Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
ambelor părţi. Faptul că această cooperare a suferit şi defecţiuni,
nu afectează principiul, ci oamenii, conducători ambiţioşi şi
capricioşi ce şi-au pus interesele sau opiniile personale mai
presus de cele colective.
Indiscutabil, Constantin cel Mare s-a implicat în viaţa
religioasă, respectiv a organizării bisericeşti, din interes politic,
adică pentru a-şi asigura unitatea de credinţă şi de acţiune a
credincioşilor, ca cetăţeni ai Imperiului, apţi de a fi angajaţi în
luptele contra numeroşilor duşmani din exterior. Dat fiind că
principiul cooperării armonioase stat-biserică a fost inaugurat, în
Răsărit, de Constantin cel Mare, el a rămas deosebit de
important în Ortodoxie şi în istoria Bisericii noastre naţionale şi
ortodoxă; principiu valabil atâta timp cât nici unul din factori
nu-şi atribuie autoritate predominantă asupra celuilalt.
Exemplul model l-a dat Constantin, fiindcă nu s-a implicat
în dogma majoră de credinţă referitoare la Iisus Hristos, lăsând
dreptul de decizie Sinodului. În calitate de conducător politic, el
a scris atât patriarhului Alexandru al Alexandriei, cât şi lui Arie,
cerându-le împăcare şi păstrarea unităţii în viaţa poporului.
Fiindcă, bizantinologic, ne interesează istoria luptelor pe
motive de credinţă, este binevenit prilejul de a reda textele
reprezentative ale celor două teze ale Sinodului, pe care, drept
excepţie, ni le oferă profesorul Avram Andea.
Referitor la Arie, avem următoarele: „În lucrarea sa,
Thalia, Arie a pus următoarea judecată logică: Dumnezeu nu a
fost din totdeauna Tatăl; a existat un timp când el era numai
Dumnezeu şi nu era încă Tată, cu toate că a devenit ulterior.
Fiul nu a existat din totdeauna, căci toate lucrurile fiind făcute
din neant, cuvântul divin, care este din rândul creaturilor şi al
făpturilor, de asemenea a fost făcut din neant. Existase un timp
când El nu era încă, şi El nu era înainte de a fi fost făcut, şi El a
91