Afi?eaz? documentul PDF

Afi?eaz? documentul PDF Afi?eaz? documentul PDF

greenstone.bjc.ro
from greenstone.bjc.ro More from this publisher
01.01.2015 Views

Ioan Octavian RUDEANU împăratul Leon Isaurianul. El consideră că Imperiul Roman se încheie cu Iustinian I (527-565), după care urmează o perioadă de tranziţie, până în secolul al VIII-lea, când, sub dinastia isuariană, se inaugurează Imperiul Bizantin. Pentru lumea creştină, din care facem parte şi noi, şi mai ales pentru Biserica Ortodoxă, mi se pare greşită această dată întârziată a secolului al VIII-lea, ca început al Imperiului Bizantin, şi, prin el, a ceea ce se înţelege în general prin Bizanţ şi spiritualitate bizantină. Pentru noi, Bizanţul, astăzi Constantinopol, înseamnă nucleul viitor al Ortodoxiei, întrucât adăposteşte Patriarhia Ortodoxă Ecumenică. Dar, mai mult decât atât, se impune a lua în considerare că, prin Constantin cel Mare se inaugurează era glorioasă a Creştinismului liber şi legalizat, piatra de hotar între era păgână şi cea creştină. În urma victoriei din 28 octombrie 312, la nord de Roma, asupra lui Maxentius, în februarie 313, Constantin promulga celebrul Edict de la Milano, prin care nu numai că încetează orice persecuţie împotriva creştinilor, dar li se asigură favoruri deosebite credincioşilor, clericilor şi comunităţilor creştine, spre a-şi construi lăcaşuri de cult. Aşa se explică măreţia Constantinopolului, capitala noului imperiu creştin, numit şi bizantin, prezentat de Charles Diehl în următorii termeni: „În vreme ce cea mai mare parte din marile oraşe ale Europei moderne nu erau decât biete cetăţi mici şi mediocre, Constantinopolul era singurul mare oraş creştin din Europa. El era oraşul suveran între toate cele existente, adică oraşul unic prin excelenţă. Constantinopolul era o capitală admirabilă. Era plin de biserici celebre, între care cea mai vestită era Sfânta Sofia… Era plin de mânăstiri ilustre, dintre care multe erau centre de cultură intelectuală sau artistică: posedă o mulţime de 72

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu relicve preţioase mai numeroase decât posedă întreaga latinitate.” (Diehl, 1969, 14) Cu această caracterizare generală apare pe deplin evident că începutul Imperiului Bizantin, ca şi evoluţia lui istorică, se identifică cu începutul şi evoluţia capitalei sale, fostul Bizanţ, devenit Constantinopol, dar numai în perioada sa creştină. Pe acest considerent, începuturile Creştinismului, pe care le urmărim, ne completează cunoştinţele şi viziunea asupra începutului Imperiului Bizantin. Evenimente de majoră importanţă ale acestui început sunt sinoadele ecumenice şi domnia împăratului Constantin. După cum ştim, primul sinod a fost cel de la Niceea, în anul 325, determinat de erezia lui Arie. Atmosfera care a permis sinodul, adică o frământare de înaltă tensiune în jurul unei probleme de credinţă, de ordin spiritual, caracterizează atât începutul Imperiului Bizantin, cât şi întreaga lui istorie, dominată de lupte dramatice pentru existenţă şi de lupte profunde pentru stabilirea adevărurilor de credinţă creştină. Arie a fost un preot din Alexandria, ucenic al lui Lucian, celebru profesor la Antiohia şi martir. Sub influenţa acestuia, a contestat filiaţia divină a Mântuitorului, fiindcă substanţa Tatălui este indivizibilă. S-a întrunit un prim sinod al episcopilor egipteni, care l-au condamnat pe Arie. Acesta nu s-a liniştit şi, propovăduind erezia, a câştigat adeziunea episcopilor din Nicomidia şi Cezareea. Drept consecinţă, arianismul a devenit un curent tulburător, de profundă duşmănie între creştini, fapt extrem de dureros şi condamnabil. Interesant de reţinut este că, informat, împăratul Constantin însuşi, deşi încă nu aderase la creştinism, s-a angajat spre soluţionarea divergenţelor şi stabilirea liniştii în rândul credincioşilor, găsind drept soluţie organizarea a ceea ce a 73

Ioan Octavian RUDEANU<br />

împăratul Leon Isaurianul. El consideră că Imperiul Roman se<br />

încheie cu Iustinian I (527-565), după care urm<strong>eaz</strong>ă o perioadă<br />

de tranziţie, până în secolul al VIII-lea, când, sub dinastia<br />

isuariană, se inaugur<strong>eaz</strong>ă Imperiul Bizantin.<br />

Pentru lumea creştină, din care facem parte şi noi, şi mai<br />

ales pentru Biserica Ortodoxă, mi se pare greşită această dată<br />

întârziată a secolului al VIII-lea, ca început al Imperiului<br />

Bizantin, şi, prin el, a ceea ce se înţelege în general prin Bizanţ<br />

şi spiritualitate bizantină. Pentru noi, Bizanţul, astăzi<br />

Constantinopol, înseamnă nucleul viitor al Ortodoxiei, întrucât<br />

adăposteşte Patriarhia Ortodoxă Ecumenică. Dar, mai mult decât<br />

atât, se impune a lua în considerare că, prin Constantin cel Mare<br />

se inaugur<strong>eaz</strong>ă era glorioasă a Creştinismului liber şi legalizat,<br />

piatra de hotar între era păgână şi cea creştină.<br />

În urma victoriei din 28 octombrie 312, la nord de Roma,<br />

asupra lui Maxentius, în februarie 313, Constantin promulga<br />

celebrul Edict de la Milano, prin care nu numai că încet<strong>eaz</strong>ă<br />

orice persecuţie împotriva creştinilor, dar li se asigură favoruri<br />

deosebite credincioşilor, clericilor şi comunităţilor creştine, spre<br />

a-şi construi lăcaşuri de cult. Aşa se explică măreţia<br />

Constantinopolului, capitala noului imperiu creştin, numit şi<br />

bizantin, prezentat de Charles Diehl în următorii termeni: „În<br />

vreme ce cea mai mare parte din marile oraşe ale Europei<br />

moderne nu erau decât biete cetăţi mici şi mediocre,<br />

Constantinopolul era singurul mare oraş creştin din Europa. El<br />

era oraşul suveran între toate cele existente, adică oraşul unic<br />

prin excelenţă. Constantinopolul era o capitală admirabilă. Era<br />

plin de biserici celebre, între care cea mai vestită era Sfânta<br />

Sofia… Era plin de mânăstiri ilustre, dintre care multe erau<br />

centre de cultură intelectuală sau artistică: posedă o mulţime de<br />

72

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!