întregei naţionalităţi
române, operă la care a concurs atât Teofan , mitropolitul Ardealului, cât şi Varlaam al Moldovei. O unitate ideală cel
puţin a răspânditului popor românesc plutea înaintea vederilor acelor venerabili bătrâni al căror curaj războinic nu avea
egal decât în curajul moral de-a dezlipi o dată pentru totdauna elementul etnic
al latinităţii din Orient de masele slave, turanice şi greceşti cari [le] încunjurau. Şi-n adevăr, daca citim documentul lui
Matei Basarab de la 1639, ne încredinţăm că el îşi pricepea misiunea lui istorică:
Doamne ! — zice el — veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mânile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cârciumări
Sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri, . . . oameni străini nouă, nu cu
legea (religia), ci cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele.
Iată o deosebire clară între lege şi rasă; între confesiune şi naţionalitate ! Apoi urmează zicând :
Întorcându - se Dumnezeu cu milă la această săracă de ţară, adusu-şi-au aminte de noi, Matei Basarab, şi ne-au adus din
ţări străine, de unde eram goniţi de străini şi pribegi de răul lor şi ne alease la domnia ţării şi ne ridică în Scaunul strămoşilor noştri.
Această reacţiune a elementului contra cotropirii de elemente introduse în mod clandestin în ţară, precum şi
redeşteptarea în genere, e în luptă însă cu elementele imigrate, cari ajung a stinge dinastia Basarabilor şi a introduce
domnia străină a fanarioţilor.
În scurt timp populaţia de trei milioane a Ţării Româneşti scade la 700 000, şi aceasta într-o mizerie nemaiauzită
.