Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

Marţian. Unul a murit asasinat pentru că reprezenta tradiţia în partea ei cea sănătoasă faţă cu înnoiturile descreierate ;
altul a murit pentru a nu vedea înstrăinându-se parte cu parte bunul şi toate puterile vitale ale moştenirii istorice a
poporului nostru.
Meritul consistă în escedentul valorii producţiunii peste consumaţiune.
Se va zice că am făcut mari progrese. Să presupunem aceasta fără a o admite. Aceste progrese sunt lipsite de
orice merit, căci au costat mult mai mult decât a produs, ba costă însăşi viaţa fizică a populaţiunilor.
Simulacre , forme goale ale culturei străine fără nici un fel de fond, beşici de săpun cari, plesnind, nimeni n-ar
simţi lipsa lor decât bugetofagii , iată progresul făcut! Nici instrumentele de muncă agricolă nu s-au îmbunătăţit, nici
meseriile vechi nu s-au perfecţionat , nici meseriaşii nu s-au înmulţit, nici din şcoli nu iese oameni practici şi capabili a
se hrăni fără ajutorul bugetului, nici clerul n-a înaintat pentru a substitui convingerea morală şi religioasă vechei şi
naivei credinţe dogmatice, nici literatura nu e superioară celei de la 1850, ci, din contra, inferioară, nici vrun progres se
vede în activitatea ştiinţifică. Plagiatori de texte străine fără sentiment de demnitate, iată cine ocupă catedrele
universitare, destinate iubirii dezinteresate de adevăr, setei de ştiinţă.
Dar acesta-i otelul patrioţilor de meserie şi a străinilor privit cu ochii noştri. Patria adevărată, patria lui Matei
Basarab e săracă şi ignorantă . Daca măcar sănătatea ei fizică şi morală n-ar fi adânc atinsă de corupţia păturilor de
populaţie străină şi semistrăină aşezate deasupră-i !
[20 mai 1881]
[„CÂND EPOCA PATRIOTISMULUI
DE PORUNCEALĂ ..."]
Când epoca patriotismului de porunceală va dispărea în întunericul veacului, precum se cuvine să ne aşteptăm,
când ramura bătută de unde a ilustrului poet va prinde adânci rădăcini şi la umbra ei s-o adăposti numai suflarea senină
a ţării legale, atunci generaţia timpului, deschizând cronica neamului la pagina veştejită consacrată individualităţilor
politice de neagră memorie, va ceti c-un sentiment amestecat de indignare şi amărăciune cam cele ce urmează:
În primăvara anului de la Hristos 1881 se păru că şi elementele naturii pactizară cu silinţele ce-şi dădeau puţinii
bărbaţi cu simţimente naţionale care reuşiseră ca reprezintanţi ai naţiunii a esercita un control asupra guvernanţilor şi a
le dovedi degradarea morală a administraţiunii. — Ploi torenţiale şi continue dăsfundară pământul ; semănăturile
suferiră mult; comunicaţiile se întrerupseră ; terasamentele drumurilor de ferate dederă pe faţă o dată mai mult
slăbiciunea cu care se construiseră ; tunele se surpară ; multe poduri fură luate de apă, comerţul, şi cu dânsul toate
ramurile de activitate ale ţărei, căzură într-o piroteală generală. — Şi chiar aşa trebuia să se întâmple , căci nimic din
toate acestea nu erea ceva anormal, ci consecuenţa inevitabilă a administraţiunii de pe atunci.
Toţi aveau conştiinţă de necesitatea de a se repara şi consolida linia ferată. — Pentru aceasta douăzeci milioane
lei fură acordate guvernului. Cu toată destinaţiunea categorică trecută în legea prin care se încuviinţă creditul, nimic
pentru ameliorarea liniei nu se lucră. Ceva se făcu: banii se cheltuiră . Trecură luni, trecu un an, ziarele protestară , se
ceru de deputaţii independinţi prezintarea socotelilor; la toate se răspunse cu amânări cărora le da concurs mutismul
obicinuit al gazetei oficioase de pe atunci.
La întrebarea continuu repetată : ,,Ce se făcuse cu acele 20 milioane" publicistica independentă era unanimă în a
răspunde: ,,S-au cheltuit de miniştri în risipe inutile şi în daruri deghizate", însă vocea acesteia era acoperită de
zgomotul asurzitor al declasaţilor plătiţi din iubitul buget proporţional cu insultele şi vociferările lor.
Alături cu sleirea resurselor , prestigiul ţării faţă cu pretenţiunile bancherilor străini devenise mai umilitor decât
al unui bătrân prodig sau fanfaron desculţ. Se văzu atunci, fapt unic în istoria statelor independente, milioanele
Regatului român secuestrate la Berlin de către un sindicat de bancheri lacomi şi perfizi . Guvernul, care profita de toate
ocaziunile spre a se tămâia cu gloria fictivă a întemeierii creditului, căzu la învoială cu samsarii nemulţămiţi şi se oferi
a le asigura pe 40 ani un procent cu mult superior taxei medii cu care atunci se cotau efectele statului.
Noi plătim şi azi cu greutatea aurului slăbiciunea controlului părinţilor noştri: da, părinţii noştri au fost vinovaţi,
ei au permis ca nişte financiari improvizaţi să dispună după plac de viitorul generaţiilor de azi; da, ei au îngăduit ca
nişte datorii ce espirau peste 10 — 20 ani să le preschimbe în altele, superioare şi în procent, şi în capital, şi în durată.
Voi, iubiţi lectori de astăzi, munciţi ca să plătiţi indolenţa autorilor voştri de acum 30 ani; ca să răsplătiţi osanalele
cântate pe altarul bugetului acoperit cu fiţuici emise pe termen fix şi perpetuate în urmă ad infinitum de cei ce siliţi erau
în situaţiuni să arate că evaluările înflate întrec c-o pătrime încasările, iar în ziare înălţau până la ceruri prosperitatea
financiară. Dacă de mizeriele acestea ar fi suferit numai predecesorii noştri ne-am mulţămi să controlăm că a fost un