Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

Nu vom discuta cu ,,Românul" principii fundamentale de politică de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e
foarte mare şi întreaga manieră de a privi stat şi societate ne sunt deosebite. „Românul" şi liberalii în genere îşi
închipuiesc că statul e rezultatul unui con -
tract sinalagmatic , a unei convenţiuni stabilite între cetăţenii lui. Noi credem, din contra, că el e un product al naturii,
că, asemenea unui copac din pădure, [î ]şi are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricărui organism îşi are evoluţiunea
sa. Făcând paralele între istoria deosebitelor state antice şi moderne ne-am convins că popoarele acelea au avut
privilegiul de-a imprima universului întreg caracterul lor, armele şi inteligenţa lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în
mod firesc ferite şi de demagogie şi de despotism şi că forma cea mai normală şi mai sănătoasă a dezvoltării unei
societăţi omeneşti este oligarhia.
Mahiavelli însuşi, acest adânc cunoscător al naturii omeneşti în părţile ei rele ca şi în cele bune, daca aprobă, in
usum Delphini sau mai bine în interesul unităţii Italiei, despotismul Casei de Borgia , pe de altă parte recunoaşte
oligarhiei o putere de rezistenţă contra agenţilor discompunerii pe care n-o are nici o altă formă. Un monarh poate fi
foarte puternic, dar, izbit cu toată puterea şi bătut într-un punct, împărăţia se clatină. Statul demagogic e prea dominat
de mici interese zilnice şi personale, el e condamnat de-a fi slab înlăuntru şi-n afară şi, daca prin puterea inerţiei , a
obiceiului contractat de sute de ani, el continuă a merge câtva timp oarecum de la sine, vine o zi în care el nu rezistă
discompunerii . Mărimile lui improvizate şi fără tradiţii, meschine, interesate, ambiţioase n-au întru nimic a specula
interesele publice, a trăda chiar patria lor în mâni străine. Între oligarhi se va găsi un trădător sau doi, dar ei vor fi
totdeauna neutralizaţi şi zdrobiţi de clasa lor proprie, care nu va îngădui ca, prin ajutor străin, unul dintre ei să se ridice
asupra tuturor.
Noi nu zicem aci că poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor lui. Din contra, nicicând libertăţile publice
nu sunt mai vii, mai puternic simţite, practicate cu mai mult interes de binele comun de către toţi cetăţenii decât tocmai
sub oligarhie. Dovadă viaţa din comiţiile Romei, viaţa politică, sobră în orice punct, în comună şi în comitat în Anglia.
Dar sunt cestiuni de politică generală, de război sau pace, de întinse şi mari reforme sociale a căror realizare determină
epoce întregi ale istoriei cari nu sunt , nu pot fi puse la cale în comiţii de omul ocupat cu munca zilnică şi cu interesele
zilnice.
În state demagogice se formează, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasă de politiciani, de patrioţi de meserie,
fără trecut, fără tradiţii, cari fac din politică o speculă, un mijloc de trai; în statul oligarhic există o clasă de oameni cari
ab antiquo are sarcina de-a împăca formele trecutului cu exigenţele viitorului, asigurând statului continuitatea de
dezvoltare, ferindu 'l de sărituri şi de întreprinderi aventuroase şi înlăuntru şi în afară. În Senatul Romei putem urmări
modul în care se creau legile romane. Străbunul propunea reforma, bunul o susţinea în acelaşi Senat, tatăl întrunea deja
o mare minoritate, abia fiul o vedea realizată . Trei generaţii treceau până să se voteze o reformă, care apoi intra în
adevăr in succum et sanguinem . La noi lucrurile se traduc din franţuzeşte într-o noapte şi sunt votate a doua zi cu
drumul de fier. De aceea tâmpirea cu care ele se votează, de aceea lipsa de încredere în eficacitatea lor, de aceea multe
legi sunt născute moarte, Despre o viaţă şi evoluţiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorbă.
Noi nu zicem că statul român e menit a ajunge vreodată acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvoltă, din
nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renunţând la maniera lor de-a fi, la signatura existenţei
lor. Sunt cristalizaţiuni imperfecte pe lângă câteva cristale perfecte pe cari le prezintă istoria. Asta e chiar deosebirea
între naţii mici, fără simţ istoric, şi naţiile mari, c-un profund simţ istoric şi c-un mare viitor.
Despre refacerea unei oligarhii istorice pe care ne-o atribuie „Românul" nu poate fi nici vorbă.
Inamici ai frazei şi ai oricării formaţiuni factice şi improvizate , noi vedem foarte bine, mai bine decât
,,Românul" poate, imposibilitatea unei asemenea refaceri şi e un act de rea credinţă de-a ne atribui că voim ceea ce noi
înşine ştim că este cu neputinţă.
Cu toate acestea urmările domniei declasaţilor sunt evidente. Populaţia, şi tocmai populaţia producătoare, scade
de la 1864 încoace în proporţii înspăimântătoare , dar ceea
ce e mai trist sunt cauzele acestei scăderi, cauze adânci economice şi sociale cari fac ca însuşi sâmburul naţionalităţii,
rasa să degenereze . S-a observat de către medicii de regimente că statura oamenilor scade, că aptitudinile lor fizice şi
morale degenerează, şi această din urmă împrejurare e mai tristă decât toate celelalte. Nu mai e nevoie a adăuga că
aceste rezultate sunt a se atribui şi sărăciei şi urmărilor ei morale, decăderii vieţii de familie, viciilor. Un prefect roşu, d.
Vidraşcu, a descris aceste stări de lucruri în colori crude, dar adevărate din nenorocire. Nu noi singuri o zicem aceasta,
sunt roşii cari o zic. D. Aurelian constată că facem drumuri de fier, şcoli etc., dar că în acelaşi moment suntem
suplantaţi de străinii ce imigrează , că suntem ca omul care munceşte pentru străini de vreme ce el sau nu va avea copii,
sau copiii lui se vor stinge. Daca ,,Românul" crede că moartea, pieirea fizică a neamului românesc nu este o ironizare