Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Constantius (care era, ca şi concepţie religioasă, monoteist) să
nu persecute ci să favorizeze creştinismul.
A doua perioadă aduce schimbarea credinţei şi a politicii
religioase a lui Constantin, odată cu victoria de la podul Milvius,
împăratul făcând primul act de adeziune la creştinism prin
edictul de la Milano din 313, fără să renunţe totuşi la păgânism
mai ales la cultul Soarelui.
În a treia perioadă Constantin, care preluase şi conducerea
părţii orientale a imperiului, unde creştinii se aflau în majoritate
faţă de păgâni, deschide porţile întregului imperiu pentru
creştinism şi acţionează în direcţia câştigării bisericii de partea
statului. Din religie oficială păgânismul este redus la statutul de
simplu cult, tolerat, dar nepersecutat (Barnea, 1982, 68-73).
Cel mai important act în legătură cu Biserica creştină în
perioada anilor 324-337, a fost fără îndoială primul Sinod
Ecumenic de la Niceea (325), convocat şi prezidat de însuşi
împăratul, ca adevărat şef suprem al Bisericii şi ale cărui
hotărâri, tot el, în calitate de şef al statului, a dispus să fie făcute
cunoscute şi respectate de creştinii din toate provinciile
Imperiului Roman; cei care nu se supuneau fiind exilaţi.
Atât despre situaţia generală, cât şi despre condiţiile
concrete ale vremii, în care s-a ajuns la convocarea Sinodului I
ecumenic, ne informează pr. prof. Ioan Rămureanu, după cum
urmează: „După ce Constantin l-a învins pe Licinius, rămânând
singur stăpân al Imperiului, a venit la Nicomidia, fiind informat
de Eusebiu că, în Biserica Egiptului au izbucnit unele
neînţelegeri neînsemnate, cauzate de un joc de cuvinte
copilăreşti, între doi clerici însemnaţi, episcopul Alexandru şi
preotul Arie. Împăratul, dând crezare spuselor lui Eusebiu, a
scris atât lui Alexandru, cât şi lui Arie, apelând la ei să înceteze
cearta. Cele două scrisori au fost duse la Alexandria de
89