Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

muls. Din momentul însă ce l-am vedea reintrînd în cercul vicios pe care l-a părăsit, din momentul ce-ar reintra în
complicitate cu oamenii pensiilor reversibile, ale cumulului, nepotismului şi altor virtuţi, oricine ar pierde şi această din
urmă iluzie pe care a lunecat a o avea pentru d. Ion Brătianu. Atunci am crede că nu s-a retras decît pentru a se dezbăra
de o serie de procopsiţi şi pentru a se întoarce c-o altă serie, pe care s-o procopsească de acum înainte. Faza de
reapropiare a d-lui I. Brătianu de partidul său e o dovadă de slăbiciune totală. Pentru opoziţie această reapropiare e
favorabilă, căci partidul roşu, fiind în ajunul discompunerii lui, ar atrage în cădere-i şi pe şeful lui, care se retrăsese
tocmai la timp pentru a nu-i împărtăşi soarta. Daca voieşte s-o împărtăşească desigur paguba nu va fi a opoziţiei.
[2 — 3 mai 1881]
[„NOUL MINISTERIU REGAL...]
Noul ministeriu regal, atît de bogat în asigurări monarhice, precum şi declaraţiunile reiterate ale partidului liberal
că şi-a schimbat cu totul vederile în privirea idealului politic de constituire a statului român, renunţarea acestui partid la
ideile republicane şi la veleităţile antidinastice ne-a făcut să răsfoim puţin amintirile unui trecut recent încă şi să
reproducem articolul de mai la vale, îndreptat în contra unei scrieri a d-lui baron Erdmann de Hahn, publicată în
ziarul ,,Politik" din Praga. Azi d. baron, ocupînd fotoliul de întîi ministru de finanţe al regatului, la care s-a recomandat
prin vestitul memoriu privitor la întemeiarea succesiunii la tron, va fi interesant poate a compara fazele prin care a
trecut un om de stat pentru a ajunge de la un aprig antidinasticism la stadiul unui călduros susţiitor al ilustrei Case de
Hohenzollern pe tronul lui Mircea cel Mare si al lui Ştefan cel Sfînt.
[4 — 5 mai 1881]
[„SĂ DISCUTĂM CU «ROMÂNUL»... "]
Să discutăm cu „Românul" lucruri elementare pentru orice cunoscător al istoriei, să-i facem abecedarul
istoriografiei sau fiziologiei statului Ar fi o misiune de două ori ingrată, întâi pentru că oamenii cu cari discutăm, fie
oricât de deştepţi, nu vor găsi în reminiscenţele celor patru clase primare şi a unui curs de violoncel elemente îndestule
pentru a ne înţelege, apoi pentru că, coborându-ne noi chiar la nivelul lor intelectual şi copilărindu-ne mintea ca s-o
punem pe o treaptă egală cu a lor, totuşi n-ar voi să înţeleagă, pentru că nu e în interesul lor să înţeleagă.
Într-o discuţie cu totul teoretică spusesem, de exemplu, că aristocraţia adevărată are un rol esenţial în viaţa unui
stat. Aceasta am spus-o bazaţi pe cele mai strălucite exemple din istorie. Avem Roma, Anglia actuală, republica
Veneţiei, Olanda ş.a.
Din această teorie susţinută în genere ,,Românul" ne atribuie in specie că pentru România voim domnia unei
oligarhii aristocratice , deşi tot organul ilustrului Costinescu are imprudenţa de-a cita condiţiile ce le credem noi
neapărate pentru existenţa unei aristocraţii adevărate. Se cere a fi istorică am zis noi. Poate însă exista o aristocraţie
istorică într-o ţară în care, cu indignare şi ruşine trebuie s-o spunem, un străin ca tatăl d-lui C. A. Rosetti a fost
asemenea boier După epoca vechilor fanarioţi, a Caradalelor, Gianiilor , Cariagdiilor din generaţia întâia , nu mai
poate exista aristocraţie istorică în generaţia a doua. Odată ce virusul personificat prin lepădăturile Orientului, lipsite de
iubire de adevăr şi de curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocraţie istorică. Ea
rămâne un ideal de invidiat, pe care puţine popoare l-au ajuns în toată curăţia lui şi de la care alte popoare, a căror viaţă
a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunţe pentru secole înainte, daca nu pentru totdeauna.
Există în adevăr familii istorice în ţară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpaţi.
Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea în vedere împărţirea averilor, în cursul timpului ele n-au putut
păstra nici o avere destul de mare, nici o influenţă politică covârşitoare pentru a fi ceea ce baronii au fost pentru Anglia,
patricianii pentru Roma sau pentru Veneţia. De aceea am repetat-o de atâtea ori că reacţie în sensul adevărat al
cuvântului , reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului , nu mai e cu putinţă în
România şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri.
Dar, adevărate naturi de spioni şi de agenţi provocatori precum sunt oşii de regulă, a căror esperienţe şi
apucături poliţieneşti sunt esplicabile prin trecutul lor misterios, ei estrag bucăţele din articole ce n-au a face unul cu