documentul PDF

Lupta naţională a celor de jos - scria academicianul David Prodan - porneşte deci din
realităţile social economice, din separaţiile etnice,, de neam şi de credinţă, din
antagonismele naţionale empirice dintre neamuri şi mai ales dintre stăpânii de alt neam şi
supuşii români. Prin firea lucrurilor deci lupta socială trebuie să fie în acelaşi timp şi
naţională” 122 .
Teritoriul Transilvaniei este împărţit în 15 prefecturi conduse de câte un prefect.
Prefecturile erau împărţite la rândul lor în tribunate, conduse de către un tribun având în
subordine şi un vicetribun, şi care erau constituite din vreo 10 sate. Tribunii aveau atât
atribuţii militare, cât şi civile: „Fiecare tribun e totodată şi tribun al poporului. Obligaţi
fiind ca să înveţe pe oameni despre lucrurile politice, însă nu să decidă, ci să păzească
modestia, să trateze cu oamenii cât se poate mai delicat, să-şi susţină autoritatea” 123 . Printre
atribuţiile tribunilor, aşa cum au fost stabilite în instrucţiunile Comitetului se numărau:
1) Pedepsirea neascultătorilor după măsura faptelor lor;
2) Trimiterea la prefectură a „reacţionarilor”;
3) Nu numai „în trebile armării, ci şi în cele politice să îndestuleze poporul” 124 .
Tribunii erau numiţi de prefect şi apoi erau confirmaţi de Comitetul Naţional de la
Sibiu. În orice problemă mai importantă, pentru satisfacerea oricăror nevoi, populaţia se
adresează prefecţilor, care prin ordinele date tribunilor sau comunităţilor caută satisfacerea
plângerilor lor. Practic se introduce o administraţie românească în teritoriile locuite de
români. Dintr-un raport din luna mai 1849 adresat primului ministru austriac, reiese cu
limpezime caracterul social al ridicării româneşti din toamna anului 1848: „Iar când se lasă
de sine, făcea românii sub tribunii şi prefecţii săi cele mai mari abuzuri cu armele sieşi
încredinţate, ocupa în mai multe locuri proprietăţile alodiale ale foştilor săi domni cu
puterea, îi omora, jăfuia, casele dominale le pustia” 125 . Şi totuşi la 25 februarie 1849 când
era înaintat împăratului un memoriu din partea românilor din imperiu se preciza violenţa la
care au fost supuşi locuitorii Transilvaniei de către maghiari: „Vrăjmaşul năvăli neîncetat
tot cu puteri mai mari şi mai tari, jăfui sute de sate şi le prefăcu în cenuşă, omorî peste
10.000 de oameni fără deosebire de vârstă, de bărbat şi de fămee” 126 . Alexandru Roman
referindu-se la drama trăită de români în prima parte a anului 1849, scria: „Turmele
răpitoare sunt vânat formal contra poporului român, scoate poporul din sat de la câmp şi-l
împuşcă în masa întreagă nefăcând distincţie între bărbaţi, femei şi copii” 127 .
Populaţia satelor comunei Brănişca, în special a celor din apropierea Mureşului a avut
mult de suferit din cauza evenimentelor revoluţiei. La 6 decembrie 1848, administratorul
comitatului Hunedoara, Dimitrie Moldovan, trimitea Comitetului Naţional din Sibiu un
raport despre situaţia de la frontiera apuseană a Ardealului şi din Zarand 128 . Conform
raportului, ungurii s-au întors către Zam şi au „năvălit din această parte pe satele române
sus pe lungul Mureşului, au jefuit, au prădat, au aprins şi s-au întors înapoi bătându-şi joc
de cauza noastră comună” 129 .
122 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967, p. 278.
123 Liviu Maior, op. cit., p. 315.
124 Ibidem.
125 Ibidem, p. 319.
126 Ibidem, p. 344.
127 Ibidem, p. 381.
128 Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-49, vol. II,
Sibiu, 1944, p. 40.
129 Ibidem.
37