Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
Împăratul Manuel Paleologul, împreună cu patriarhul,
trimite pe mitropolitul grec al Mitilenei cu o însărcinare politică
către ambii domni ai principatelor; atunci fusese recunoscut
protopopul Petru, dar nu se pune capăt chestiunii decât prin
scrisoarea lui Alexandru către patriarhie, împreună cu o solie
împăciuitoare. Patriarhul şi împăratul primesc bine pe soli, se
recunoaşte ca mitropolit al bisericii moldovene pe Iosif ca ales
de moldoveni, dar el se supune patriarhului, ceea ce ţintea şi el.
De atunci, ierarhia constantinopolitană n-a mai fost deloc
zdruncinată. Împăratul trimite chiar lui Iosif o icoană făcătoare
de minuni, ce se află şi azi la Mănăstirea Neamţului, iar
împărăteasa trimite doamnei Ana, soţia lui Alexandru cel Bun, o
altă icoană făcătoare de minuni, ce se află la Mănăstirea
Bistriţei.” (Constantinescu-Iaşi, 1924, 19-20).
După cum vedem, neînţelegerile dintre papalitate şi regii
Occidentului s-au întâlnit şi în sfera răsăriteană, între Patriarhia
Bizanţului şi domnitorii noştri. Nu-i nimic absurd, şi nici
surprinzător, fiindcă diferendele au fost şi rămân, întrucât
principiile creştine de viaţă promovate şi apărate de forurile
superioare ale Bisericilor creştine se diferenţiază, de multe ori,
radical de practicile vieţii politice, însuşite de reprezentanţii săi.
Important şi de netăgăduit rămâne însă faptul că: instituţiile
creştine (bisericeşti) au fost totdeauna pentru emanciparea
spirituală a credincioşilor şi pentru buna înţelegere a popoarelor,
ceea ce nu a convenit adeseori conducătorilor absorbiţi în lupte
de preamărire şi de cuceriri.
De recunoscut, religiile sunt stăpânite de spiritul tradiţional
şi, astfel, Bisericile se adaptează greu unor situaţii noi, impuse
de cursul istoriei. Aşa se explică cel mai grav conflict dintre
Patriarhia Bizanţului şi Biserica Ortodoxă Română, generat de
32