documentul PDF

Asupra ţăranilor se abat o serie de obligaţii din ce în ce mai apăsătoare: faţă de stat, nobili şi
biserica catolică. Imposibilitatea de a achita toate obligaţiile duce adesea la săvârşirea unor
abuzuri împotriva ţăranilor.
Pentru înăbuşirea revoltelor şi răzvrătirilor ţăranilor, regele Ludovic I de Anjou emitea
decretul din 8 iunie 1366. Decretul recunoştea că „toţi nobilii ţării noastre Transilvania”,
credincioşi ai regelui „suferea zi de zi nenumărate neajunsuri din pricina îndrăzneţei
viclenii a diferiţilor răufăcători şi mai cu seamă a românilor” 32 . De aceea regele acordă
nobililor dreptul de a „stârpi şi nimicii răufăcătorii de orice neam şi mai ales pe români” 33 .
Aşezările din comitatul Hunedoarei amintite în documente până la anul 1400 nu ating
decât la un procent de circa 25 %, ceea ce însemna că, până la această dată relaţiile feudale
nu reuşiseră să cuprindă nici măcar o treime din teritoriul comitatului Hunedoarei, aici
obştile ţărăneşti fiind încă foarte puternice şi active. Casele locuitorilor din Transilvania,
conform părerii academicianului Ştefan Pascu, erau de trei tipuri:
1) Casa obişnuită „elementară” care întruneşte sub acelaşi acoperiş, partea destinată a
adăposti oamenii şi partea rezervată animalelor, uneltelor şi aceea pentru păstrarea
produselor agricole. Acest timp de casă era cel mai răspândit pentru ţăranii având
o stare materială modestă.
2) Casa cu mai multe clădiri în jurul unei curţi, care aparţinea de obicei ţăranilor mai
înstăriţi. Casa-locuinţă era legată de o altă construcţie, de obicei grajdul, acesta
fiind legat de o a treia clădire, pentru hambarele cu grâne.
3) Casa cu clădiri mai aerisite, distanţate, protejate de o grădină cu pomi, compusă
din casa de locuit, cămara pentru cereale, grajdul, staulul pentru vite, cuptorul de
copt pâine etc 34 . Casele era construite din lemn şi acoperite cu paie. Mobilierul din
casă era foarte simplu, o ladă în care se ţinea îmbrăcămintea, un pat din lemn cu
aşternutul din paie, peste care se aşternea un ţol din pânză, una sau două perne,
ţolul cu care se acopereau oamenii, o masă din scândură şi una sau două laviţe 35 .
În cazul unor incendii distrugerile erau catastrofale. Focul izbucnit, înteţit de vânt
distrugea părţi de sate sau chiar sate întregi, cum e cazul satelor Romos, Rapoltul Mare şi
Dobra. În iunie 1851 un puternic incendiu din Romos a distrus 110 case înregistrându-se şi
victime omeneşti 36 . În septembrie 1853 un alt incendiu catastrofal a distrus în Rapoltul
Mare un număr de 156 case, înregistrându-se şi aici victime omeneşti 37 .
Incendiul de la Dobra a izbucnit în data de 5 aprilie 1874 pe la orele 11 şi 30 de
minute. Era Duminica Floriilor şi majoritatea populaţiei se afla la biserică. „Focul înteţit de
un vânt puternic a prefăcut în cenuşă tot ce s-a câştigat cu sudoarea unei vieţi de om. Un
număr de 106 familii române rămânând fără adăpost şi mijloace de subzistenţă” 38 . Din
fericire, asemenea incendii distrugătoare nu s-au produs în satele comunei Brănişca.
Populaţia satelor din comitatul Hunedoarei are o densitate mai mică. În secolul al
XVI-lea comitatul Hunedoara avea 487 de aşezări totalizând 11.220 familii, ceea ce
însemna o medie de 22,99 pentru o localitate 39 . Dar şi în acest caz existau mari diferenţe de
32 Ibidem, p. 467.
33 Ibidem.
34 Ibidem, vol. II, p. 109-110.
35 Ibidem, p. 114.
36 Iosif Pervain, Ana Ciurdariu, Aurel Sasu, Românii în periodicele germane din Transilvania (1841-1860),
Bucureşti, 1983, p. 268.
37 Ibidem, p. 270.
38 Ioachim Lazăr, Incendiul de la Dobra, în Expres, anul I, nr. 25 din 8-14 august 1990.
39 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, p. 416.
20