Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
gratuită, pentru istorie, ci istorie pragmatică, pentru activităţi
umane.
Văzând istoria în acest spirit, se impune a reţine din
cercetarea activităţii lui Constantin cel Mare ceea ce este de
interes şi de folos pentru zilele noastre. De majoră importanţă
considerăm că este a reţine interesul deosebit pe care
conducătorul suprem al statului îl manifestă vieţii religioase
a supuşilor. Acest interes religios a predominat şi a onorat pe
cei mai mari monarhi ai Evului Mediu, ca şi pe demnii noştri
domnitori, având ca model pe Constantin cel Mare şi pe toţi
împăraţii bizantini.
Nu încercăm un istoric al evoluţiei acestei poziţii a
conducătorilor, dar nici nu putem trece cu vederea situaţia
zilelor noastre, când conducătorii de state şi marii oameni
politici se implică în viaţa bisericească numai cu scopuri
electorale, ceea ce reprezintă o abatere şi decădere faţă de tactica
lui Constantin cel Mare.
Corespunzător atât problemelor, cât şi vocabularului de
actualitate, cred că principiul de credinţă şi de participare la
viaţa socială poate fi redat prin sintagma: ecumenism religios.
Aceasta înseamnă toleranţa tuturor credinţelor, cu obligaţia
respectului reciproc pe plan social.
În spiritul acestui ecumenism menit aplanării tuturor
tensiunilor şi rivalităţilor generate de diferenţele de opinii,
inevitabile, generate de mentalităţi ale comunităţilor creştine,
statornicite în perioada ilegalităţii, Constantin cel Mare a
convocat două sinoade, unul la Artes în 314, şi un altul la
Milano, în 316, căutând restrângerea donatiştilor, sectă iniţiată
de episcopul cartaginez Donat, în esenţă anarhistă, ca, de
asemenea, aplanarea altor conflicte de opinii, cu participarea a
93