documentul PDF

ferdela de grâu, iar cuvioasele obşti să fie datoare a da lemne pentru încălzirea şcoalei,
lumină şi altele de lipsă, precum şi casele cantorilor aşa să le dereagă, cât întrânsele să se
poată ţinea şcoală” 573 . Localitatea Brănişca număra la începutul secolului al XX-lea 68 de
familii româneşti la care se mai adăugau 10 de evrei şi maghiari.
De Brănişca aparţinea şi cătunul Bicău situat la 1 km depărtare. Cele două sate aveau o
singură biserică de lemn şi foarte veche 574 scrie Nicolae Bembea. Pentru a ilustra
începuturile şcolii din Brănişca să apelăm la valoroasa monografie dedicată şcolii scrisă de
învăţătorul Nicolae Bembea.
„Învăţătura din biserică” e cea mai veche şcoală a poporului din Brănişca şi începe
din timpul când unirea dă să se lăţească printre credincioşii comunelor noastre bisericeşti.
Brănişcanii, popor statornic în credinţa ortodoxă şi iubitor a obiceiurilor moştenite de la
părinţi priveau cu frică şi neîncredere pericolul unirii cu Biserica Romei. În aceste condiţii
s-a simţit lipsa şcolii care să sădească florile credinţei strămoşeşti dar cum învăţători nu
aveau a apărut ca singura scăpare, preotul şi biserica comunităţii. Şcoala nu era o „clădire
pompoasă în mijlocul satului, ci o căsuţă de lemn mică şi modestă, pe vârful dealului de
alături, care în Duminici şi sărbători îi chema cu glasul ei sonor la sânu-i şi-i ocrotea, şi-i
hrănea cu pâinea credinţei. Şi această şcoală le-a fost lor biserica” 575 .
Pentru întocmirea monografiei Nicolae Bembea a luat informaţii de la cantorul David
Dan din Brănişca şi de la Ianeşiu Neamţ şi Nicolae Dobrei din Bicău, născuţi pe la
începutul secolului al XIX-lea, şi care au primit o sumară instrucţie de la preotul locului.
Învăţătura începea după slujbă. Preotul păşea în uşa altarului şi le citea Cazania, Tâlcul
evangheliilor sau Vieţi de ale sfinţilor şi le tâlcuia pe priceperea lor, ca astfel mai uşor să le
înţeleagă şi să poată trage învăţătură folositoare din acea cetanie. Urma apoi rostirea
rugăciunilor şi cântărilor 576 .
„Preotul îi punea să zică, bărbaţi, femei şi copii în cor, rugăciunile care le ştiau. Toată
biserica murmura de glasurile lor. După ce le rosteau pe toate, preotul le spunea o rugăciune
nouă, pe care încă nu o învăţaseră, apoi le-o explică, dându-le seamă de cuprinsul ei.
Credincioşii, cu mic cu mare, o ziceau după preot de atâtea ori, până când o ştiau. Când
credea că o ştiu cu toţii, preotul întreba întâi pe cei bătrâni, apoi la rândul lor pe cei mai
tineri şi copiii. În urmă întreba pe femei, în acea ordine, în care întreba pe bărbaţi şi dacă o
ştiau cu toţii, treceau la învăţarea altei rugăciuni. Din aceste rugăciuni scotea preotul şi le
propovăduia dogmele credinţei noastre ortodoxe” 577 .
După terminarea învăţăturii în biserică, rosteau împreună cu preotul un „Sfânt Tatăl
nostru”, se închinau şi plecau spre casă, mulţimea înainte şi preotul în urma ei, ca un păstor
cu turma sa. Cititul şi scrisul nu-l învăţau, căci cerea prea multă muncă. Unii dintre elevi
„învăţau şi a citi, mai ales acare se hotărau a sluji bisericii de cantori; a scrie însă numai
foarte rar, căci şi între preoţi puţini ştiau această meserie” 578 .
Abia în iarna anului 1832 credincioşii din Brănişca s-au hotărât să-şi dea copii mai
mărişori la cantorul din sat să-i înveţe a citi din cărţi să mai poată şi ei măcar „să spună
apostolul în biserică” 579 . Din acest an se trece de la învăţământul din biserică, la cea a
învăţăturii într-o casă din sat, de obicei în casa cantorului. „Târziu în toamna anului 1832 îşi
573 Ibidem.
574 Ibidem, p. 7.
575 Ibidem, p. 10.
576 Ibidem.
577 Ibidem.
578 Ibidem.
579 Ibidem, f. 14.
157