Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
expediţie împotriva goţilor, se spune tot pentru motivul de ‘a
venera sfânta cruce’. În adevăr, nu mult după aceea, o parte din
goţi s-au creştinat, având şi un episcop, pe traducătorul Bibliei,
Ulfilas (Lupea). În Dacia exista, deci, din veacul al IV-lea o
biserică creştină, care fu pusă sub jurisdicţia episcopiei
bizantine din Sirmium (Serbia), iar mai târziu sub aceea din
Prima Justiniană. Pe la începuturile veacului al V-lea se
introduce în ţinuturile nord-dunărene, prin mijlocirea oraşului
Sirmium, cultul Sfântului Dumitri, care salvase viaţa unui
guvernator al provinciei Iliricului, pe când se afla la Salonic.
Neputând duce moaştele sfântului de la Salonic la Sinmium,
reşedinţa sa, acesta ia numai o mantie şi înalţă biserica Sfântul
Dumitru.” (Constantinescu-Iaşi, 1924, 17).
Dacă ar fi să cercetăm şi să menţionăm toate datele ce
privesc contactele şi relaţiile dintre Bizanţ şi istoria poporului
român, am constata, cu uşurinţă că am luat cunoştinţă de două
istorii paralele şi confluente. Prioritatea temporală şi autoritară
aparţine însă istoriei Bizanţului, în timp ce istoria noastră
cuprinde doar constituirea etnologică urmată de primele
comunităţi sociale şi politice.
De neuitat este amănuntul că prima semnalare a formării
limbii române o avem din consemnarea strigătului: „Torna,
torna fratre”, exclamat de un ostaş dintr-o trupă expediţionară
din sudul Dunării, aparţinând evident Bizanţului. O dovadă vie a
limbii române în plină formare, datând la mijlocul secolului al
VII-lea.
Arhiva documentară bizantină este plină de mărturii privind
perioada de început a istoriei noastre, de o importanţă majoră
fiind cele de ordin religios, Biserica Ortodoxă Română fiind o
creaţie a Ortodoxiei, instituită în Imperiul Bizantin. Să luăm în
considerare numai Sfintele Sinoade Ecumenice, al căror tezaur
30