Mihai Eminescu, Opere vol XII, Publicistica

Aduceţi-vă aminte de atentatele asupra lui Friedrich Wilhelm IV şi atentatul din 1866 asupra principelui Bismarck. Blind desigur
nu era socialist. Se vorbeşte totdauna despre scârba pe care ar fi producând-o un asemenea eveniment asupra întregei societăţi
culte. Spre a caracteriza această aserţiune amintesc că în vremea acelui atentat circula în Germania de sud o gravură pe care întrun
colţ era Blind , ochind cu revolverul , pe alt colţ principele Bismarck. Între cele două persoane era zugrăvit dracul cu coadă şi
picior de cal, care cu o mână prindea glontele , cu alta făcea un gest de apărare. Dedesupt stătea scris: ,,Stăi! Pe ăsta nu-l iei tu,
ăsta e al meu" (mare ilaritate ).
Mai observ că ceea ce zicem noi socialiştii acum e departe ca cerul de pământ de ceea ce scriau în acest înţeles oameni ca
Freiligrath , de Sallet şi actualul consilier de curte d. de Gottschall . Oare Schiller nu sărbătoreşte în Guillom Tell uciderea
tiranilor Oare în gimnaziile noastre, la studiul istoriei, nu ni se reprezintă scăparea ţării de tirani ca o faptă lăudabilă Nu suntem
profesori şi n-avem influenţă asupra învăţământului , dar ministrul instrucţiei ar fi putut să corijeze în această privire studiul
istoriei antice.
Cât de seducătoare în adevăr par asemenea argumentaţiuni ! Sofisma n-a infirmat-o în mod concludent decât
sentinţa dată în Londra contra lui Most.
Nu e vorba aici, zice Sir W . Harcourt în Camera Comunelor, de o crimă în contra unei ţări străine, ci de o crimă comisă
înlăuntrul ţării. E o atingere a moralei publice de-a predica uciderea în contra cuiva, oricine ar fi acela. Guvernul nu şi-ar fi înţeles
misiunea daca ar fi permis ca să se abuzeze de azilul unui stat liber pentru propagarea uciderii.
Toate datele istorice citate de d. Bebel nu dovedesc teza că ar fi existat vrodată un partid în lume care să aibă
înscris în programul său principiul regicidului sau principiul uciderii în genere. Enunţarea unui asemenea principiu e
deja o vină ce merita pedepsită, după opinia ţării celei mai libere, a Angliei.
Cu toate astea cu principiile lui Bebel ne va ameninţa pătura nouă de patrioţi de meserie pe care-i vom primi
peste câţiva ani din Paris.
[25 martie 1881]
[„DIN MEMORIILE ... "]
Din memoriile principelui de Metternich se constată că acest om de stat prevăzuse mişcarea latentă care o să fie
obiectul principal de preocupaţiune a Europei actuale. Ceea ce constată principele acum o jumătate de secol, fără să-şi
poată da seama de cauzele ce adusese starea de lucruri, era o creştere enormă a exigenţelor economice ale clasei de
mijloc şi o sporire a pauperismului , ce devenea cu atât mai simţitor cu cât cultura se întindea mai mult în clasele de jos.
În adevăr, în vechile clase precum ni le transmisese evul mediu nici capital, nici muncă nu erau o marfă în acel grad în
care sunt în zilele noastre. Ţăranul era legat prin raporturi juridice tradiţionale de proprietatea mare; viitorul copiilor lui,
îngust viitor poate, era asigurat; despre proletarizarea lui nu era nici vorba. Meseriaşii erau legaţi de breslele lor şi a
deveni calfă nu însemna pe atunci numai o îmbunătăţire a stării materiale a lucrătorului , ci un rang social, o demnitate
oarecum. În genere calfa devenea mai târziu tovarăş la parte a maistrului său, poate şi cinstit ginere. Dijma de la
productele cari se făceau în adevăr şi trebuiau prestate in natura, nu în bani, nu erau asemenea decât o tovărăşie la parte.
Cu toată strâmtoarea unor asemenea relaţiuni cată să recunoaştem că nu se producea mai mult decât trebuia, că
munca, de bine de rău, era totdeuna retribuită şi o măiestrie nu se năştea în mod artificial, ci numai atunci când era
trebuinţă de ea. Cantitativ se producea cu mult mai puţin, dar luxul acelor timpuri era un lux solid, durabil şi calitatea
înlocuia cu de prisos cantitatea . Această lume îngrădită , în care nici un om nu rămânea să plutească ca frunza pe apă,
în care fiecine îşi avea în clasa sa apărătorul natural, au încetat
deodată cu Revoluţia Franceză. Nemaicrezând oamenii în ordinea, divină, care nu era decât un nume pentru organizaţia
naturală de atunci, au preferat egalitatea oricărei alte consideraţiuni, au preferat-o scutului ce şi-l crease în contra
concurenţei superficiale, au nivelat orice deosebire de clase şi au proclamat banul ca unică măsură pentru oameni, pe
orice cale ar fi fost el câştigat . Banul de atunci încoace a trebuit să devie o marfă foarte căutată de vreme ce el începu a
ţine loc de talent, de caracter, de muncă, de orice calitate şi predispoziţie înnăscută în fine. Cestiunea socială nu are
aşadar înţelesul ei actual decât din momentul în care omul a 'ncetat de-a mai fi membrul unei comunităţi economice, de