Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
de „edictum”, ele sunt cunoscute ulterior sub denumirea de
„Edictul de la Milano”.
Sub acest titlu, Edictul a fost înţeles ca o simplă proclamaţie
de libertate a Creştinismului. Este adevărat, s-a acordat acest
mare drept, dar Edictul, în totalitatea lui, cuprinde un ansamblu
de instrucţiuni şi prevederi juridice privind organizarea şi
desfăşurarea întregii vieţi religioase a populaţiei imperiului. A
fost o victorie în favoarea creştinilor, dar, în acelaşi timp, au fost
prevăzute drepturi egale tuturor cultelor, foarte diferenţiate,
bucurându-se astfel şi ele de libertate deplină. În favoarea
creştinismului s-a mai dispus restituirea tuturor bunurilor
confiscate şi amnistierea tuturor celor condamnaţi. În orice caz,
Edictul de la Milano rămâne unul din glorioasele merite ale lui
Constantin, pentru care merită şi omagierea de a fi numit „cel
Mare”.
Acordând însă atenţia cuvenită şi meritată Edictului de la
Milano, nu înseamnă a pierde din vedere şi celelalte merite
privind viaţa religioasă a noii ere creştine, merite ce revin tot lui
Constantin cel Mare.
În acest sens, din partea celebrului bizantinolog Charles
Diehl, de la capitolul „Problema religioasă” reţinem
următoarele: „Constantin, din ziua în care făcuse din creştinism
religie de stat, avusese grijă să dea guvernării imperiale dreptul
de a interveni în toate problemele ecleziastice, şi îi asigurase
mijlocul de a guverna în mod despotic Biserica, în ce priveşte
lucrurile, ca şi persoanele. Autoritatea împăratului în materie
de religie părea, deci, aproape absolută.
Împăratul convoca conciliile; el era reprezentat aici prin
înalţii funcţionari, când nu asista în persoană, ratifica deciziile
Părinţilor, şi aceste decizii nu aveau putere de lege decât după
această ratificare.
82