Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
Paleologilor, cărora în acel moment li se şi răpise
Constantinopolul” (Iorga, 1974, 564).
Constatăm cu satisfacţie că, în final, se redau aspecte
luminoase şi relaţii armonioase între Bizanţ şi Biserica Ortodoxă
Română.
Este normal ca, în istoria relaţiilor poporului român cu
Bizanţul, să se ia în considerare doar Principatele Române, sub
autoritatea naţională, ceea ce nu înseamnă că nu au existat relaţii
şi cu Transilvania, chiar dacă ele nu au fost directe, ci numai
indirecte.
În primul rând, trebuie luat în considerare că tot ce s-a făcut,
prin Bizanţ, Ortodoxiei din Principate, din Vechiul Regat, s-a
transmis şi Transilvaniei.
În al doilea rând, de recunoscut că bisericile din
Transilvania au fost servite până la Andrei Şaguna de clerici
pregătiţi şi repartizaţi de mitropoliile sârbeşti de la Karlowitz,
dar şi acestea au fost susţinute tot de Bizanţ, încât strict religios
şi ortodox vorbind, Bizanţul a fost suportul şi animatorul
Ortodoxiei româneşti de pretutindeni.
De încheiere, să reţinem:
1. Bizanţul a fost vatră de propovăduire, propăşire şi
afirmare a Creştinismului.
2. În primul mileniu creştin, Bizanţul a fost farul dominant
ce a luminat Europa întreagă şi a îndeplinit permanent rolul de
patron protector al Ortodoxiei, al românilor de pretutindeni.
3. Spiritul bizantin ce stă la temelia Ortodoxismului
românesc, ne-a asigurat evoluţia culminantă în care ne aflăm şi
este o garanţie a viitorului prestigios al Bisericii Ortodoxe
Române.
34