Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

o deosebire între român şi român. Dar cum o fi Carada, Giani, Cariagdi, C.A. Rosetti, Pherekydis ş.a., românul de
oriunde începe a se simţi străin în ţara lui proprie şi, precum zice „Poşta", guvernul i se pare tot atât de străin ca cel
unguresc ardelenilor , ca cel muscălesc basarabienilor .
E un axiom în mecanică că efectul trebuie să fie egal cu cauza.
Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 ani. Abia la
1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei,
vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al
acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei româneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi
români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie , oricât ne-am sili, nu putem corci
stejar.
Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării
Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv,
cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească
neînţeleasă, mâni va fi poate organizaţia socială, poimâni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mâna
acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie
dacizat oarecum de acuma-nainte.
Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe
străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro - germană , vedem pârghiile cari - i ridică aşezate în
afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o
conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.
Naţia românească n-are de gând încă să instituie , pentru regularea acestui soi de stăpânitori , ordinul Sfintei
Cânepe spre a ridica la aceleaşi demnităţi pendente şi pe grecul Serurie şi pe grecul C.A. Rosetti şi pe bulgarul
Mihălescu şi toată seminţia dominantă.
Dar să nu desperăm .
Planta creşte la noi. Ar trebui numai nişte mâni vârtoase mocăneşti cari să ştie s-o întrebuinţeze. Apară ele în
Moldova, apară peste Olt ca-n vremea lui Tudor, naţia le-ar primi aşternându-le flori şi covoare pe drumuri, precum i le
aşternea lui Matei Basarab la intrarea în Tîrgovişte. Şi Matei Basarab, adormitul întru fericire, făcea un uz îmbelşugat
de această plantă , distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui.
Aşadar, încă o dată, distinguendum est.
Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările pe cari le locuieşte, popor cinstit, inimios ,
capabil de adevăr şi de patriotism.
Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă , un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din
amestecul scursăturilor orientale şi occidentale , incapabilă de adevăr şi de patriotism, rasa Caradalelor, pe care
moldovenii din eroare o numesc munteni.
Această teorie am espus-o în mai multe rânduri , dar „Românul s-a ferit de-a ne răspunde.
E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături şi pentru un
partid în care, la zece nume, afli abia unul românesc;
Cine va face lista funcţionarilor mai cu seamă înalţi, a pensionarilor , a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor
publice şi private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa cu
înlesnire că frânele stăpânirii reale a scăpat din mâna elementului autohton şi istoric şi a încăput pe mâni străine. Dar
acest din urmă element, această formaţiune hibridă se pretinde română Neapărat se pretinde, căci altmintrelea n-ar
avea pretext să stăpânească . Dar nu este încă şi nu are încă nici posibilitatea organică de-a fi română.
Nu tăgăduim că foarte numeroase elemente s-au asimilat pe deplin cu rasa română, dar acelea sunt intrate
demult, de-o sută, două, ba chiar de două sute cinzeci de ani.
Însă nu acestea domină, ci imigranţi proaspeţi, cari sunt abia în generaţia a doua, a căror limbă maternă era încă
străină şi cari s-au românizat, în privirea limbei, în şcoalele noastre.
Limba singură nu constituie însă naţionalitatea.
Calităţile morale şi intelectuale ale rasei au o însemnătate cu mult mai mare.
Dac - am încerca se determinăm exact timpul în care elementul autohton au învins pe cel imigrat, sau a fost
învins de el, am zice:
La 1700 învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă.
La 1821 începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitoare şi asimilând până la 1866.
La 11 fevruarie 1866 învinge din nou elementul imigrat.