Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Mulţi împăraţi se lăudau, de altfel, de a fi excelenţi teologi
şi, cu acest titlu, ei îşi arogau dreptul de a stabili disciplina şi de
a fixa dogma, unii dintre ei scriind chiar tratate.” (Diehl, 1969,
56)
Am luat cunoştinţă cu stilul vieţii religioase, inaugurată de
Constantin cel Mare. Am făcut cunoştinţă cu amănunte, cu
aspecte ale forurilor de îndrumare a vieţii religioase, prin care
vom putea înţelege deficienţele şi consecinţele negative, chiar
compromiţătoare, ale Bisericii creştine. Ne putem permite şi
aprecieri critice asupra acestui istoric, căci totdeauna din
greşelile trecutului se pot deduce învăţăminte valoroase pentru
prezent.
În cazul de faţă, datorită meritelor deosebite ale împăratului,
lumea creştină a căzut într-o admiraţie prejudicioasă, acordândui
autoritate nelimitată. Este adevărat că, printr-un act politic s-a
putut organiza şi afirma Biserica, dar nu trebuie uitat că viaţa
religioasă are specificul ei, menirea ei, şi, corespunzător,
activitatea ei este de altă natură, diferenţiindu-se de cea politică,
de organizarea societăţii cu treburi diferite de cele ale religiei.
Drept aceea, Biserica este în drept de a pretinde un mod propriu
de organizare şi desfăşurare a serviciilor religioase, (care, în
general, nu contravin, ci din contră, susţin respectarea legilor),
cerând legitim ca şi legile sale să fie respectate. După cum vom
vedea, implicarea şi intervenţia împăraţilor bizantini în viaţa
religioasă au atras după ele grave şi compromiţătoare scene ale
acestei vieţi.
E de la sine înţeles, că titulatura de „cel Mare” a fost
dobândită de Constantin nu numai pentru meritele de ordin
religios, ci şi pentru cele de ordin politic, după care, în primul
rând orice conducător de stat trebuie judecat.
83