Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
momentul când Constantin a rămas singur împărat peste
imperiu.” (Popescu, 1996, 27)
Din punct de vedere politic, respectiv al modului de
organizare a statului, totul e în perfectă regulă, fără a uita că
imperiul patronat de Constantin era tot cel Roman. Ori, în
accepţiunea cea mai extinsă, am putea spune unanim că, prin
Imperiul Bizantin se înţelege un stat cu o structură şi o afirmare
proprie şi specifică, deosebit de orice alt stat din punct de vedere
al realizării sale de ordin spiritual.
Aşa se explică de ce avem valoroase opere de istorie a
Imperiului Bizantin, în care termenul de imperiu nu apare sau se
află pe plan secundar. Drept dovezi, opera reprezentativă a lui
Nicolae Iorga, se intitulează „Istoria vieţii bizantine”. Pe plan
mondial, cea mai bine apreciată lucrare în materie este a lui
Charles Diehl, care se intitulează „Marile probleme ale istoriei
bizantine”, cu subtitlul „Figuri bizantine”.
O altă lucrare valoroasă pe plan naţional, a lui Petre
Constantinescu-Iaşi, se intitulează „Bizantinismul în România”.
La fel şi cursurile universitare ale facultăţilor noastre de
teologie, cel mai valoros şi mai bine apreciat este cel al
domnului profesor Emilian Popescu, numit „Curs de
Bizantinologie”.
Drept concluzie, Imperiul Bizantin, în esenţa sa şi în tot ce a
reuşit să se afirme, reprezintă o impunătoare construcţie de ordin
spiritual. Datorită acestui fapt, nu suntem surprinşi de
diversitatea de opinii privind problema începutului istoriei sale
ca de exemplu cazul celebrului istoric al civilizaţiilor, Arnold
Toynbee.
Întrucât, pentru el, istoria autentică înseamnă creaţie de
valori originale, istoria Imperiului Bizantin, ca realizator al unei
civilizaţii proprii, începe numai în secolul al VIII-lea, adică cu
71