Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
până în dreptul Brazdei lui Novac, care e un val roman ridicat
acum, trece iarăşi sub directă stăpânire romană. Şi mai înainte,
între Aurelian şi Constantin existaseră unele puncte întărite pe
ţărmul stâng al Dunării, la Dierna, Drobeta, (judeţul
Mehedinţi), Bistreş, (judeţul Dolj) şi Celei(judeţul Olt). Acuma
ele se înmulţesc - precum cel de la Daphne, în regiunea gurii
Argeşului provenit de pe vremea lui Valens. Tot Constantin cel
Mare restaurează şi oraşul Trophaeum Traiani, ruinat din
cauza năvălirilor; s-a păstrat inscripţia de mulţumire pe care
locuitorii recunoscători i-au dedicat-o.” (Giurescu, 1975, 163-
164)
Un scriitor vechi, Julianus, compară pe Constantin cel Mare
cu Traian. Dacă l-am recunoaşte astăzi pe deplin pe Constantin
cel Mare, un al doilea Traian şi un al treilea strămoş, am releva o
dată mai mult adevărul istoric că poporul român a trăit
permanent, neîntrerupt pe teritoriul Daciei strămoşeşti. În acest
caz, putem adăuga că istoria Bizanţului nu numai că ne aduce
dovezi noi despre formarea poporului şi a limbii române, ci şi că
este o latură a istoriei noastre naţionale, fiind parte integrantă
din ea. Aşadar, urmărind istoria Bizanţului, luăm cunoştinţă de
propria noastră istorie.
După cum bine ştim, caracterul nostru etnic, autentic dacoroman,
a suportat o dominaţie şi o influenţă semnificativă din
partea slavilor, ce ne ameninţau existenţa. Salvarea noastră
naţională a venit în bună măsură, din partea Imperiului Bizantin,
după cum arată istoricii Constantin şi Dinu C. Giurăscu în textul
următor: „Împotriva slavilor, împăraţii bizantini au făcut mai
multe expediţii, dintre care unele chiar în stânga Dunării. În
vara anului 591, generalul Priscus trece cu trupele lui în
Muntenia, pe la Durostorum, bate căpetenia slavilor, Radogost,
şi ia prizonier pe un alt şef slav, anume Musokios, vecin cu
41