Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

Grecia actuală numără puţini români în partea superioară a râului Aspropotamos ; masa lor principală, ocupată cu
cultura vitelor, e aşezată mai la nord de acest râu pe o fâşie de pământ ce cuprinde poalele de sud ale Pindului şi ajunge pân'la
Castoria , îngrămădită între greci, bulgari şi albaneji. Oaze româneşti mai mari se află în şesul Musakia , în ţinuturile Berat ,
Pekin , Elbassan şi Cavaia , colonii însă se află aproape în toate oraşele tesalo - albanezo - macedonice ; elita negustorilor
acestor oraşe e de naţionalitate română.
În Tracia românii sunt în mici oaze lângă Rodope , la Perchtera , Talar-bazargic ş.a.m.d., în Istria austriacă sunt între
Monte-maggiore şi lacul Cespiti ; în Bosnia la Sovig lângă Tusla ; împrăştiaţi însă se află în toate emporiile , în Panciova,
Belgrad, Semlin, Neoplanta , Pesta, Viena ş.a.m.d.
E greu de-a determina numărul macedoromânilor, căci stă rău statistica în Turcia. Poucqueville crede că în Grecia sunt 11
000, în partea Pindului 70000, Leake numără 500 de sate româneşti numai în Epir , Tesalia şi Macedonia.
Numărul total al macedoromânilor, după datele mele, care se vor, fi apropiind de adevăr, e cred de 500000 do suflete, adică
1/15 a totalităţii poporului românesc, numărând , pe toţi din triunghiul iliric şi pe cei împrăştiaţi prin Austria.
E interesant a constata că dacoromânii, pe unde trăiesc între rase străine, câştigă mereu teren în socoteala vecinilor lor, pe
când fraţii lor macedoneni pierd, mai cu seamă în secolul nostru, prin grecizare , un proces care va înceta poate în urma deşteptării
conştiinţei lor naţionale.
Daca macedoromânii ar fi atât de numeroşi ca bulgarii sau ca grecii măcar, ieşirea lor din pasivitatea de pân - acuma n-
ar rămânea , fără influenţă asupra cartei viitoare a Europei orientale. Dar, numeric slabi, ei vor fi, cu toate calităţile escelente, o
figură de eşec secundară în mâna diplomaţilor speculativi , pentru ca din când în când să fie opuşi planurilor de întindere ale
grecilor şi ale bulgarilor.
[9 mai 1881]
[„ERA UN OBICEI ÎNAINTE ..."]
Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mănăstiri şi
să treacă, într-o reflecţie de zile întregi, în revistă trecutul ţării şi al strămoşilor, ca, faţă cu zgomotul asurzitor al
actualităţii, să-şi deschiză urechea sufletească în linişte şi în tăcere legendei trecutului. Există încă în manuscris o carte
românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfăţişări din viaţa trecutului cât şi
norme de virtute şi înţelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui Domn în zilele vechi, care împreuna în el adeseori
toată răspunderea şi toată suveranitatea naţională, şi ei erau prea buni creştini şi prea buni patrioţi pentru ca mărimea
misiunii lor pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros.
Astăzi naţiunile şi-au reluat suveranitatea, demosul cu clasele lui diferite, cu grupurile lui de interese determină
viaţa publică; suveranul e mai mult un regulator al mecanismului statului, nu un suprem element de control.
Demosul este însă adeseori un suveran nestatornic, inesperient , lesne crezător ; preocupaţiuni zilnice şi
absorbirea vieţii lui într-un vecinic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia
prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate , prin expediente factice, îl fac adesea impropriu de a gândi mai adânc
asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr. De aceea e bine daca ochi
sobri , cari disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, [î ]i atrag atenţia asupra acestui din urmă, pe
când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice.
Daca dar, în ajunul frumoasei serbări de încoronare , lăsăm tonul polemic de o parte, totuşi lucrurile ce ne vin în
minte nu este partea decorativă cu care se încheie era de la 1859 şi până astăzi, ci fondul acestei ere.
Nu trebuie să ne scape din vedere, zice d. Aurelian în scrierea Ţara noastră, că de la 1859, adecă de când am intrat într-o eră,
nouă politică şi socială, cheltuielile şi veniturile s-au urcat într-un mod foarte simţitor; în adevăr veniturile statului erau de 29 388 512
lei în anul 1859, iar în anul 1876 se urcaseră la 90 354 614 lei, prin urmare se întreiseră . Cheltuielile în 1859 se suiau la 29 911 844,
iar în 1876 ajunseseră la suma de 110 423 904 lei, adecă se împătriseră . În acelaşi interval datoria statului s-a sporit cu una sută
şasezeci şi şase de ori; şi-n adevăr în 1859 statul datorea 2820 117 lei, iar în 1876 suma datorită se suie la 468 677 730.
la sută.
Astăzi datoria publică e şi mai mare, cheltuielile şi mai mari. Acestea au crescut în cei din urmă cinci ani cu 34
Cifrele au avantajul de a prezenta scheletul unei situaţiuni . Oricât de seducătoare ar fi hainele ce se aruncă