Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
relicve preţioase mai numeroase decât posedă întreaga
latinitate.” (Diehl, 1969, 14)
Cu această caracterizare generală apare pe deplin evident că
începutul Imperiului Bizantin, ca şi evoluţia lui istorică, se
identifică cu începutul şi evoluţia capitalei sale, fostul Bizanţ,
devenit Constantinopol, dar numai în perioada sa creştină. Pe
acest considerent, începuturile Creştinismului, pe care le
urmărim, ne completează cunoştinţele şi viziunea asupra
începutului Imperiului Bizantin. Evenimente de majoră
importanţă ale acestui început sunt sinoadele ecumenice şi
domnia împăratului Constantin.
După cum ştim, primul sinod a fost cel de la Niceea, în anul
325, determinat de erezia lui Arie. Atmosfera care a permis
sinodul, adică o frământare de înaltă tensiune în jurul unei
probleme de credinţă, de ordin spiritual, caracterizează atât
începutul Imperiului Bizantin, cât şi întreaga lui istorie,
dominată de lupte dramatice pentru existenţă şi de lupte
profunde pentru stabilirea adevărurilor de credinţă creştină.
Arie a fost un preot din Alexandria, ucenic al lui Lucian,
celebru profesor la Antiohia şi martir. Sub influenţa acestuia, a
contestat filiaţia divină a Mântuitorului, fiindcă substanţa
Tatălui este indivizibilă. S-a întrunit un prim sinod al episcopilor
egipteni, care l-au condamnat pe Arie. Acesta nu s-a liniştit şi,
propovăduind erezia, a câştigat adeziunea episcopilor din
Nicomidia şi Cezareea. Drept consecinţă, arianismul a devenit
un curent tulburător, de profundă duşmănie între creştini, fapt
extrem de dureros şi condamnabil.
Interesant de reţinut este că, informat, împăratul Constantin
însuşi, deşi încă nu aderase la creştinism, s-a angajat spre
soluţionarea divergenţelor şi stabilirea liniştii în rândul
credincioşilor, găsind drept soluţie organizarea a ceea ce a
73