Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
secularizarea unor mari averi ale mănăstirilor din Principatele
Române şi teritoriile greceşti.
Boierii mari şi domnitorii iluştri au făcut donaţii imense
multor mănăstiri din ţară şi Patriarhiei bizantine, încât venituri
enorme se revărsau peste hotarele naţionale, agravând starea de
sărăcie a poporului român. Cu întârziere, însă conflictul s-a
depăşit.
Nu putem trece cu vederea că, în istoria relaţiilor poporului
român cu Bizanţul, principiul naţional românesc a fost stânjenit
de tendinţa de dominare a elementelor greceşti şi de elenizare a
religiei noastre naţionale. Spre ilustrarea acestei situaţii, cităm
din partea lui Nicolae Iorga, următoarele: „Un episcop de Vicina
a fost mitropolit al Ţării Româneşti în plină formaţie; i se va
adăuga un al doilea grec, căruia va trebui să i se atribuie,
pentru a pune capăt certei, o dieceză occidentală spre părţile
cetăţii ungureşti a Severinului; un protod de la Muntele Athos,
Chariton, va ajunge capul bisericii din această ţară nouă, în
care se păstrează forma dintâi, destinată a nu schimba nimic din
cadrul odată admis al exarhatului, al ‘delegaţiei’ patriarhale. În
Moldova, influenţa bizantină a înlăturat, după o luptă scurtă,
încercarea sârbească de a crea ceva cu totul autonom. Dacă în
adevăr se va refuza acceptarea unui mitropolit numit de către
patriarh, totuşi procesele între candidaţii la această demnitate
se vor judeca la Constantinopol. Şi pe baza acestei dependenţe
de ierarhia religioasă, cea politică vine de la sine. Când
împăratul Ioan al VII-lea străbate Moldova unde trimite icoana
păstrată cu evlavie în Mănăstirea Neamţului, el este primit ca
suveran al Orientului de către marele principe Alexandru. Iar
mai târziu, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu o prinţesă din
Mangop, din castelul Sfinţilor Teodori (Theodori) care, pe
acoperământul său de mormânt, poartă monogramul
33