Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
Bizanţul era menit să devină scutul elenismului împotriva
popoarelor barbare.” (Popescu, 1996, 37-39)
După cum spune Charles Diehl în cartea „Figuri bizantine”:
„Dacă ne uităm pe o hartă, este imposibil să trasăm cu precizie
frontierele imperiului. La nord, limita o forma linia Dunării, de
la gurile fluviului până la confluenţa cu Sava; apoi hotarul
cobora spre sud-vest, de-a lungul Savei până la Sirmium, apoi
pe cursul Drinei, şi se termina printr-o linie care ajungea la
Adriatica… Această graniţă despărţea imperiul din Orient de
Illyricum occidental, care era una din diocezele prefecturii
Italia şi făcea parte din imperiul din Occident. Între aceste
limite, întreaga Peninsulă Balcanică făcea parte din imperiul
oriental… În Asia, în urma tratativelor încheiate cu perşii în
363 şi 387, frontiera urma aproximativ următorul traseu: ea
pleca de la Marea Neagră, de la gurile lui Lycos-Boas
(Tchorok), de-a lungul cursului inferior, lăsând imperiului o
fâşie îngustă în lungul râului, apoi se îndrepta de la nord la sud,
tăind Araxul (Karasu), lăsând Imperiul Theodosiopolis din
Armenia (Erzerum) şi Arsanias (Murad-su), şi urma cursul lui
Nymphios (Dalman-Tchai) până la confluenţa cu Tigrul, lăsând
astfel la vest Martyropolis (Maifarakin) şi Amida (Diarbekir).
De aici, printr-o linie, trecând între Dara, la vest, şi Nisib, la
est, urma cursul lui Aborras (Khabur), pe care-l ţinea până la
Circesium, pe Eufrat; în sfârşit, de-a curmezişul Deşertului
Siriei, se îndrepta spre sud-vest, trecând, destul de departe, la
est de Palmyra şi de Basra, şi ajungând pe ţărmul oriental al
Mării Roşii, către 25 grade latitudine nordică, determinând, de
la Golful Akaba până la punctul unde se termina o fâşie îngustă
de-a lungul ţărmului.
În Africa, Egiptul aparţinea imperiului până la Philae şi la
prima cataractă; de acolo, frontiera urca spre nord-vest, până
76